Motivul pentru care trimit o altă Mărturie iubiților mei frați și surori în acest timp este pentru că Domnul a fost îndurător față de mine și mi-a descoperit din nou problemele de foarte mare importanță cu care se confruntă cei care mărturisesc că păzesc poruncile lui Dumnezeu și așteaptă venirea Fiului omului. Au trecut mai bine de trei ani de la viziunea pe care am avut-o la 3 ianuarie 1875 până la recenta manifestare a iubirii și puterii lui Dumnezeu. Dar înainte de a începe să cercetăm ceea ce mi s-a arătat, voi prezenta o scurtă schiță din experiența mea de acum un an sau doi.
La 11 mai 1877 am plecat din Oakland, California, la Battle Creek, Michigan. Eram mâhnită de durere în inima mea timp de câteva luni și am suferit mult datorită respirației greoaie pe parcursul călătoriei mele, de-a lungul câmpiilor. Dificultatea nu m-a părăsit când am ajuns la Michigan. Căminul nostru de la Battle Creek era ocupat de alții și noi n-am avut rude acolo care să ne poarte de grijă, copiii noștri fiind toți în California. Totuși, prieteni amabili au făcut tot ce au putut pentru mine; dar eu nu mă simțeam în largul meu, știind că-i împovărez, pe lângă grija pe care le-o purtau propriilor lor familii.
Soțul meu a primit o telegramă, care îi cerea să fie prezent la Battle Creek pentru a se ocupa de o problemă importantă în legătură cu lucrarea, dar mai ales să preia supravegherea unei mari clădiri pentru sanatoriu. Ca răspuns la această chemare, el a venit și s-a angajat serios în lucrarea de predicare, scriere și de ținere de adunări de comitet la biroul Review, la colegiu și la sanatoriu, aproape totdeauna lucrând până în noapte. Aceasta l-a consumat teribil. El și-a dat seama de importanța acestor instituții, dar mai ales de clădirea sanatoriului, în care se investiseră peste cincizeci de mii de dolari. Continua lui neliniște mintală îi pregătea calea spre o prăbușire bruscă. Amândoi ne-am dat seama de primejdie și am hotărât să mergem în Colorado, să ne bucurăm de un loc retras și de odihnă. Când ne făceam planul pentru călătorie, mi s-a părut că un glas îmi spune: „Îmbrăcați-vă armura. Am pentru voi o lucrare de făcut în Battle Creek.” Vocea părea atât de clară, încât involuntar m-am întors să văd cine vorbea. N-am văzut pe nimeni și, la simțământul prezenței lui Dumnezeu, inima mea a fost frântă de afecțiune înaintea Lui. Când soțul meu a intrat în cameră, i-am spus despre cele petrecute în mintea mea. Am plâns și ne-am rugat împreună. Noi aranjasem să plecăm peste trei zile, dar acum toate planurile au fost schimbate.
La 30 mai, pacienții și corpul personalului medical al sanatoriului plănuiseră să petreacă ziua la vreo trei km de Battle Creek, într-un crâng frumos, care se mărginea cu lacul Goguac, iar eu am fost îndemnată să fiu prezentă și să le vorbesc pacienților. Dacă mi-aș fi consultat simțămintele, n-aș fi riscat, dar m-am gândit că aceasta putea fi o parte din lucrarea pe care trebuia s-o fac la Battle Creek. La ora obișnuită au fost întinse mese cu hrană sănătoasă, care s-a consumat cu plăcere. La orele trei, serviciile au început cu cântare și rugăciune. Am fost foarte degajată să vorbesc poporului. Toți au ascultat cu cel mai adânc interes. După ce am încetat să mai vorbesc, Judge Graham din Wisconsin, un pacient al sanatoriului, s-a ridicat și a propus ca lectura să fie tipărită și răspândită printre pacienți și pentru alții pentru folosul lor moral și fizic, astfel încât cuvintele rostite să nu fie niciodată uitate sau neluate în seamă. Propunerea a fost aprobată printr-un vot unanim și cuvântarea a fost publicată într-o mică broșură, intitulată: „Pacienții Sanatoriului la lacul Goguac”.
Încheierea anului școlar de la Colegiul Battle Creek era aproape. Eu am fost foarte neliniștită din cauza studenților, dintre care mulți erau fie neconvertiți, fie abătuți de la Dumnezeu. Eu am dorit să le vorbesc și să depun un efort pentru mântuirea lor înainte de a se răspândi pe la căminele lor, dar am fost prea slăbită spre a mă angaja în lucrarea pentru ei. După experiența pe care am relatat-o, aveam dovada deplină că puteam cere ca Dumnezeu să mă susțină în lucrarea pentru mântuirea studenților.
Au fost hotărâte adunări în casa de rugăciune pentru folosul studenților. Am petrecut o săptămână lucrând pentru ei, ținând adunări în fiecare seară, în Sabat și în ziua întâi. Inima mea a fost mișcată să văd casa de rugăciune aproape plină cu studenții școlii noastre. Am încercat să le imprim faptul că o viață de curăție și rugăciune n-avea să fie o piedică spre a obține o cunoaștere completă a științelor, ci că aceasta va îndepărta multe piedici pentru înaintarea lor în cunoștință. Făcând legătura cu Mântuitorul, ei sunt aduși în școala lui Hristos, și dacă sunt studenți sârguincioși în această școală, viciul și imoralitatea vor fi eliminate din mijlocul lor. Acestea fiind îndepărtate, rezultatul va fi o creștere a cunoștinței. Toți care devin învățăcei în școala lui Hristos excelează atât în calitate, cât și în extinderea educației lor. L-am prezentat pe Hristos în fața lor ca fiind Marele Învățător, izvorul a toată înțelepciunea, cel mai mare Educator pe care l-a cunoscut vreodată lumea.
„Frica Domnului este începutul înțelepciunii.” O cunoaștere a lui Dumnezeu și a cerințelor Lui va deschide priceperea studentului, ca să-și dea seama de responsabilitățile lui față de Dumnezeu și față de lume. În scopul acesta, el va simți că talentele lui trebuie să fie dezvoltate în așa fel, încât ele să producă cele mai bune rezultate. Acest lucru nu poate fi făcut decât dacă toate învățăturile religiei sunt unite cu educația lui școlară. În nici un caz Dumnezeu nu trebuie înlăturat din studiile sale. În goana după cunoștințe, el caută adevărul, și tot adevărul vine de la Dumnezeu, izvorul adevărului. Studenții care sunt virtuoși și inspirați de Duhul lui Hristos se vor prinde de cunoștințe cu toate posibilitățile lor.
Colegiul de la Battle Creek a fost înființat cu scopul de a se preda științele și în același timp de a-i conduce pe studenți la Mântuitorul, de unde se revarsă toată cunoștința cea adevărată. Educația dobândită fără religia Bibliei este dezbrăcată de adevărata ei strălucire și splendoare. Am căutat să-i fac pe studenți să înțeleagă faptul că școala noastră trebuie să ocupe o poziție mai înaltă din punct de vedere educațional decât oricare altă instituție de învățământ, prezentând înaintea lor perspective, ținte și scopuri mai nobile în viață și educându-i spre a avea o cunoaștere corectă despre datoria umană și interesele veșnice. Obiectivul cel mare al înființării colegiului nostru a fost să prezinte vederi corecte prin care să se arate armonia dintre știință și religia biblică.
Domnul m-a întărit și a binecuvântat eforturile noastre. Un mare număr de oameni au venit în față pentru rugăciuni. Unii dintre aceștia, din lipsă de veghere și rugăciune, și-au pierdut credința și dovada legăturii lor cu Dumnezeu. Mulți au mărturisit că, făcând acest pas, au primit binecuvântare de la Dumnezeu. Ca rezultat al adunărilor, destul de mulți s-au prezentat pentru botez.
Deoarece manifestările de încheiere de an ale colegiului urmau să aibă loc la lacul Goguac, s-a hotărât ca botezul să fie efectuat acolo. Serviciile divine cu această ocazie au fost de un profund interes pentru adunarea cea mare întrunită acolo și au fost conduse cu solemnitatea cuvenită și încheiată în mod potrivit cu această sacră orânduire. Soțul meu a condus paisprezece tineri prețioși la apa frumosului lac și i-a înmormântat cu Domnul lor în botez. Mai mulți dintre cei care s-au prezentat drept candidați pentru botez au ales să primească această orânduire în localitățile lor. Astfel s-au încheiat serviciile divine deosebite ale acestui an de colegiu din iubita noastră școală.
Adunări de temperanță
Dar lucrarea mea nu era încă făcută în Battle Creek. De îndată ce ne-am întors de la lac, am fost insistent solicitată să iau parte la o mare adunare de temperanță, un efort foarte lăudabil în dezvoltare printre o bună parte dintre cetățenii din Battle Creek. Mișcarea cuprindea Clubul de Reformă Battle Creek, cu un efectiv de șase sute de membri și Uniunea femeilor creștine pentru promovarea temperanței, cu un efectiv de două sute șaizeci. Dumnezeu, Hristos, Duhul Sfânt și Biblia erau cuvinte obișnuite la acești lucrători serioși. Mult bine era deja adus la îndeplinire și activitatea lucrătorilor, sistemul după care lucrau și spiritul adunărilor lor promiteau în viitor un și mai mare bine.
Aceasta a fost și ocazia vizitei marii menagerii Barnum în acest oraș, la 28 iunie, când doamnele de la Uniunea de temperanță a femeilor creștine au dat o lovitură strașnică pentru temperanță și reformă, organizând un restaurant enorm de temperanță pentru a aproviziona mulțimile de oameni care s-au adunat din țară să viziteze menageria, împiedicându-i astfel să viziteze barurile și cârciumile unde puteau fi expuși la ispită. Cortul uriaș, care putea să ofere locuri pentru cinci mii de oameni, folosit de Conferința Michigan pentru scopuri de adunări de tabără a fost pus la dispoziție cu această ocazie. Sub imensul templu de pânză, au fost aranjate șaisprezece sau douăzeci de mese pentru găzduirea oaspeților.
