Noi trăim în timpul cel mai solemn. Toți avem o lucrare de făcut care necesită hărnicie. Acest lucru este valabil în mod deosebit pentru pastor, care trebuie să îngrijească și să hrănească turma lui Dumnezeu. Cel a cărui lucrare specială este să conducă poporul pe calea adevărului trebuie să fie în stare să prezinte Cuvântul, capabil să-și adapteze învățăturile la lipsurile poporului. El trebuie să fie atât de strâns legat cu cerul, încât să devină un canal viu de lumină, un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.
Un pastor ar trebui să înțeleagă corect Cuvântul, precum și caracterul uman. Credința noastră este nepopulară. Oamenii nu sunt dispuși să accepte că sunt atât de adânciți în eroare; este de făcut o mare lucrare, și în prezent sunt doar puțini dispuși s-o facă. De obicei, un om face lucrarea la care ar trebui să ia parte doi; lucrarea evanghelistului ar trebui să fie combinată cu aceea a pastorului, ridicând astfel povara dublă care apasă asupra lucrătorului din câmp.
Slujitorul lui Hristos trebuie să fie un cercetător al Bibliei, pentru ca mintea lui să poată fi aprovizionată cu dovezi biblice, deoarece un pastor este puternic numai când este întărit de adevărul Scripturii. Argumentul este bun la locul lui, dar se poate ajunge la mult mai mult prin explicații simple ale Cuvântului lui Dumnezeu. Învățăturile lui Hristos erau explicate atât de lămurit, încât și cel mai de jos și mai naiv putea ușor să le înțeleagă. În cuvântările Sale, Isus n-a folosit cuvinte lungi și dificile, ci limba clară, adaptată pentru mintea oamenilor de rând. El nu S-a aventurat să meargă mai departe cu subiectul pe care-l prezenta decât erau ei în stare să-L urmărească.
Sunt mulți bărbați educați care cunosc Scripturile, dar care, folosind metode defectuoase, nu le prezintă cu eficiență. Unii pastori se angajează în lucrarea de salvare de suflete și nu reușesc să-și asigure cele mai bune rezultate pentru că nu îndeplinesc desăvârșit lucrarea pe care au început-o cu atât de mult entuziasm. Alții nu sunt acceptabili pentru că nu renunță la ideile lor preconcepute, cărora le dau mare importanță, și din cauza aceasta nu reușesc să-și adapteze învățăturile la nevoile reale ale oamenilor. Mulți nu-și dau seama că trebuie să se adapteze la împrejurări și să vină în întâmpinarea oamenilor acolo unde se află. Ei nu se identifică cu cei pe care doresc să-i ajute, ridicându-i astfel la adevăratul nivel al creștinismului biblic.
Ca să fie un adevărat pastor cu succes, el trebuie să se consacre întru totul lucrării de câștigare de suflete. Este foarte important să fie în strânsă legătură cu Hristos, căutând continuu sfat de la El și depinzând de ajutorul Lui. Unii nu reușesc să aibă succes pentru că se încred numai în puterea argumentului și nu strigă serios la Dumnezeu după înțelepciunea Lui, spre a-i îndruma, și după harul Lui, spre a sfinți eforturile lor. Cuvântări lungi și rugăciuni obositoare sunt categoric păgubitoare interesului religios care putea să producă rezultate mari.
Adevăratul ambasador al lui Hristos este în perfectă unire cu El, pe care-L reprezintă, și obiectivul care-l preocupă este salvarea de suflete. Bogăția pământească își pierde însemnătatea când este comparată cu valoarea unui singur suflet pentru care a murit Domnul și Învățătorul nostru. El, care cântărește dealurile cu cântarul și munții cu cumpăna, socotește sufletul unui om de o valoare nemărginită.
În lucrarea de slujire sunt lupte de dus și biruințe de câștigat. „Să nu credeți că am venit să aduc pacea pe pământ”, a spus Hristos, „n-am venit să aduc pacea, ci sabia”. Lucrătorii de la început ai bisericii creștine au avut parte de greutăți și necazuri amare, și urmașii apostolilor au aflat că trebuia să întâmpine încercări asemănătoare; lipsuri, calomnie și toate felurile de împotrivire i-au întâmpinat în lucrarea lor. Ei trebuia să fie bărbați cu un dezvoltat curaj moral și forță spirituală.
Un mare întuneric moral stăpânește și numai puterea adevărului poate alunga umbrele dintr-o minte sinceră. Noi ne luptăm cu erori uriașe și cu cele mai puternice prejudecăți; fără ajutorul special al lui Dumnezeu, eforturile noastre nu vor reuși nici să convertească suflete, nici să ridice propria noastră natură morală. Iscusința omenească și cele mai bune capacități și însușiri naturale sunt neputincioase spre a stimula sufletul să vadă enormitatea păcatului și să-l alunge din inimă.
Pastorii trebuie să fie atenți să nu aștepte prea mult de la persoane care mai bâjbâie încă în întunericul erorii. Ei trebuie să-și facă bine lucrarea, încrezându-se în Dumnezeu pentru a împărtăși sufletelor interesate influența tainică, înviorătoare a Duhului Său cel Sfânt, știind că fără acesta lucrarea lor nu va avea succes. Ei trebuie să fie răbdători și înțelepți în lucrarea lor cu sufletele, amintindu-și cât de multiple sunt împrejurările care au dezvoltat astfel de trăsături diferite în indivizi. De asemenea, trebuie să se păzească cu strictețe, ca nu cumva eul să obțină supremația, iar Isus să fie neglijat.
Unii pastori n-au succes pentru că nu acordă lucrării interesul lor neîmpărțit, deoarece foarte mult depinde de o muncă stăruitoare și bine organizată. Mulți nu sunt lucrători; ei nu-și continuă lucrarea în afară de amvon. Se sustrag de la datoria de a merge din casă în casă și de a lucra cu înțelepciune în cercul căminului. Ei au nevoie să cultive acea rară amabilitate creștină, care-i va face să fie binevoitori și atenți față de sufletele de sub îngrijirea lor, lucrând pentru ele cu ardoare sinceră și credință, învățându-i calea vieții.
Pastorii pot face mult pentru modelarea caracterelor acelora cu care se asociază. Dacă sunt aspri, critici și exigenți, ei pot fi siguri că se vor întâlni cu aceste elemente nefericite în oamenii asupra cărora influența lor este cea mai puternică; și deși rezultatul poate că nu este cel dorit, totuși el este efectul propriului lor exemplu.
Nu se poate aștepta ca poporul să se bucure de pace și armonie dacă învățătorii lor religioși, pe ale căror urme merg, n-au dezvoltat în mare măsură aceste principii și nu le manifestă în viața lor. Slujbașul lui Hristos are de purtat responsabilități mari, dacă vrea să devină un exemplu pentru poporul lui și un corect exponent al doctrinei Învățătorului său. Oamenii au fost inspirați de curăția și demnitatea morală a Mântuitorului nostru, în timp ce iubirea Sa neegoistă și bunătatea mărinimoasă le-au cucerit inima. El a fost întruparea perfecțiunii. Dacă reprezentanții Săi vor să vadă roade care însoțesc lucrarea lor asemenea celor care au încununat lucrarea lui Hristos, ei trebuie să se străduiască serios să imite virtuțile Lui și să cultive acele trăsături de caracter care să-i facă asemenea Lui.
Este nevoie de multă chibzuință și multă înțelepciune de la Dumnezeu spre a lucra cu succes pentru mântuirea celor păcătoși. Dacă sufletul lucrătorului este plin de harul lui Dumnezeu, învățătura lui nu îi va irita pe ascultătorii săi, ci le va înduioșa inimile și le va deschide pentru primirea adevărului.