La invitație, sanatoriul a pus o masă mare în centrul marelui pavilion, bogat aprovizionat cu fructe delicioase, cereale și vegetale. Masa aceasta a format atracția principală și a avut mai mulți clienți decât oricare alta. Deși era lungă de peste zece metri, ea a fost atât de aglomerată, încât a fost necesar să se aranjeze alta lungă cam cât două treimi din ea, care a fost de asemenea aglomerată.
La invitația comitetului de organizare, format din primarul Austin, W.H. Skinner, casierul Primei Bănci Naționale și C.C. Peavey, am vorbit în cortul cel uriaș duminică seara, la 1 iulie, despre temperanța creștină. În acea seară, Dumnezeu m-a ajutat; și deși am vorbit nouăzeci de minute, mulțimea de mai bine de cinci mii de persoane a ascultat aproape într-o tăcere fără răsuflare.
Vizită în Indiana
Între 9-14 august, am luat parte la adunarea de tabără din Indiana, însoțită de fiica mea, Mary K.White. Soțul meu a socotit că îi este cu neputință să plece din Battle Creek. La această adunare, Domnul m-a întărit să lucrez foarte serios. El mi-a dat claritate și putere să fac apel către popor. Când am privit asupra bărbaților și femeilor adunați aici, nobili la înfățișare și impunători în influență, și i-am comparat cu mica grupă adunată cu șase ani în urmă, dintre care cei mai mulți erau săraci și fără educație, n-am putut decât să exclam: „Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!”
Luni am suferit mult cu plămânii, care răciseră zdravăn; dar L-am rugat pe Domnul să mă întărească să mai pot face un efort pentru mântuirea sufletelor. Am fost ridicată deasupra infirmității mele și am fost binecuvântată cu mare libertate și putere. Am făcut apel către popor să-și predea inima lui Dumnezeu. Cam cincizeci au venit în față pentru rugăciuni. S-a manifestat interesul cel mai profund. Ca rezultat al adunării, cincisprezece au fost înmormântați cu Hristos prin botez.
Am făcut planul să particip la adunările de tabără din Ohio și din Răsărit, dar cum sănătatea mea era cam șubredă, am hotărât să rămânem la Battle Creek. Mă dureau mult gâtul și plămânii, iar inima era afectată și ea. Fiind în mare parte a timpului suferindă, m-am internat pentru tratament la sanatoriu.
Efectele muncii excesive
Soțul meu a lucrat continuu pentru înaintarea intereselor cauzei lui Dumnezeu din diferitele departamente ale lucrării care se aflau în centrul din Battle Creek. Prietenii lui s-au mirat de cantitatea de muncă îndeplinită de el. În dimineața Sabatului de 18 august, a vorbit în casa noastră de rugăciune. După-amiază, mintea lui a fost grozav de antrenată timp de patru ore consecutiv, în timp ce a ascultat lectura manuscrisului pentru Spiritul Profeției, volumul trei. Conținutul era foarte interesant și menit să miște sufletul până în străfunduri, fiind o relatare a judecății, răstignirii, învierii și înălțării lui Hristos. Înainte de a ne da noi seama, el era foarte obosit. A început să lucreze duminică la ora cinci dimineața și a continuat să muncească până la douăsprezece noaptea.
A doua zi dimineața, cam pe la șase și jumătate, a fost apucat de amețeală și amenințat de paralizie. Nouă ne-a fost foarte teamă de această boală îngrozitoare, dar Domnul a fost îndurător și ne-a cruțat de această suferință. Totuși, acest atac a fost urmat de o mare istovire fizică și mintală și acum, într-adevăr, părea imposibil să luăm parte la adunările de tabără din Răsărit sau ca eu să particip și să-l las pe soțul meu deprimat psihic și cu sănătatea slăbită.
Când soțul meu era slăbit în felul acesta, am spus: „Aceasta este lucrarea vrăjmașului. Noi nu trebuie să ne supunem puterii lui, Dumnezeu va lucra în favoarea noastră”. În ziua de miercuri, am avut o oră specială de rugăciune, ca binecuvântarea lui Dumnezeu să-l susțină și să-i dea sănătate. Am cerut și înțelepciune ca să ne putem cunoaște datoria cu privire la participarea la adunările de tabără. De multe ori, Domnul ne-a întărit credința ca să mergem să lucrăm pentru El în condiții de descurajări și infirmități; și în astfel de timpuri, El ne-a păstrat și ne-a susținut. Dar prietenii noștri insistau că trebuie să ne odihnim pentru că părea incompatibil și nejudicios să încercăm o astfel de călătorie și să înfruntăm oboseala și expunerea la viața de tabără. Noi înșine am încercat să gândim că lucrarea lui Dumnezeu avea să înainteze la fel dacă am rămâne pe dinafară și n-am activa în cadrul ei. Dumnezeu avea să ridice pe alții să facă lucrarea Lui.
Totuși, eu n-am putut afla odihnă și libertate la gândul că voi rămâne departe de câmpul de lucru. Mi se părea că Satana se străduia să-mi bareze calea spre a mă împiedica să-mi aduc mărturia și să-mi fac lucrarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu să o fac. Aproape că hotărâsem să merg singură și să-mi fac partea mea, încrezându-mă în Dumnezeu să-mi dea puterea necesară, când am primit o scrisoare de la fratele și sora Haskell, în care își exprimau recunoștința față de Dumnezeu că fratele și sora White aveau să participe la adunarea de tabără din Noua Anglie. Pastorul Canright scrisese că nu putea să fie prezent, deoarece era imposibil să părăsească lucrarea din Danvers și, de asemenea, că nu se putea dispensa de nici unul din grupă. Pastorul Haskell spune în scrisoare că toate pregătirile sunt făcute pentru o mare adunare la Groveland și că el a hotărât să țină adunarea, cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi s-o termine singur.
Din nou am prezentat Domnului problema în rugăciune. Noi știam că Vindecătorul cel puternic ne putea reda sănătatea, atât soțului meu, cât și mie, dacă era spre slava Lui. Părea greu să ne deplasăm obosiți, bolnavi și descurajați, dar din când în când simțeam că Dumnezeu avea să facă din această călătorie o binecuvântare pentru noi amândoi, dacă mergeam încrezându-ne în El. Gândul acesta avea să apară mereu în mintea mea: „Unde este credința voastră? Dumnezeu a făgăduit: «și puterea ta să țină cât zilele tale».”
M-am gândit să-l încurajez pe soțul meu; el credea că, dacă eu mă simțeam în stare să îndur oboseala și munca de la adunarea de tabără, ar fi cel mai bine pentru mine să merg; dar el nu putea să suporte gândul de a mă însoți în starea lui de slăbiciune, nefiind în stare să lucreze cu mintea întunecată de deprimare, fiind el însuși subiect de milă pentru frații lui. Nu se putea ridica decât puțin de când avusese atacul și se părea că nu capătă deloc putere. Am căutat mereu și mereu pe Domnul, sperând să se facă o despicătură în nor, dar n-a venit o lumină specială. În timp ce căruța venea să ne ia la gară, din nou am mers înaintea Domnului în rugăciune și L-am rugat să ne sprijine în călătoria noastră. Amândoi am hotărât să pornim prin credință și să îndrăznim totul, întemeiați pe făgăduințele lui Dumnezeu. Deplasarea aceasta cerea din partea noastră o credință considerabilă, dar după ce ne-am ocupat locurile în vagon, am simțit că suntem pe calea datoriei. În timpul călătoriei ne-am odihnit și noaptea am dormit.
Adunări de tabără
Vineri seara, pe la orele opt, am ajuns la Boston. A doua zi am luat primul tren spre Groveland. Când am ajuns la locul taberei, ploua de-a binelea. Pastorul Haskell lucrase fără răgaz până atunci și au fost raportate adunări excelente. Pe teren erau patruzeci și șapte de corturi, în afară de trei corturi mari, cel pentru adunare fiind de 25/38 metri ca dimensiuni. Adunările din Sabat au fost de cel mai profund interes. Biserica a fost reînviorată și întărită, în timp ce păcătoșii și cei care au alunecat au fost treziți să-și dea seama de primejdia în care se aflau.
Duminică dimineața, vremea mai era încă închisă, dar înainte de timpul de adunare a poporului, soarele strălucea. Bărcile și trenurile și-au descărcat încărcătura vie pe teren; veneau cu miile. Pastorul Smith a vorbit în cursul dimineții despre problema răsăriteană. Subiectul a trezit un interes deosebit, și poporul a ascultat cu cea mai serioasă atenție. După-masă mi-a fost greu să-mi fac drum spre amvon prin mulțimea care stătea în picioare. Când am ajuns la el, o mare de capete se afla în fața mea. Cortul uriaș era plin și mii stăteau pe afară, dând naștere la un perete viu cu grosimea de câțiva metri. Plămânii și gâtul mă dureau foarte tare, dar totuși am crezut că Dumnezeu mă va ajuta cu această ocazie atât de importantă. Vorbind, oboseala și durerea au fost uitate, când mi-am dat seama că vorbeam unor oameni care n-au luat cuvintele mele ca pe niște povești fără temei. Cuvântarea a durat cam o oră și tot timpul i-a fost acordată cea mai mare atenție. În timp ce se cânta imnul de încheiere, funcționari de la Clubul de Reformă și Temperanță din Haverhill m-au solicitat, ca și cu un an mai înainte, să vorbesc luni seara înaintea membrilor asociației lor. Fiind programată să vorbesc la Danvers, a trebuit să refuz invitația.
Luni dimineața am avut o oră de rugăciune în cortul nostru, pentru refacerea soțului meu. Am prezentat cazul lui înaintea Marelui Medic. A fost o întâlnire prețioasă; pacea cerului a coborât asupra noastră. Cuvintele acestea mi-au venit cu putere în minte: „Și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră”. Cu toții am simțit binecuvântarea lui Dumnezeu odihnindu-se asupra noastră. Apoi ne-am adunat în cortul cel mare; soțul meu era împreună cu noi și a vorbit un timp scurt, rostind cuvinte prețioase dintr-o inimă calmă și cu fața strălucind de un adânc simțământ de îndurare și de bunătate a lui Dumnezeu. El s-a străduit să-i facă pe cei ce credeau adevărul să înțeleagă că este privilegiul lor să primească asigurarea harului lui Dumnezeu în inimile lor și că marile adevăruri pe care noi le credem trebuie să sfințească viața, să înnobileze caracterul și să aibă o influență salvatoare asupra lumii. Ochii înlăcrimați ai oamenilor arătau că inimile lor au fost mișcate și muiate prin aceste explicații.