Lucrătorii din câmp nu trebuie să se descurajeze, ci oricare ar fi mediul lor înconjurător, ei trebuie să exercite speranță și credință. Lucrarea pastorului de abia a început când a prezentat adevărul de la amvon. El trebuie să facă apoi cunoștință cu ascultătorii săi. Mulți nu reușesc să vină într-o mai strânsă legătură de simpatie cu cei care au cea mai mare nevoie de ajutorul lor. Cu Biblia în mână, ei trebuie să caute într-o manieră amabilă și să afle obiecțiunile care există în mintea celor care încep să întrebe: „Ce este adevărul?”
Ei trebuie să fie călăuziți cu atenție, delicat, și educați precum copiii la școală. Mulți trebuie să uite teoriile care le-au fost inoculate în minte. Pe măsură ce sunt convinși că erau greșiți în ce privește subiectele biblice, trăiesc un sentiment de încurcătură și îndoială. Ei au nevoie de cea mai afectuoasă simpatie și cel mai judicios ajutor; trebuie să fie instruiți cu grijă, să se facă rugăciuni pentru ei și împreună cu ei, să fie supravegheați și păziți cu cea mai duioasă purtare de grijă. Cei care au căzut în ispită și s-au îndepărtat de Dumnezeu au nevoie de ajutor. Grupa aceasta este reprezentată în învățătura lui Hristos prin oaia pierdută. Păstorul a lăsat pe cele nouăzeci și nouă în pustie și a căutat oaia pierdută până a găsit-o; apoi s-a întors cu bucurie, aducând-o pe umeri. De asemenea, și prin pilda femeii care a pierdut banul de argint, dar l-a căutat până l-a găsit și i-a chemat pe vecini să se bucure împreună cu ea pentru că ce era pierdut a fost găsit. Aici este lămurit adusă la lumină legătura îngerilor cu lucrarea creștinului. Este mai mare bucurie printre îngerii din cer pentru un singur păcătos pocăit decât pentru nouăzeci și nouă de neprihăniți care n-au nevoie de pocăință. Tatăl și Hristos se bucură. Tot cerul este interesat în mântuirea omului. Cel care este unealta de salvare a unui suflet este liber să se bucure; căci îngerii lui Dumnezeu au fost martori ai eforturilor lui cu deosebit interes și se bucură împreună cu el de succes.
Deci, cât de conștiincios ar trebui să fie lucrătorul și cât de adâncă simpatia omului pentru semenul său! A fi conlucrător cu Isus Hristos în salvarea de suflete este un mare privilegiu. El a căutat să ridice cu răbdare și neegoist pe om din starea lui căzută și să-l salveze de urmările păcatului. De aceea, ucenicii Lui, care sunt învățători ai Cuvântului Lui, trebuie să imite îndeaproape pe Exemplul lor suprem.
Pentru a continua această lucrare mare și grea, este necesar ca slujitorii lui Hristos să fie sănătoși fizic. Pentru atingerea acestui scop, ei trebuie să fie ordonați în obiceiuri și să adopte un mod de viață sănătos. Mulți se plâng și suferă continuu de diferite indispoziții. Aceasta se întâmplă aproape întotdeauna din cauză că nu lucrează cu înțelepciune și nici nu păzesc legile sănătății. Adesea rămân prea mult în casă, stând în camere încălzite, pline cu aer care nu este curat. Acolo ei se apucă de studiu intens sau de scris, făcând puțin exercițiu fizic și având puțină variație a ocupației. Drept urmare, sângele devine leneș și puterile minții sunt slăbite.
Întregul organism are nevoie de influența înviorătoare a exercițiului în aer liber. Câteva ceasuri de muncă manuală în fiecare zi vor reînnoi vigoarea trupească și vor odihni și relaxa mintea. În felul acesta, sănătatea generală va fi îmbunătățită și o mai mare cantitate de lucrare pastorală va putea fi adusă la îndeplinire. Mulți pastori citesc și scriu neîncetat, ceea ce îi face nepotriviți pentru lucrarea pastorală. Ei consumă timp valoros cu studiul abstract, timp care ar trebui să fie folosit la ajutorarea celor nevoiași la momentul potrivit.
Unii pastori s-au apucat de lucrarea de a scrie în timpul unei perioade de interes religios hotărât și adesea scrierile lor n-au avut nici o legătură deosebită cu lucrarea la zi. Aceasta este o greșeală bătătoare la ochi, pentru că într-un astfel de timp pastorul are datoria să-și folosească toată puterea spre a duce înainte cauza lui Dumnezeu. Mintea lui trebuie să fie clară și concentrată asupra singurului scop de câștigare de suflete. Dacă gândurile lui sunt ocupate cu alte subiecte, mulți pot fi pierduți pentru adevăr, dar care puteau fi salvați prin instruire la timp. Unii pastori sunt ușor abătuți de la lucrarea lor. Ei ajung descurajați sau sunt atrași de căminul lor și lasă ca un interes în creștere să moară din lipsă de atenție. Paguba adusă cauzei în felul acesta cu greu poate fi evaluată. Când este început un efort de răspândire a adevărului, pastorul de serviciu trebuie să se simtă responsabil să-l termine cu succes. Dacă lucrarea lui pare să fie fără rezultat, el trebuie să caute cu rugăciune serioasă să afle dacă a fost ceea ce trebuia să fie. Să-și umilească sufletul înaintea lui Dumnezeu în cercetare de sine și, prin credință, să se prindă de făgăduințele divine, continuând în smerenie eforturile lui, până când este mulțumit că s-a achitat cu credincioșie de sarcina sa și a făcut tot ce a putut ca să câștige rezultatul dorit.
Adesea, pastorii raportează că au părăsit locul în care interesul era cel mai bun la un moment dat, pentru a intra într-un câmp nou. Aceasta este o greșeală; ei trebuie să termine lucrarea pe care au început-o; părăsind-o, ei fac mai mult rău decât bine, lăsând câmpul stricat pentru lucrătorul următor. Nici un câmp nu este așa de nepromițător ca acela care a fost tocmai îndeajuns de cultivat spre a favoriza buruienilor o dezvoltare mai bogată.
În câmpurile cele noi este nevoie de multă rugăciune și lucrare înțeleaptă. Sunt căutați oameni ai lui Dumnezeu, nu numai oameni care pot vorbi, ci dintre acei care cunosc din experiență taina evlaviei și pot să vină în întâmpinarea nevoilor urgente ale poporului; din aceia care înțeleg cu solemnitate importanța poziției lor ca slujitori ai lui Isus și vor lua cu bucurie crucea pe care El i-a învățat cum să o poarte.
Când sunt ispitiți să se izoleze și să se dedea la citit și scris, într-un timp când alte îndatoriri reclamă imediata lor atenție, ei trebuie să fie destul de tari să refuze eul și să se consacre lucrării care îi așteaptă. Aceasta, fără îndoială, este una dintre cele mai apăsătoare încercări prin care este chemată să treacă o minte studioasă.
Îndatoririle unui pastor sunt adesea rușinos de neglijate, pentru că pastorului îi lipsește puterea de a sacrifica înclinațiile lui personale pentru izolare și studiu. Pastorul trebuie să viziteze casă cu casă pe cei din turma lui, învățând, conversând și rugându-se cu fiecare familie și căutând bunăstarea sufletelor lor. Cei care și-au manifestat dorința de a face cunoștință cu principiile credinței noastre nu trebuie să fie neglijați, ci învățați în amănunțime adevărul. Nici o ocazie de a face bine să nu fie pierdută de veghetorul și zelosul slujbaș al lui Dumnezeu.
Unii pastori care au fost invitați acasă de către capii de familie au petrecut puținele ceasuri ale vizitei lor izolându-se într-o cameră neocupată, spre a-și satisface înclinația pentru citit și scris. Familia care i-a primit ca musafiri nu a avut nici un folos din vizita lor. Pastorii au acceptat ospitalitatea oferită fără să dea un echivalent de lucrare care era necesară atât de mult.