Apoi am reluat lucrarea de acolo de unde am lăsat-o în Sabat; dimineața a fost folosită pentru lucrarea specială pentru păcătoși și cei care s-au abătut, dintre care două sute au venit în față pentru rugăciune, întinzându-se ca vârstă de la copilul de zece ani până la oameni, bărbați și femei, cărunți. Dintre aceștia, mai multe zeci au pornit pe o astfel de cale pentru prima dată în viață. În după-amiaza zilei, au fost botezate treizeci și opt de persoane și un număr asemănător și-au amânat botezul până se vor întoarce la casele lor.
Luni seara, împreună cu pastorul Canright și alți câțiva, am luat trenul pentru Danvers. Soțul meu n-a fost în stare să mă însoțească. Atunci când am fost eliberată de apăsarea imediată a adunării de tabără, mi-am dat seama că eram bolnavă și slăbită; dar trenul ne ducea repede spre întâlnirea din Danvers. Aici trebuia să stau în fața unor oameni cu totul străini, ale căror minți fuseseră vătămate de rapoarte false și calomnii. M-am gândit că, dacă aș avea putere în plămâni, claritate în glas și liberare de durerea de inimă, I-aș fi foarte recunoscătoare lui Dumnezeu. Aceste gânduri și simțăminte le-am păstrat pentru mine și, în mare întristare, dar în tăcere, am strigat către Dumnezeu, căci eram prea obosită să-mi adun gândurile în cuvinte legate; simțeam însă că trebuie să am ajutor și l-am cerut din toată inima mea. Dacă trebuia să vorbesc în seara asta, aveam nevoie de putere fizică și mintală. În rugăciunea mea tainică spuneam mereu: „Sufletul meu neajutorat se ține de Tine. Ah, Dumnezeule, Eliberatorul meu, nu mă părăsi în acest ceas al nevoii mele.”
Pe măsură ce se apropia timpul de adunare, spiritul meu se lupta în rugăciune chinuitoare pentru tărie și putere de la Dumnezeu. După ce s-a cântat ultimul imn, am mers la amvon. Stăteam în picioare slăbită, știind că dacă într-o oarecare măsură succesul ar fi însoțit lucrarea mea, acesta avea să fie prin tăria Celui Puternic. Când am început să vorbesc, Duhul lui Dumnezeu a venit asupra mea. L-am simțit asupra inimii mele ca un șoc electric și toată durerea a fost de îndată îndepărtată. Suferisem de o durere mare a nervilor din creier; și aceasta a fost întru totul îndepărtată. Brațul stâng și mâna deveniseră aproape de nefolosit, ca urmare a durerii cardiace, dar sensibilitatea naturală era acum refăcută. Mintea îmi era clară, iar sufletul era plin de lumina și iubirea lui Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu păreau a fi, de fiecare parte, ca un zid de foc.
Cortul era plin și cam două sute de persoane stăteau pe dinafara lui, neputând găsi loc înăuntru. Eu am vorbit din cuvintele lui Hristos, ca răspuns la întrebarea pusă de cărturar despre cea mai mare poruncă din Lege: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău”. Binecuvântarea lui Dumnezeu a rămas asupra mea, și durerea și slăbiciunea m-au părăsit. În fața mea se afla un popor pe care era posibil să nu-l mai reîntâlnesc până la judecată, iar dorința pentru mântuirea lor m-a făcut să vorbesc cu zel și în temere de Dumnezeu, ca să pot fi eliberată de sângele lor. Efortul meu, timp de o oră și zece minute, a fost însoțit de o mare libertate. Isus a fost ajutorul meu și Numelui Său i se cuvine toată slava. Asistența a fost foarte atentă.
Marți ne-am întors la Groveland, spre a afla că adunarea de tabără se împrăștia, corturile fiind demontate, iar frații își luau rămas bun și erau gata să urce în tren pentru a se întoarce la casele lor. Aceasta a fost una dintre cele mai bune adunări de tabără la care am participat vreodată. Înainte de a părăsi terenul, pastorii Canright și Haskell, soțul meu, sora Ings și cu mine am căutat un loc retras într-un crâng și ne-am unit în rugăciune pentru ca binecuvântarea sănătății și a harului lui Dumnezeu să se reverse mai bogat asupra soțului meu. Simțeam cu toții nevoie de ajutorul soțului meu când veneau atât de multe cereri urgente pentru predicare din toate părțile. Această ședință de rugăciune a fost foarte prețioasă și pacea cea dulce și bucuria care ne-au cuprins au fost asigurarea noastră că Dumnezeu a auzit cererile noastre. În după-amiaza zilei, pastorul Haskell ne-a luat în căruța lui și am pornit spre South Lancaster să ne odihnim pentru un timp în căminul lor. Am preferat acest fel de călătorie, gândindu-ne că va fi spre folosul sănătății noastre.
Noi am avut conflicte zilnice cu puterile vrăjmașe ale întunericului, dar n-am renunțat la credința noastră și nici nu ne-am descurajat măcar. Din cauza bolii, soțul meu era deprimat, și ispitirile lui Satana se părea că-i tulbură mult mintea. Dar n-aveam de gând să fim biruiți de vrăjmaș. Nu mai puțin de trei ori pe zi I-am prezentat Marelui Medic cazul lui, Celui care poate vindeca atât sufletul, cât și trupul. Fiecare ocazie de rugăciune era pentru noi foarte prețioasă; la fiecare ocazie am avut manifestări speciale ale luminii și iubirii lui Dumnezeu. În timp ce imploram pe Dumnezeu în favoarea soțului meu, într-o seară, la fratele Haskell, se părea că Domnul era în mijlocul nostru în realitate. Acesta a fost un timp pe care nu-l vom uita niciodată. Camera părea luminată de prezența îngerilor. Noi Îl lăudam pe Domnul în inimile noastre și cu glasurile noastre. O soră nevăzătoare, fiind de față, a zis: „Este aceasta o viziune? Este cerul?” Inimile noastre erau într-o așa de strânsă părtășie cu Dumnezeu, încât am simțit că ceasurile sfințite erau prea sacre spre a fi irosite în somn. Ne-am retras pentru odihnă; dar aproape toată noaptea a trecut discutând și meditând asupra bunătății și iubirii lui Dumnezeu și slăvindu-L pe El cu bucurie.
Am hotărât să călătorim cu un mijloc de transport particular o parte din drum, până la adunarea de tabără din Vermont, întrucât socoteam că aceasta ar fi spre folosul soțului meu. La amiază aveam să ne oprim pe marginea drumului, să aprindem un foc, să pregătim gustarea de prânz și să avem un timp pentru rugăciune. Aceste ore prețioase petrecute împreună cu fratele și sora Haskell, sora Ings și sora Huntley nu vor fi uitate niciodată. Rugăciunile noastre s-au înălțat către Dumnezeu tot drumul de la South Lancaster la Vermont. După ce am călătorit trei zile, am luat trenul și astfel am încheiat călătoria.
Adunarea a fost de un folos special pentru lucrarea din Vermont. Domnul mi-a dat putere să vorbesc poporului o dată în fiecare zi. Redau următoarele din raportul pastorului Uriah Smith despre adunare, publicat în Review and Herald: „Fratele și sora White și fratele Haskell au fost la această adunare, spre marea bucurie a fraților. Sabatul din 8 septembrie, care a fost hotărât ca zi de post cu referire specială la starea sănătății fratelui White, a fost serbat pe terenul unde se ținea adunarea. Acolo s-au înălțat rugăciuni din inimă și avem semne bune că aceste rugăciuni n-au fost în zadar. Binecuvântarea Domnului a fost cu poporul Său în mare măsură. În Sabat după-amiază a vorbit sora White, foarte liberă și cu efect. Cam o sută de oameni au venit în față pentru rugăciuni, manifestând simțământul adânc și dorința serioasă de a căuta pe Domnul.”
De la Vermont am plecat direct la adunarea de tabără de la New York. Domnul mi-a dat o mare libertate ca să vorbesc poporului, dar unii nu erau pregătiți să câștige ceva în urma acestei adunări. Ei n-au reușit să-și dea seama de starea în care se aflau și nu L-au căutat pe Domnul în mod serios, mărturisindu-și alunecarea și cerând îndepărtarea păcatelor lor. Unul dintre marile scopuri pentru a ține adunări de tabără este ca frații noștri să simtă primejdia de a fi mult împovărați cu grijile acestei zile. Este o mare pierdere când nu se profită de aceste privilegii.
Ne-am întors la Michigan și după câteva zile am mers la Lansing spre a participa la adunarea de tabără de acolo, care a continuat timp de două săptămâni. Aici am lucrat foarte serios și am fost sprijinită de Duhul Domnului. Am fost foarte binecuvântată, vorbind studenților și lucrând pentru mântuirea lor. Aceasta a fost o adunare remarcabilă. Duhul lui Dumnezeu a fost prezent de la început până la sfârșit. Ca rezultat al adunării, au fost botezați o sută treizeci de oameni. O mare parte dintre aceștia erau studenți de la colegiul nostru. Noi ne-am bucurat văzând mântuirea lui Dumnezeu în această adunare. După ce am petrecut câteva săptămâni la Battle Creek, am hotărât să traversăm câmpiile spre California.
Activități în California
Soțul meu a lucrat numai puțin în California. Refacerea lui părea să fie amânată. Rugăciunile noastre se înălțau spre cer nu mai puțin de trei ori și uneori de cinci ori pe zi; și pacea lui Dumnezeu adesea cobora asupra noastră. Eu nu eram câtuși de puțin descurajată. Neputând să dorm mult noaptea, o mare parte din timp era petrecută în rugăciune și laudă recunoscătoare față de Dumnezeu pentru îndurările Sale. Simțeam că pacea lui Dumnezeu stăpânește în inima mea în mod constant și puteam să spun într-adevăr că pacea era ca un râu. Asupra mea au venit necazuri neprevăzute și neașteptate, care, ca adaos la boala soțului meu, aproape că m-au copleșit. Dar încrederea mea în Dumnezeu a fost neclintită. El a fost cu adevărat un ajutor prezent la fiecare vreme de nevoie.