La oameni se poate ajunge ușor pe calea întâlnirilor sociale. Dar multor pastori le este groază de sarcina de a face vizite; ei n-au cultivat aptitudini sociale, n-au dobândit acel spirit care cucerește inimile oamenilor. Este foarte important ca pastorul să se amestece mult cu poporul lui, ca să poată ajunge să cunoască diferitele faze de dezvoltare ale naturii umane, să poată înțelege mai ușor activitățile minții, să adapteze astfel învățăturile sale la intelectul oamenilor și să învețe acea generozitate pe care o au numai cei care studiază îndeaproape natura și nevoile oamenilor.
Cei care se izolează de oameni nu sunt în situația de a-i ajuta. Un medic înțelept trebuie să înțeleagă natura diferitelor boli și trebuie să aibă o cunoaștere completă a organismului uman. El trebuie să fie gata să-și îngrijească pacienții. El știe că amânările sunt primejdioase. Când mâna lui cu experiență este pusă pe pulsul suferindului și observă cu atenție indicația specifică a bolii, experiența lui anterioară îl face în stare să determine natura bolii și tratamentul necesar spre a opri evoluția ei. Așa cum medicul tratează boala fizică, tot așa să facă și pastorul pentru sufletul bolnav de păcat. Și lucrarea lui este cu atât mai importantă decât a celui dintâi, după cum viața veșnică este mai de valoare decât existența vremelnică. Pastorul întâlnește o nesfârșită varietate de temperamente; și este datoria lui să facă cunoștință cu membrii familiilor care ascultă învățăturile sale, spre a stabili ce mijloace îi vor influența cel mai bine în direcția cea bună.
Având în vedere aceste răspunderi serioase, se va ridica întrebarea: „Și cine este pregătit pentru aceste lucruri?” Inima lucrătorului aproape că va leșina când se gândește la diferitele sarcini grele care îi revin; dar cuvintele lui Hristos întăresc sufletul cu mângâietoarea asigurare: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. Greutățile și primejdiile care amenință siguranța celor pe care-i iubește trebuie să-l facă să fie precaut și prudent în maniera de a lucra cu ei, fiind atent ca unul care trebuie să dea socoteală. El trebuie să folosească influența lui spre a câștiga suflete pentru Hristos și să imprime adevărul asupra minților cercetătoare. El trebuie să aibă grijă ca lumea, cu atracțiile ei amăgitoare, să nu-i abată de la Dumnezeu și să nu le împietrească inimile față de influența harului Său.
Pastorul nu trebuie să stăpânească în mod autoritar asupra turmei încredințate în grija lui, ci să fie exemplul lor și să le arate calea spre cer. Urmând pilda lui Hristos, el să mijlocească la Dumnezeu pentru poporul de sub grija lui până ce vede că rugăciunile lui au primit răspuns. Isus a manifestat simpatie divină și umană față de om. El este pilda noastră în toate privințele. Dumnezeu este Tatăl și Stăpânul nostru, iar pastorul creștin este reprezentantul Fiului Său pe pământ. Principiile care stăpânesc în ceruri trebuie să stăpânească și pe pământ; aceeași iubire care îi însuflețește pe îngeri, aceeași curăție și aceeași sfințenie care domnesc în ceruri trebuie, pe cât posibil, să fie reproduse pe pământ. Dumnezeu îl face pe pastor răspunzător pentru puterea pe care o exercită, dar nu îi îndreptățește pe slujitorii Săi să pervertească puterea în despotism asupra turmei de sub grija lor.
Dumnezeu le-a dat slujitorilor Lui o cunoaștere adecvată despre adevărul Său și El dorește ca ei să aibă o legătură mai strânsă cu Isus și, prin simpatie, să se apropie de frații lor ca să le poată face tot binele care le stă în putere. Răscumpărătorul lumii nu S-a sfătuit cu propria Sa plăcere, ci a plecat să facă bine. El S-a unit cu Tatăl, ca puterea lor să poată influența sufletele oamenilor spre a le salva de ruină veșnică. Tot așa și slujitorii Săi trebuie să cultive spiritualitatea, dacă așteaptă să reușească în lucrarea lor.