Noi am vizitat Healdsburg, St. Helena, Vacaville și Pacheco. Soțul meu mă însoțea când vremea era favorabilă. Iarna era mai degrabă obositoare pentru noi și deoarece sănătatea soțului meu s-a îmbunătățit, iar vremea în Michigan a devenit blândă, el s-a întors să fie tratat la sanatoriu. Aici a primit un mare ajutor și a reînceput să scrie pentru revistele noastre cu obișnuita lui claritate și forță.
Eu n-am îndrăznit să-l însoțesc pe soțul meu de-a curmezișul câmpiilor, căci constanta îngrijorare și neliniște și neputința de a dormi au adus asupra inimii mele dificultăți alarmante. Noi simțeam tot mai mult că ceasul despărțirii noastre se apropia. A fost imposibil să ne reținem lacrimile, pentru că nu știam dacă ne vom mai întâlni iarăși în această lume. Soțul meu s-a întors la Michigan și am hotărât că este recomandabil pentru mine să vizitez Oregonul și să duc mărturia mea celor care nu m-au auzit niciodată.
Am plecat de la Healdsburg spre Oakland la 7 iunie și m-am întâlnit cu comunitățile din Oakland și San Francisco sub un mare cort din San Francisco, unde lucrase fratele Healey. Am simțit povara mărturiei și a marii nevoi de a stărui în eforturi personale de partea acestor comunități pentru a aduce și pe alții la cunoștința adevărului. Mi-a fost arătat că San Fracinsco și Oakland erau câmpuri misionare și vor fi întotdeauna. Creșterea numărului lor va fi lentă; dar dacă toți din aceste biserici ar fi membri vii și ar face ceea ce pot în a duce lumina înaintea altora, mult mai mulți ar fi aduși în rândurile lor și ar asculta de adevăr. Actualii credincioși ai adevărului nu erau interesați pentru mântuirea altora cum ar trebui să fie. Inactivitatea și indolența în cauza lui Dumnezeu vor avea ca rezultat abaterea lor înșiși de la Dumnezeu, și prin exemplul lor, ei vor împiedica și pe alții să înainteze. Altruismul, stăruința, exercițiul activ ar fi productiv cu cele mai bune rezultate. Am încercat să imprim asupra lor ceea ce mi-a prezentat Domnul mie, și anume că El dorea ca adevărul să fie prezentat altora de către lucrători serioși, activi, nu de către cei care doar mărturisesc a-l crede. Ei trebuie să prezinte adevărul nu numai prin cuvinte, ci printr-o viață precaută, fiind reprezentanții vii ai adevărului.
Mi-a fost arătat că cei care alcătuiesc aceste comunități trebuie să fie cercetători ai Bibliei, cercetând voia lui Dumnezeu mult mai serios pentru ca ei să poată învăța să fie lucrători în cauza lui Dumnezeu. Ei trebuie să semene semințele adevărului oriunde se află, în cămin, în atelierul de lucru, în piață, precum și în casa de adunare. Pentru a deveni obișnuiți cu Biblia, trebuie s-o citească cu atenție și rugăciune. Pentru ca să se predea ei înșiși și să arunce povara lor asupra lui Hristos, trebuie să înceapă de îndată să studieze să înțeleagă valoarea crucii lui Hristos și să învețe s-o poarte. Dacă vor să trăiască o viață sfântă, ei trebuie să se teamă de Dumnezeu.
Acesta este procesul care ne conduce să ne vedem cum suntem. Când este ispitit, omul poate avea o privire rapidă asupra adevăratului său caracter și poate înțelege necesitatea cultivării înclinațiilor bune. Încrezându-se în binecuvântarea lui Dumnezeu, creștinul este în siguranță oriunde. În oraș, el n-are să fie corupt. La contabilitate, va fi remarcat pentru obiceiurile lui de strictă integritate. În atelierul mecanic, fiecare parte a lucrării lui va fi făcută cu credincioșie, numai spre slava lui Dumnezeu. Când este urmată calea aceasta de către membrii ei individuali, comunitatea va avea succes. Niciodată nu va fi realizată prosperitatea acestor comunități până când membrii individuali nu vor fi în strânsă legătură cu Dumnezeu, având un interes neegoist în salvarea sufletelor. Pastorii pot să țină cuvântări plăcute și puternice și multă muncă poate fi depusă spre a face comunitatea prosperă; dar, dacă membrii individuali nu-și fac partea ca slujitori ai lui Isus Hristos, comunitatea va fi totdeauna în întuneric și fără putere. Oricât de dificilă și întunecoasă este lumea, influența unui exemplu cu adevărat constant va fi o putere spre bine.
O persoană poate să aștepte tot atât de bine să secere unde n-a semănat niciodată sau să afle cunoștință unde niciodată n-a căutat-o, cât să aștepte să fie mântuit în lenevie. Un om leneș și trândav niciodată nu va avea succes să frângă mândria sau să biruie puterea ispitei pentru satisfacții păcătoase, care-l ține departe de Mântuitorul lui. Lumina adevărului care sfințește va descoperi primitorului patimile păcătoase din inima lui, care se luptă pentru dominație, ceea ce face necesar pentru el să-și încordeze fiecare nerv și să se străduiască din toate puterile să-i reziste lui Satana, ca să poată birui prin meritele lui Hristos. Când este înconjurat de influențe menite să-l îndepărteze de Dumnezeu, cererile lui trebuie să fie fără încetare pentru ajutor și putere de la Isus ca să poată birui planurile lui Satana.
Unii din aceste comunități se află într-o primejdie continuă pentru că îngrijorările acestei vieți și gândurile lumești le ocupă atât de mult mintea, încât nu se mai gândesc la Dumnezeu sau la cer și la nevoile sufletelor lor. Ei se trezesc din amorțeală din când în când, dar cad înapoi într-un somn și mai adânc. Dacă nu se trezesc de-a binelea, Dumnezeu va îndepărta de la ei lumina pe care le-a dat-o. În mânia Lui, va îndepărta sfeșnicul din locul lui. Din aceste comunități, El a făcut depozitarul Legii Sale. Dacă părăsesc păcatul și, prin evlavie zeloasă și activă, dau pe față stabilitate și supunere față de învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu fiind credincioși în îndeplinirea datoriei religioase, ei vor ajuta la punerea sfeșnicului la locul lui și vor avea dovada că Domnul oștirilor este cu ei și că Dumnezeul lui Iacov este adăpostul lor.
Vizită în Oregon
Duminică, 10 iunie, ziua în care trebuia să plecăm în Oregon, eu eram istovită datorită bolii de inimă. Prietenii mei credeau că este aproape îndrăzneț pentru mine să iau vaporul, dar eu am socotit că m-aș odihni dacă m-aș îmbarca pe vas. Am aranjat să scriu foarte mult în timpul călătoriei pe apă.
Împreună cu o doamnă prietenă și cu pastorul I. N. Loughborough am părăsit San Francisco în după-amiaza zilei de 10 cu vaporul „Oregon”. Căpitanul Conner, care răspundea de splendidul vapor, a fost foarte atent cu pasagerii lui. După ce am trecut de Golden Gate și am intrat în oceanul nesfârșit, acesta a fost foarte agitat. Vântul ne era împotrivă, și vaporul se înclina teribil, în timp ce oceanul era grozav de înfuriat de vânt. Eu priveam cerul înnorat, valurile care, grăbite, se ridicau înalte ca un munte și stropii de apă care reflectau culorile curcubeului. Priveliștea era înfricoșător de grandioasă, și eu am fost plină de venerație în timp ce contemplam tainele adâncului. Acesta este teribil în mânia lui. Există o frumusețe grozavă în înălțimea mândrelor lui valuri care urlă și apoi cad în suspine jalnice. Puteam să văd manifestarea puterii lui Dumnezeu în mișcările agitate ale apelor care gemeau sub acțiunea nemiloasă a vânturilor ce înălțau valurile ca și când ar fi în convulsiile agoniei.
Ne aflam într-un vas frumos, zgâlțâit de valuri mereu neliniștite; dar exista o putere nevăzută care ținea ferm în stăpânire valurile. Numai Dumnezeu are puterea de a le menține în limitele lor hotărâte. El poate să țină apele ca în căușul mâinii. Adâncul va asculta de glasul Creatorului lui: „Până aici să vii, să nu treci mai departe, aici să ți se oprească mândria valurilor tale”.
Ce subiect de cugetat a fost întinsul și grandiosul Ocean Pacific! În aparență, el era chiar opusul pacificului: era turbare și furie. Când aruncăm o privire superficială asupra apei, se pare că nimic nu este atât de greu de stăpânit, atât de lipsit de lege și ordine, ca marele adânc. Dar Legea lui Dumnezeu este ascultată de ocean. El cântărește apele și delimitează albia lor. În timp ce priveam la cerurile de sus și la apele de jos, mă întrebam: „Cine sunt eu? Unde merg? În jurul meu nu sunt decât nemărginitele ape. Cât de mulți s-au îmbarcat pe ape și niciodată n-au mai văzut câmpiile cele verzi sau fericitele lor cămine! Ei au căzut în adânc ca un bob de nisip și astfel și-au încheiat viața.”
În timp ce priveam la acele talazuri albe la vârf care urlau, mi-am adus aminte de acea scenă din viața lui Hristos, când ucenicii, în ascultare de porunca Învățătorului lor, au mers cu corabia de partea cealaltă a mării. Asupra lor s-a abătut o furtună teribilă. Corabia nu voia să asculte de ei și au fost duși încoace și încolo până ce, în disperare, au renunțat la vâsle. Ei se așteptau să piară acolo; dar, în timp ce furtuna și talazurile prevesteau moartea, Hristos, pe care ei Îl lăsaseră de cealaltă parte, li S-a arătat, mergând liniștit pe agitatele valuri spumegânde. Ei erau dezorientați datorită eforturilor zadarnice și, în situația lor aparent deznădăjduită, au renunțat la tot, considerându-se pierduți. Când L-au văzut în fața lor pe Isus mergând pe apă, s-au îngrozit și mai mult. Ei au interpretat lucrul acesta ca o prevestire a morții lor imediate. Au țipat de teamă. Dar, în loc ca apariția Sa să vestească prezența morții, El a venit ca un mesager al vieții. Glasul Lui a fost auzit mai presus de urletul elementelor naturii: „Eu sunt, nu vă temeți!” Cât de repede s-a schimbat acum scena, din groaza disperării, în bucuria credinței și a speranței în prezența iubitului Învățător! Ucenicii n-au mai simțit neliniște și nici teamă de moarte, pentru că Hristos era cu ei.
Să refuzăm noi ascultarea de Izvorul oricărei puteri, de a cărui Lege ascultă chiar marea și valurile? Să mă tem eu de a mă încrede în ocrotirea Lui, când El a spus că nici o vrabie nu cade pe pământ fără ca Tatăl nostru cel ceresc să observe?
Când au plecat aproape toți la cabinele lor, eu am continuat să rămân pe punte. Căpitanul mi-a adus un scaun înclinat din trestie împletită și pături ca protecție pentru aerul rece. Eu știam că, dacă mergeam în cabină, mă îmbolnăveam. S-a lăsat noaptea, întunericul a acoperit marea, și valurile se năpusteau furioase asupra vasului nostru. Vasul acesta mare nu era decât o așchie pe apele nemiloase; dar el a fost păzit și ocrotit pe drumul lui de îngeri cerești, însărcinați de Dumnezeu să împlinească poruncile Lui. Altfel, noi puteam fi înghițiți într-o clipă, nerămânând nici o urmă din vasul cel splendid. Dar acel Dumnezeu care hrănește corbii și care numără perii capului nostru nu ne va uita.
Căpitanul a socotit că era prea rece pentru mine să rămân pe punte. Eu i-am spus că, în ce privește siguranța sănătății mele, mai degrabă aș dori să rămân pe punte toată noaptea decât să intru în cabină, unde erau două doamne care aveau rău de mare și unde aș fi lipsită de aer curat. El a spus: „Dumneavoastră nu vi se cere să vă ocupați cabina. Am să mă îngrijesc să aveți un loc bun pentru dormit.” Am fost ajutată de stewardesă până în salonul de sus și pe dușumea a fost pusă o saltea de păr. Deși totul a fost adus la îndeplinire în cel mai repede timp posibil, eu am devenit foarte abătută. M-am așezat jos pe patul meu și nu m-am ridicat de pe el decât în dimineața următoare a zilei de joi. În acel timp am mâncat numai o dată, câteva linguri de supă de carne concentrată și biscuiți.
În timpul celor patru zile de călătorie cu vaporul, unul sau altul îndrăzneau să iasă din cabinele lor; erau palizi, slabi și, clătinându-se, încercau să-și facă plimbarea pe punte. Pe fiecare față se citea tristețea. Însăși viața părea de nedorit. Toți tânjeam după odihna pe care n-o puteam găsi și voiam să vedem ceva ce stătea liniștit. Atunci, importanța personală nu era avută prea mult în vedere. Din aceasta putem învăța o lecție despre micimea omului.
Călătoria noastră pe ocean a continuat să fie foarte agitată până am trecut de bancul de nisip și am intrat pe râul Columbia, care avea un luciu ca sticla. Am fost ajutată să merg pe punte. Era o dimineață frumoasă și pasagerii s-au revărsat afară ca un roi de albine. Formau o grupă cu înfățișare foarte tristă la început, dar aerul înviorător și lumina îmbucurătoare a soarelui, după vânt și furtună, în curând au dat naștere la bucurie și veselie.
Pentru ultima noapte în care am fost pe vas am fost foarte recunoscătoare față de Tatăl meu ceresc. Acolo am învățat o lecție pe care n-am s-o uit niciodată. Dumnezeu a vorbit inimii mele în furtună, în valuri și în liniștea care a urmat. Și să nu ne închinăm noi Lui? Să se ridice voința omului împotriva voinței lui Dumnezeu? Să fim noi neascultători de poruncile unui Comandant atât de puternic? Să ne luptăm cu Cel Prea Înalt, care este sursa oricărei puteri și din a cărui inimă se revarsă iubire nemărginită și binecuvântare pentru ființele de sub grija Lui?
Vizita mea în Oregon a fost de un interes deosebit. După o despărțire de patru ani, m-am întâlnit acolo cu scumpii mei prieteni, fratele și sora Van Horn, pe care îi revendicăm ca fiind copiii noștri. Fratele Van Horn n-a prezentat rapoarte atât de favorabile ale lucrării lui cum ar fi putut, pe drept, s-o facă. În consecință, am fost oarecum surprinsă și foarte mulțumită să aflu cauza lui Dumnezeu într-o stare atât de prosperă în Oregon. Prin eforturile neobosite ale acestor misionari credincioși, a fost înființată o Conferință adventistă de ziua a șaptea și au fost angajați câțiva pastori ca să lucreze în acel câmp întins.
Marți seara, la 18 iunie, m-am întâlnit cu un frumos număr de păzitori ai Sabatului din acest stat. Inima mea a fost înduioșată de Duhul lui Dumnezeu. Mi-am prezentat mărturia pentru Isus și mi-am exprimat recunoștința pentru privilegiul plăcut pe care-l aveam de a ne încrede în iubirea Lui și de a cere ca puterea Lui să se unească cu eforturile noastre pentru salvarea de la pierzare a păcătoșilor. Dacă vrem ca lucrarea lui Dumnezeu să prospere, trebuie ca Hristos să locuiască în noi; pe scurt, trebuie să facem lucrările lui Hristos. Oriunde privim, secerișul apare copt; dar lucrătorii sunt atât de puțini! Mi-am simțit inima plină de pacea lui Dumnezeu și revărsată în iubire pentru poporul Lui cel scump, cu care mă închinam pentru prima dată.
În ziua de duminică, 20 iunie, am vorbit în biserica metodistă din Salem despre subiectul cumpătării. Prezența a fost neobișnuit de bună și eram liberă să tratez acest subiect favorit pentru mine. Mi s-a cerut să vorbesc din nou în același loc duminică după adunarea de tabără, dar am fost împiedicată de răgușeală. Marți, seara următoare, am vorbit totuși din nou în această biserică. Mi-au fost făcute multe invitații să vorbesc despre cumpătare în diferite orașe și orășele din Oregon, dar starea sănătății mele mi-a interzis să mă conformez acestor cereri. Vorbirea continuă și schimbarea climei mi-au provocat o răgușeală temporară, dar severă.
Am intrat în adunarea de tabără cu simțăminte de interes profund. Când am stat în fața poporului, Domnul mi-a dat putere și har. În timp ce priveam peste audiența atentă, inima mea a fost frântă înaintea lui Dumnezeu. Aceasta a fost prima adunare de tabără ținută de poporul nostru în acel stat. Am încercat să vorbesc, dar graiul meu a fost întrerupt din cauza plânsului. M-am simțit foarte neliniștită din cauza slabei sănătăți a soțului meu. În timp ce vorbeam, mi-a apărut în fața ochilor minții mele, foarte viu, o adunare din comunitatea Battle Creek, soțul meu fiind în mijlocul ei, cu lumina blândă a Domnului planând asupra lui și înconjurându-l. Fața lui purta semne ale sănătății și el părea foarte fericit.
Am încercat să prezint înaintea poporului recunoștința pe care ar trebui s-o simțim pentru afectuoasa compasiune și marea iubire a lui Dumnezeu. Bunătatea și slava Lui mi-au impresionat mintea într-o manieră remarcabilă. Am fost copleșită de un simțământ al inegalabilei Lui îndurări și de lucrarea pe care o face El, nu numai în Oregon, în California și în Michigan, unde se află importantele noastre instituții, ci și în țări străine. Nu pot să prezint altora tablourile care au impresionat în mod atât de viu mintea mea cu acea ocazie. Pentru un moment, mi-a apărut în față întinderea lucrării și am pierdut din vedere cele ce erau în jurul meu. Ocazia și poporul căruia mă adresam au pierit din mintea mea. Lumina, prețioasa lumină din cer, strălucea cu mare putere asupra acelor instituții care erau angajate în solemna și înalta lucrare de reflectare a razelor de lumină pe care cerul le-a lăsat să strălucească asupra lor.
Pe tot parcursul adunării de tabără, Domnul mi s-a părut a fi foarte aproape de mine. Când ea s-a încheiat, eram extrem de obosită, dar liberă în Domnul. Acesta a fost un timp de muncă folositoare care a întărit biserica spre a continua în lupta pentru adevăr. Chiar înainte de a începe adunarea de tabără, multe lucruri mi-au fost descoperite în viziune în timpul nopții; dar mi-a fost impusă tăcerea, ca să nu amintesc nimănui chestiunea la acea dată. După ce s-a încheiat adunarea, am avut în timpul nopții o altă manifestare remarcabilă a puterii lui Dumnezeu.
În duminica de după adunarea de tabără, am vorbit după-masă în piața publică. În inima mea era iubirea lui Dumnezeu și am stăruit asupra simplității religiei Evangheliei. Inima mea a fost topită și înmuiată de iubirea lui Isus și am dorit să-L prezint pe El în așa fel, încât toți să poată fi fermecați de frumusețea caracterului Său.
În timpul șederii mele în Oregon, am vizitat închisoarea din Salem împreună cu fratele și sora Carter și sora Jordan. Când a sosit timpul pentru slujbă, am fost conduși la capelă, care era plăcută prin lumina bogată și aerul curat și proaspăt. La un semnal al clopotului, doi bărbați au deschis porțile mari de fier, și întemnițații au intrat cu grămada. Pentru siguranță, ușile au fost încuiate în urma lor și pentru prima dată în viața mea am fost închisă între pereții unei temnițe.