Isus a avut atâta milă de sărmanii păcătoși, încât a părăsit curțile cerești, a lăsat deoparte îmbrăcămintea Lui împărătească, umilindu-Se să ia natura omenească, pentru ca să poată fi familiarizat cu nevoile omului și să-l ajute să se ridice deasupra degradării datorate căderii. Dacă El i-a dat omului o dovadă atât de incontestabilă despre iubirea și cea mai afectuoasă simpatie a Lui, cât de important este ca reprezentanții Săi să imite exemplul Lui, apropiindu-se de semenii lor și ajutându-i să-și formeze un adevărat caracter creștin. Dar unii au fost gata să se angajeze în acțiuni de judecare a bisericii și au adus o mărturie tăioasă și lipsită de simpatie împotriva celor greșiți. Făcând așa, ei au cedat unei înclinații firești, care ar fi trebuit supusă în mod hotărât. Aceasta nu este justiția calmă a conducătorului creștin, ci critica tăioasă a unui temperament pripit.
Comunitățile au nevoie mai mult de educație decât de critică. În loc să-i mustre prea sever pentru lipsa lor de spiritualitate, pastorul, prin învățătură și exemplu, trebuie să-i învețe cum să crească în har și în cunoașterea adevărului. „Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ținută ascunsă din veșnicii în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, și sfătuim pe orice om, și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.”
Pastorii noștri care au ajuns la vârsta de patruzeci sau cinci-zeci de ani nu trebuie să presupună că lucrarea lor este mai puțin eficientă decât cea de mai înainte. Bărbați în vârstă și cu experiență, tocmai ei sunt cei care trebuie să depună eforturi puternice și bine orientate. Mai ales în acest timp este nevoie de ei; comunitățile nu-și pot permite să se despartă de ei. Unii ca aceștia nu trebuie să vorbească despre slăbiciunea lor fizică și mintală, nici să presupună că vremea folosirii lor a trecut.
Mulți dintre ei au suferit de încordare mintală severă, fără a se relaxa prin exercițiu fizic. Rezultatul este o deteriorare a puterilor lor și o tendință de a se sustrage de la răspunderi. Ei au nevoie de o muncă mai activă. Aceasta nu se limitează numai la cei ale căror capete au albit o dată cu trecerea timpului, ci și la bărbați tineri care au căzut în aceeași stare și au ajuns slăbiți din punct de vedere mintal. Ei au o listă de cuvântări bine pregătite, dar când trec de limitele acestora, aproape că își pierd glasul.
Pastorul demodat, care a călătorit cu calul și a petrecut mult timp vizitându-și turma, s-a bucurat de o sănătate mai bună, cu toate greutățile și expunerea la pericole, decât pastorii noștri de astăzi, care evită orice efort fizic pe cât la stă în putință și se limitează să rămână la cărțile lor.
Pastorii în vârstă și cu experiență trebuie să socotească de datoria lor, ca slujitori angajați ai lui Dumnezeu, să meargă înainte, progresând în fiecare zi, devenind continuu mai eficienți în lucrarea lor, și, în mod constant, să adune material nou spre a-l prezenta poporului. Fiecare efort de a prezenta Evanghelia trebuie să fie o îmbunătățire a celui care l-a precedat. În fiecare an, ei trebuie să dezvolte o evlavie mai adâncă, un spirit mai afectuos, o spiritualitate mai mare și o mai desăvârșită cunoaștere a adevărului biblic. Cu cât sunt mai mari vârsta și experiența, cu atât mai mult ar trebui să se apropie de inima oamenilor, având o mai bună cunoaștere a lor.
În acest timp, este nevoie de bărbați care nu se tem să-și ridice glasurile pentru dreptate, oricine li s-ar împotrivi. Ei trebuie să aibă o integritate puternică și un curaj încercat. Biserica are nevoie de ei și Dumnezeu va lucra cu eforturile lor spre a susține toate ramurile lucrării Evangheliei.