Mă așteptam să văd oameni cu înfățișare respingătoare, dar am fost dezamăgită; mulți dintre ei păreau inteligenți și unii chiar dotați. Erau grosolan îmbrăcați, dar într-o uniformă curată de închisoare, cu părul tuns și cu bocanci lustruiți. Când priveam la diferitele fizionomii din fața mea, mă gândeam: „Fiecăruia dintre acești oameni i-au fost încredințate daruri sau talente, ca să fie folosite spre slava lui Dumnezeu și spre folosul lumii, dar ei au disprețuit aceste daruri ale cerului, au abuzat de ele și le-au aplicat greșit.” Când îi priveam pe tineri, în vârstă de optsprezece, douăzeci și treizeci de ani, m-am gândit la nefericitele lor mame și la durerea și mustrarea lor de conștiință care erau partea lor amară. Multe inimi ale acestor mame au fost zdrobite de calea neevlavioasă urmată de copiii lor. Dar și-au făcut ele datoria pentru acești copii? Nu le-au satisfăcut ele propria lor voință și umblare și n-au neglijat ele să-i învețe poruncile lui Dumnezeu și pretențiile Lui asupra lor?
Când toată lumea a fost adunată, fratele Carter a citit un imn. Toți aveau cărți și s-au unit cântând din inimă. Unul, care era un muzician perfect, a cântat la armoniu. Apoi eu am început adunarea cu rugăciune și din nou am cântat împreună. Am vorbit din cuvintele lui Ioan: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este”.
Am înălțat înaintea lor sacrificiul nemărginit făcut de Tatăl, dând pe iubitul Său Fiu pentru oamenii căzuți, pentru ca prin ascultare, să poată fi schimbați și să devină fii recunoscuți ai lui Dumnezeu. Biserica și lumea sunt chemate să admire iubirea care, exprimată astfel, întrece priceperea omenească și care uimește chiar și pe îngerii din cer. Această iubire este atât de adâncă, atât de largă, atât de înaltă, încât apostolul inspirat, nereușind să găsească cuvinte cu care s-o descrie, invită biserica și lumea s-o privească — să facă din ea tema contemplării și meditației.
Am prezentat înaintea ascultătorilor mei păcatul lui Adam făcut prin călcarea poruncilor exprese ale Tatălui. Dumnezeu a făcut pe om drept, perfect, sfânt și fericit, dar el a pierdut favoarea divină și a nimicit propria lui fericire prin neascultarea de Legea Tatălui. Păcatul lui Adam a afundat neamul omenesc în mizerie și disperare. Dar Dumnezeu, în minunata Sa iubire și îndurare, n-a lăsat pe oameni să piară în starea lor deznădăjduită și căzută. El a dat pe prea iubitul Său Fiu pentru mântuirea lor. Hristos a intrat în lume cu natura Lui divină îmbrăcată în natura omenească. El a trecut peste terenul unde a căzut Adam, a suportat proba pe care Adam n-a reușit să o îndure; El a biruit fiecare ispită a lui Satana și a răscumpărat astfel dezonorantul eșec și căderea lui Adam.
Apoi m-am referit la postul îndelungat al lui Hristos din pustie. Păcatul satisfacerii apetitului și puterea lui asupra naturii umane nu pot fi niciodată înțelese, afară de cazul că acel post îndelungat al lui Hristos, când Se lupta de unul singur cu prințul puterilor întunericului, este studiat și înțeles. În joc era mântuirea omului. Va ieși biruitor Satana sau Răscumpărătorul lumii? Este imposibil să ne închipuim cu ce interes au privit îngerii lui Dumnezeu încercarea iubitului lor Comandant.
Isus a fost ispitit în toate lucrurile așa cum suntem și noi, pentru ca să poată ști cum să-i ajute pe cei care aveau să fie ispitiți. Viața Lui este exemplul nostru. El dovedește, prin ascultarea Lui de bunăvoie, că omul poate asculta de Legea lui Dumnezeu, și călcarea Legii, iar nu ascultarea de ea, îl duce în robie. Mântuitorul a fost plin de compasiune și iubire; El niciodată n-a disprețuit pe cel care se pocăiește cu adevărat, oricât de mare era vina lui, dar a denunțat cu tărie ipocrizia de orice fel. El cunoaște păcatele oamenilor, știe toate faptele lor și citește toate motivele lor secrete, totuși nu Se îndepărtează de ei în nelegiuirea lor. El insistă pe lângă păcătos și discută cu el, și într-un sens — acela că ia asupra Sa slăbiciunea naturii omenești, — El Se așează pe Sine la același nivel cu el. „Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.”
Omul, care a stricat chipul lui Dumnezeu în sufletul lui printr-o viață coruptă, nu poate produce o schimbare radicală în el însuși numai prin efort omenesc. El trebuie să accepte prevederile Evangheliei; trebuie să fie împăcat cu Dumnezeu prin ascultare față de Legea Sa și credința în Isus Hristos. De aici înainte, viața lui trebuie să fie condusă după un principiu nou. Prin pocăință, credință și fapte bune, el poate perfecționa un caracter drept și să ceară, prin meritele lui Hristos, privilegiul de fii ai lui Dumnezeu. Principiile adevărului divin, primite și nutrite în inimă, ne vor duce la o desăvârșire morală pe care noi n-am considerat-o ca fiind posibil s-o ajungem. „Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curățește, după cum El este curat.”
Iată lucrarea pe care s-o facă omul. El trebuie să privească în oglinda Legii lui Dumnezeu, să observe defectele din caracterul lui moral și să îndepărteze păcatele, spălându-și haina caracterului său în sângele Mielului. Invidie, mândrie, răutate, înșelăciune, ceartă și crimă vor fi curățate din inima care primește iubirea lui Hristos și care nutrește speranța de a fi făcut asemenea Lui când îl vom vedea așa cum este El. Religia lui Hristos curăță și face demn pe posesorul ei, oricare ar fi legăturile sale sau starea lui socială. Oamenii care au devenit creștini transformați se ridică deasupra nivelului fostului lor caracter, având o putere mintală și morală mai mare. Acei care au căzut și s-au degradat prin păcat și crimă pot fi ridicați prin meritele Mântuitorului la o poziție numai cu puțin mai jos decât aceea a îngerilor.
Dar influența nădejdii Evangheliei nu-l face pe păcătos să privească la mântuirea lui Hristos ca la o problemă a harului fără plată, în timp ce el trăiește în continuă călcare a Legii lui Dumnezeu. Când lumina adevărului apare în mintea lui și înțelege pe deplin cerințele lui Dumnezeu și își dă seama de întinderea păcatelor lui, el își va schimba căile, va deveni fidel față de Dumnezeu prin puterea obținută de la Mântuitorul lui și va duce o viață nouă și mai curată.
În timp ce eram la Salem, am făcut cunoștință cu fratele și sora Donaldson, care doreau ca fiica lor să se întoarcă la Battle Creek împreună cu noi, ca să frecventeze colegiul. Sănătatea ei era slabă și a fost o luptă foarte mare pentru ei să se despartă de ea, singura lor fiică; dar avantajele spirituale pe care avea să le primească acolo i-au convins să facă sacrificiul. Și suntem fericiți să spunem aici că, la recenta adunare de tabără din Battle Creek, acest copil scump a fost afundat cu Hristos în botez. Iată o altă dovadă a importanței faptului ca adventiștii de ziua a șaptea să-și trimită copiii la școlile noastre, unde pot fi aduși direct sub influența salvatoare.
Călătoria noastră de la Oregon a fost agitată, dar n-am mai fost așa de bolnavă ca în precedenta mea călătorie pe mare. Acest vas, „Idaho”, n-avea tangaj, ci doar ruliu. Pe vas am fost tratați foarte amabil. Am făcut multe cunoștințe plăcute și am împărțit unora publicațiile noastre, care au dus la conversații folositoare. Când am ajuns la Oakland, am aflat că a fost ridicat cortul și că un număr destul de mare de oameni au îmbrățișat adevărul prin lucrarea fratelui Healey. În cort, am vorbit de mai multe ori. În Sabat și în ziua întâi, comunitățile din San Francisco și Oakland s-au adunat împreună și am avut adunări interesante și folositoare.
Am dorit mult să iau parte la adunarea de tabără din California, dar am fost chemată urgent să particip la adunările de tabără din Est. Când mi-a fost prezentată starea lucrurilor de acolo, știam că aveam de dus o mărturie mai ales pentru frații noștri din Conferința New England și nu mă simțeam liberă să mai rămân în California.
În drum spre răsărit
La 28 iulie, însoțită de fiica noastră, d-na Emma White, și Edith Donaldson, am plecat din Oakland spre Est. Am sosit la Sacramento în aceeași zi și am fost întâmpinați de fratele și sora Wilkinson, care ne-au urat un călduros bun venit și ne-au luat în căminul lor, unde ne-am întreținut agreabil în timpul șederii noastre. Conform programului, eu am vorbit duminică. Încăperea a fost bine ocupată cu o adunare atentă, și Domnul mi-a dat libertate să le vorbesc din Cuvântul Său. Luni am luat din nou trenul, oprindu-ne la Reno, Nevada, unde eram programată să vorbesc marți seara în cortul în care pastorul Loughborough ținea un curs de lecturi. Am vorbit liberă la patru sute de ascultători atenți despre cuvintele lui Ioan: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu”.
În timp ce treceam peste întinsul deșert american, în căldură și praf de sărătură, am devenit foarte obosiți de peisajul sterp, deși ne împărtășisem de toată comoditatea și alunecam repede și lin pe șinele de cale ferată, trași de locomotivă. Mi-am adus aminte de evreii din vechime, care au călătorit peste stânci și deșerturi aride timp de patruzeci de ani. Căldura, praful și asprimea drumului au atras plângeri și oftări de oboseală din partea celor care au făcut acel drum obositor. Mă gândeam că, dacă noi am fi obligați să călătorim pe jos peste un deșert sterp, adesea suferind de sete, căldură și oboseală, foarte mulți dintre noi am murmura mai mult decât au murmurat israeliții.
Înfățișarea specifică peisajului muntos pe drumul de țară a fost schițată adesea de peniță și creion. Probabil că toți cei care sunt delectați de grandoarea și frumusețea naturii simt o tresărire de bucurie când privesc acești vechi munți grandioși, dealuri frumoase și canioane sălbatice și stâncoase. Aceasta este adevărat mai ales în dreptul unui creștin. El vede în stâncile de granit și în susurul râurilor lucrarea brațului atotputernic al lui Dumnezeu. El dorește să se cațere pe munții cei înalți, pentru că i se pare că atunci ar fi mai aproape de cer, deși el știe că Dumnezeu aude rugăciunile copiilor Săi atât din vale, cât și de pe vârful muntelui.
Colorado
Pe drumul de la Denver la Walling’s Mills, stațiunea muntoasă unde soțul meu a petrecut lunile de vară, ne-am oprit în orașul Boulder și cu bucurie am văzut casa noastră de adunare din pânză de cort, unde pastorul Cornell ținea o serie de adunări. Am găsit un adăpost liniștit în căminul confortabil al sorei Dartt. Cortul a fost dat cu împrumut spre a ține în el adunări despre cumpătare și, datorită invitației speciale, am vorbit în cortul plin de ascultători atenți. Deși obosită din cauza călătoriei mele, Domnul m-a ajutat să prezint cu deplin succes în fața poporului necesitatea de a practica o cumpătare strictă în toate lucrurile.
Luni, 8 august, m-am întâlnit cu soțul meu și l-am găsit cu sănătatea într-o stare mult mai bună, vesel și activ, drept pentru care am fost recunoscătoare față de Dumnezeu. Pastorul Canright, care a petrecut câtva timp împreună cu soțul meu în munți, a fost în acest timp chemat acasă la soția lui care era bolnavă, și duminică, soțul meu și cu mine l-am însoțit în orașul Boulder să ia trenul. Seara am vorbit în cort, și dimineața următoare ne-am întors la căminul nostru vremelnic din Walling’s Mills. Sabatul următor am vorbit din nou celor adunați în cort. După explicațiile mele, am avut o ședință de consfătuire. Au fost aduse unele mărturisiri excelente. Unii păzeau primul lor Sabat. Seara, după Sabat, am vorbit poporului, și duminică seara de asemenea.
Toată familia noastră era prezentă în munți, afară de fiul nostru Edson. Soțul meu și copiii au socotit că, deoarece eram mult sleită de puteri, fiindcă am lucrat aproape continuu de când cu adunarea de tabără din Oregon, era privilegiul meu să mă odihnesc; dar în mintea mea era întipărit gândul să iau parte la adunările de tabără din Est, mai ales la cea din Massachusetts. Rugăciunea mea a fost că, dacă aceasta era voia lui Dumnezeu ca să particip la aceste adunări, soțul meu să fie de acord ca eu să merg.
După ce ne-am întors în Boulder, am găsit o scrisoare de la fratele Haskell, în care ne îndemna pe amândoi să participăm la adunarea de tabără; dar dacă soțul meu nu putea să vină, el dorea ca măcar eu să vin, dacă este posibil. I-am citit soțului meu scrisoarea și am așteptat să văd ce va spune. După câteva momente de tăcere, el a spus: „Ellen, tu va trebui să participi la adunarea de tabără din New England.” A doua zi, cuferele noastre au fost făcute. La orele două din noapte, favorizați de lumina lunii, am pornit spre gară și la șase și jumătate ne-am urcat în tren. Călătoria numai plăcută nu a fost, deoarece căldura a fost mare, și eu eram mult epuizată.
Adunări în est
Ajungând la Battle Creek, am aflat că am fost programată să vorbesc duminică seara în cortul gigant ridicat pe terenul colegiului. Cortul era supraaglomerat și inima mea s-a revărsat în apeluri serioase către popor.
Am zăbovit acasă o foarte scurtă perioadă de timp și apoi, însoțită de sora Mary Smith Abbey și fratele Farnsworth, din nou mi-am luat zborul în drum spre răsărit. Când am ajuns la Boston, eram epuizată. Frații Wood și Haskell ne-au întâmpinat la gară și ne-au însoțit la Ballard Vale, locul adunării. Am fost primiți cu căldură de vechii noștri prieteni și cu cordialitatea care, pentru un moment, se părea că mă odihnește. Vremea era excesiv de caldă și schimbarea de la clima reconfortantă din Colorado la căldura apăsătoare din Massachusetts a făcut ca aceasta din urmă să fie aproape insuportabilă. Am încercat să vorbesc poporului, cu toată oboseala mea cea mare, și am fost întărită să-mi aduc mărturia. Cuvintele păreau că merg drept la inimă. Se cerea multă muncă la această adunare. De când cu ultima adunare de tabără, au fost înființate comunități noi. Suflete prețioase au acceptat adevărul, și acestea era necesar să fie conduse mai departe spre o mai adâncă și mai completă cunoaștere a evlaviei practice. Domnul mi-a dat ușurință să-mi aduc mărturia.
Cu o ocazie din timpul acestei adunări, am făcut unele observații cu privire la necesitatea practicării unei economii în îmbrăcăminte și în cheltuirea banilor. Există primejdia de a deveni neatenți și nepăsători în folosirea banilor Domnului. Tinerii care se angajează în lucrarea de la cort trebuie să fie atenți să nu facă cheltuieli inutile. Pe măsură ce corturile intră în câmpuri noi și lucrarea misionară se extinde, nevoile cauzei sunt multe și, fără zgârcenie, în această problemă, trebuie folosită cea mai rigidă economie. Este mai ușor să lași să crească o notă de plată decât s-o plătești. Sunt multe lucruri care ar fi convenabile și plăcute, dar care nu sunt necesare și de care te poți dispensa fără suferință reală. Este foarte ușor să înmulțești notele de plată de la hotel, costul biletelor de tren, cheltuieli care pot fi evitate sau foarte mult micșorate. Noi am făcut drumul spre California dus-întors de douăsprezece ori și n-am cheltuit nici un singur dolar pe mâncare la restaurante sau la vagonul-restaurant atașat. Am mâncat hrana din coșul nostru cu mâncare. Fiind plecați de trei zile, hrana devine foarte stătută, dar puțin lapte sau fulgi de ovăz proaspeți împlinesc nevoile noastre.
Cu o altă ocazie, m-am referit la sfințirea adevărată, care nu este nimic mai puțin decât o zilnică moarte a eului și o zilnică conformare cu voia lui Dumnezeu. Când am fost la Oregon, mi-a fost arătat că unele dintre tinerele comunități din Conferința New England erau în primejdie datorită influenței vătămătoare a ceea ce se cheamă sanctificare. Unii vor ajunge înșelați de această doctrină, în timp ce alții, cunoscând influența ei înșelătoare, își vor da seama de primejdie și se vor îndepărta de ea. Sfințirea lui Pavel a fost o luptă continuă cu eul. El a spus: „Eu mor zilnic”. Voința și dorința lui se ciocneau în fiecare zi cu datoria și voința lui Dumnezeu. În loc să urmeze înclinația, el a făcut voia lui Dumnezeu, oricât de neplăcută era pentru natura lui.
I-am chemat pe cei care doreau să fie botezați și pe cei care păzeau Sabatul pentru prima dată, să vină în față. Au răspuns douăzeci și cinci. Ei au adus mărturii excelente, și înainte de a se închide adunarea de tabără, douăzeci și doi au primit botezul.
Aici, am avut plăcerea să întâlnim pe vechii noștri prieteni ai cauzei cu care am făcut cunoștință cu treizeci de ani în urmă. Mult stimatul nostru frate Hastings este tot atât de profund interesat de adevăr astăzi cum a fost și atunci. Ne-a făcut plăcere să ne întâlnim cu sora Temple și cu sora Collins din Dartsmouth, Massachusetts, și cu fratele și sora Wilkinson, în a căror casă ne-am întreținut cu peste treizeci de ani în urmă. Peregrinarea unora dintre acești scumpi prieteni poate să se încheie în scurt timp; dar, dacă rămân credincioși până la sfârșit, ei vor primi cununa vieții.
Ne-am interesat de fratele Kimbal, care este mut și a fost un misionar printre cei muți. Prin munca lui stăruitoare, o mică grupă a acceptat adevărul. Noi am cunoscut pe acest frate credincios la adunările de tabără anuale, înconjurat de câțiva muți convertiți de el. Cineva care poate să audă scrie din cuvântare atât cât este posibil, și el șade înconjurat de prietenii lui cei muți, citind și predicând din nou cu însuflețire pentru ei, cu mâinile lui. El și-a folosit de bunăvoie banii pentru înaintarea lucrării misionare, onorând astfel pe Dumnezeu cu averea lui.
Am plecat din Ballard Vale marți dimineața, la 3 septembrie, să participăm la adunarea de tabără din Maine. Ne-am bucurat de o odihnă liniștită în căminul tânărului frate Morton, aproape de Portland. El și buna lui soție au făcut ca oprirea noastră la ei să fie foarte plăcută. Înainte de Sabat, ne aflam pe terenul taberei din Maine și am fost foarte fericiți să întâlnim aici pe unii din încercații prieteni ai lucrării. Sunt unii care se află totdeauna la postul datoriei lor, în zile cu soare sau cu furtună. Aici există și o grupă de creștini ai zilei cu soare. Când totul merge bine și este plăcut pentru simțămintele lor, ei sunt înfocați și zeloși; dar când sunt nori și lucruri neplăcute de întâmpinat, aceștia nu vor avea nimic de spus sau de făcut. Binecuvântarea lui Dumnezeu a planat asupra lucrătorilor activi, în timp ce acei care n-au făcut nimic n-au fost folosiți de adunări cum ar fi putut fi. Domnul a fost cu slujitorii Săi care lucrează cu credincioșie, la prezentarea atât a subiectelor doctrinare, cât și a celor practice. Am dorit foarte mult să vedem pe mulți dintre cei care au beneficiat de această adunare, dar care n-au dat nici o dovadă că au fost binecuvântați de Dumnezeu. Doresc mult să-i văd pe acești oameni scumpi corespunzând cu înaltele lor privilegii.
Am părăsit locul de tabără în ziua de luni, simțindu-mă extenuată. Am plănuit să participăm la adunările de tabără din Iowa și Kansas. Soțul meu îmi scrisese că vrea să se întâlnească cu mine în Iowa. Nefiind în stare să particip la adunarea din Vermont, am plecat din Maine direct la South Lancaster. Respiram foarte greu, iar inima mă durea continuu. M-am odihnit în căminul liniștit al sorei Harris, care a făcut tot ce i-a stat în putere să mă ajute. Joi seara, am îndrăznit să ne reluăm călătoria spre Battle Creek. N-am îndrăznit să călătoresc cu trenul timp îndelungat datorită stării mele de sănătate; astfel că ne-am oprit la Rome, New York, și am vorbit poporului în Sabat. A fost o prezență bună.
Luni dimineața, am vizitat pe fratele și sora Ira Abbey la Brookfield. Am avut o întrevedere folositoare cu această familie. Am fost preocupați și doritori ca, în final, ei să fie biruitori în lupta creștină spre a câștiga viața veșnică. Am dorit mult ca fratele Abbey să-și biruie descurajările și să se încreadă fără rezerve în meritele lui Hristos, să biruie cu succes și, în cele din urmă, să poarte coroana victoriei.
Marți, am luat trenul pentru Battle Creek, și a doua zi am ajuns acasă, unde am fost bucuroasă să mă odihnesc încă o dată și să mă tratez la sanatoriu. Am simțit că eram într-adevăr favorizată să am parte de avantajele acestei instituții. Ajutoarele au fost amabile și atente, gata în orice timp din zi și din noapte să facă totul pentru a-mi ușura suferința.
La Battle Creek
Adunarea de tabără națională s-a ținut la Battle Creek, între 2-14 octombrie. Aceasta a fost cea mai mare adunare adventistă de ziua a șaptea ținută vreodată. Au fost prezenți peste patruzeci de pastori. Toți am fost fericiți să întâlnim aici pe pastorii Andrews și Bourdeau din Europa și pe pastorul Loughborough din California. La această adunare, erau prezenți reprezentanții lucrării din Europa, California, Texas, Alabama, Virginia, Dakota, Colorado și din toate statele nordice, de la Maine la Nebraska.
Aici, am fost fericită să mă alătur soțului meu în lucrare. Și cu toate că eram epuizată și sufeream cu inima, Domnul mi-a dat putere să vorbesc poporului aproape în fiecare zi și uneori și de două ori pe zi. Soțul meu a lucrat foarte greu. El a fost prezent aproape la toate ședințele administrative și a predicat aproape în fiecare zi în stilul lui clar și accentuat. N-am crezut că voi avea putere să vorbesc mai mult de două sau trei ori în timpul adunării, dar, pe măsură ce adunarea progresa, puterea mea a crescut. În câteva ocazii am stat în picioare patru ore, invitând poporul în față pentru rugăciuni. Niciodată n-am simțit mai mult ajutorul lui Dumnezeu ca în timpul acestei adunări. În ciuda acestor lucrări, eu am sporit în putere. Spre lauda lui Dumnezeu, înregistrez aici faptul că eram mult mai sănătoasă la încheierea acestei adunări decât fusesem timp de șase luni.
În ziua de miercuri a celei de-a doua săptămâni a adunării, câțiva dintre noi ne-am unit în rugăciune pentru o soră care era descurajată. În timp ce mă rugam, am fost foarte mult binecuvântată. Domnul părea foarte aproape. Am fost luată în viziunea slavei lui Dumnezeu și mi-au fost arătate multe lucruri. Apoi am mers la adunare și, cu un solemn simțământ al stării poporului nostru, am făcut scurte declarații despre lucrurile care mi-au fost arătate. De atunci, am scris unele dintre acestea în mărturii către persoane, apeluri către pastori și în diferite alte articole redate în această carte.
Acestea au fost adunări de cea mai solemnă putere și cel mai adânc interes. Câțiva dintre cei care aveau legătură cu serviciul nostru de publicații s-au convins și s-au convertit la adevăr și au dat mărturii clare și inteligente. Au fost convinși necredincioși care și-au ocupat locul sub steagul Prințului Emanuel. Adunarea aceasta a fost o victorie categorică. Înainte de încheierea ei, au fost botezați o sută douăsprezece persoane.
În săptămâna care a urmat după adunarea de tabără, lucrarea mea în vorbire, rugăciune și scriere de mărturii a fost mai împovărată decât în timpul adunării. Au fost ținute două sau trei ședințe în fiecare zi, spre folosul pastorilor noștri. Acestea au fost de un interes intens și de o mare importanță. Cei care duc această solie lumii trebuie să aibă o experiență zilnică în lucrările lui Dumnezeu și să fie în orice privință bărbați convertiți, sfințiți prin adevărul pe care ei îl prezintă altora, reprezentând pe Isus Hristos în viața lor. După aceea, și nu până atunci, ei vor avea succes în lucrarea lor. Au fost făcute multe eforturi serioase spre a-i atrage aproape de Dumnezeu prin mărturisire, umilință și rugăciune. Mulți au spus că au văzut și au simțit importanța lucrării lor ca slujitori ai lui Hristos cum nu văzuseră și nu simțiseră niciodată mai înainte. Unii au simțit profund măreția lucrării și răspunderea lor înaintea lui Dumnezeu, dar noi am dorit mult să vedem o manifestare mai mare a Duhului lui Dumnezeu. Eu știam că, atunci când calea este liberă, Duhul lui Dumnezeu avea să vină ca în Ziua Cincizecimii. Dar erau atât de mulți la o așa de mare depărtare de Dumnezeu și păreau că nu știu cum să exercite credința. Apelurile către pastori se află în altă parte a acestui număr, mult mai clare, despre ceea ce mi-a arătat Dumnezeu în legătură cu starea lor tristă și înaltele lor privilegii.
Adunările de tabără din Kansas
Însoțită de fiica mea, Emma, la 23 octombrie, am plecat din Battle Creek pentru adunarea de tabără din Kansas. La Topeka, Kansas, am părăsit trenul și am călătorit cu un transport particular 18 km până la Richland, locul adunării. Am găsit așezarea corturilor într-un crâng. Întrucât timpul pentru adunări de tabără era întârziat, au fost făcute toate pregătirile care puteau fi făcute, pentru vremea rece. În afară de cortul cel mare, pe teren mai erau șaptesprezece corturi, care găzduiau mai multe familii, și fiecare cort avea o sobă.
În dimineața zilei de Sabat, a început să ningă, dar nici una din adunări n-a fost suspendată. A căzut zăpadă aproape de 2,5 cm și aerul rece te pătrundea. Soțiile cu copiii mici s-au adunat în jurul sobelor. A fost mișcător să vezi o sută cincizeci de oameni convocați pentru o întrunire, adunați în astfel de împrejurări. Unii au venit cu mijloace de transport personale, de la peste trei sute de kilometri. Toți păreau flămânzi după pâinea vieții și însetați după apa mântuirii.
Pastorul Haskell a vorbit vineri după-amiază și seara. În Sabat dimineața, am fost invitată să adresez cuvinte de încurajare pentru cei care au făcut un efort atât de mare ca să participe la adunare. Duminică după-amiază a fost o participare foarte mare, ținând seama că adunarea se afla atât de departe de principalele artere de circulație.
Luni dimineața le-am vorbit fraților din capitolul al treilea din Maleahi. Apoi i-am chemat în față pe cei care doreau să fie creștini și care nu aveau dovada acceptării lor de către Dumnezeu. Au răspuns cam treizeci. Unii Îl căutau pe Domnul pentru prima dată, iar alții, care erau membri în alte biserici, au luat poziție pentru Sabat. Am dat tuturor ocazie să vorbească și Duhul Domnului a fost prezent în adunarea noastră. După ce s-au înălțat rugăciuni pentru cei care au venit în față, au fost examinați candidații pentru botez. Șase au fost botezați.
Am fost bucuroasă să-l aud pe pastorul Haskell prezentând înaintea poporului necesitatea de a avea în familiile lor mai ales cele trei volume din Spiritul Profeției și cele patru volume din Mărturii. Acestea puteau fi citite cu glas tare de vreun membru al familiei, astfel ca toată familia să poată fi instruită. Eu am vorbit apoi despre necesitatea ca părinții să-și instruiască și să-și educe copiii așa cum se cuvine. Cea mai mare dovadă a puterii creștinismului care poate fi prezentată lumii este o familie bine ordonată și bine instruită. Aceasta va recomanda adevărul cum nimic altceva nu o poate face, pentru că este o mărturie vie despre puterea lui practică asupra inimii.
Marți dimineața, adunarea s-a încheiat și împreună cu fiica mea Emma, fratele Haskell și fratele Stover am mers la Topeka și am luat trenul pentru Sherman, Kansas, unde a fost programată o altă adunare de tabără. Adunarea aceasta a fost interesantă și folositoare. Ea mi s-a părut mică în comparație cu adunările de tabără din alte state, deoarece au fost prezenți numai aproape o sută de frați și surori. Ea a fost plănuită pentru adunarea generală a celor din răspândiri. Unii erau prezenți din sudul Kansas-ului, din Arkansas, Kentucky, Missouri, Nebraska și Tennessee. La această adunare mi s-a alăturat și soțul meu, iar de aici, împreună cu pastorul Haskell și fiica noastră, am plecat spre Dallas, Texas.
Vizită în Texas
Joi am mers la fratele McDearman’s, la Grand Prairie. Aici, fiica noastră s-a întâlnit cu părinții, fratele și sora ei, care au fost la un pas de moarte din cauza frigurilor care au existat în acest stat, în ultima perioadă. Am avut mare plăcere să slujim nevoilor acestei familii îndurerate, care în anii trecuți ne-au ajutat generos în necazul nostru.
I-am părăsit oarecum cu sănătatea îmbunătățită, pentru a participa la adunarea de tabără de la Plano. Adunarea aceasta s-a ținut între 12-19 noiembrie. La început, vremea a fost frumoasă; dar în curând a început să plouă și, pe lângă aceasta, vânturi puternice au împiedicat prezența generală din regiunea înconjurătoare. Aici am fost fericiți să-i întâlnim pe vechii noștri prieteni, pastorul R. M. Kilgore și soția sa. Am fost foarte mulțumiți să găsim o mare mulțime de frați la fața locului. Nici una din prejudecățile care au existat aici împotriva oamenilor din nord n-au apărut printre acești scumpi frați și surori.
Mărturia mea niciodată n-a fost primită mai cu plăcere și cu toată inima decât de către acești oameni. Eu am devenit profund interesată în lucrarea din acest mare stat. Obiectivul lui Satana a fost totdeauna să ocupe el primul fiecare câmp important și probabil că niciodată n-a fost mai activ cu ocazia introducerii adevărului în alt stat cum a fost în Texas. Aceasta este cea mai bună dovadă pentru mintea mea că aici este o mare lucrare de făcut.