Nouă ne-a fost încredințat un mare și solemn adevăr, pentru care suntem răspunzători. Acest adevăr este prea adesea prezentat sub forma unei teorii reci. Predici după predici despre punctele de doctrină sunt prezentate oamenilor care vin și pleacă, dintre care unii nu vor avea niciodată o altă ocazie favorabilă de a fi convinși și convertiți la Hristos. Sunt pierdute ocazii de aur prin prezentarea de cuvântări minuțios alcătuite, care satisfac eul, dar nu preamăresc pe Hristos. O teorie a adevărului fără evlavie vitală nu poate îndepărta întunericul moral care înfășoară sufletul.
Mărgăritarele cele mai prețioase ale adevărului sunt adesea exprimate fără putere prin înțelepciunea cuvintelor în care sunt îmbrăcate, în timp ce puterea Duhului lui Dumnezeu lipsește. Hristos a prezentat adevărul în simplitatea lui; și El a ajuns nu numai până la cel mai înalt nivel, dar și până la cei mai de jos dintre oamenii de pe pământ. Pastorul, trimisul lui Dumnezeu și reprezentantul lui Hristos pe pământ, care se umilește pe sine pentru ca Dumnezeu să poată fi înălțat, va poseda adevărata calitate a elocvenței. Adevărata evlavie, legătura strânsă cu Dumnezeu și o zilnică experiență vie în cunoașterea lui Hristos vor face elocventă chiar și limba bâlbâită.
Când văd lipsurile din comunitățile tinere, când văd și îmi dau seama de marea lor nevoie de evlavie și de lipsa lor de adevărată experiență religioasă, inima mea este tristă. Eu știu că cei care le duc solia adevărului nu-i instruiesc cum se cuvine în toate punctele principale pentru perfecțiunea unui caracter echilibrat în Isus Hristos. Lucrurile acestea au fost neglijate timp prea îndelungat de către învățătorii adevărului. Vorbind despre Evanghelie, Pavel spune: „Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ținută ascunsă din veșnicii în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Hristos Isus. Iată ce lucrez eu și mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine”.
Slujitorii lui Hristos au aici lămurit definită lucrarea și calificarea lor, precum și puterea harului lui Dumnezeu care lucrează în ei. De curând, Dumnezeu a binevoit să-mi arate marea lipsă a multora care mărturisesc a fi reprezentanți ai lui Hristos. Pe scurt, dacă sunt deficienți în credință și în cunoașterea evlaviei vii, ei nu numai că își înșeală propriile lor suflete, ci au insucces în lucrarea de a înfățișa pe orice om desăvârșit în Hristos. Mulți pe care ei îi aduc la adevăr sunt lipsiți de evlavie. Ei pot avea teoria adevărului, dar nu sunt pe deplin convertiți. Inimile lor sunt firești; ei nu rămân în Hristos și El în ei. Este de datoria pastorului să prezinte teoria adevărului, dar el nu trebuie să stea liniștit, făcând numai atât. El trebuie să-și însușească vorbirea lui Pavel: „Iată la ce lucrez eu și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”.
O legătură vie cu Marele Păstor va face pe sub-păstor un reprezentant viu al lui Hristos, o adevărată lumină pentru lume. O înțelegere a tuturor punctelor credinței noastre este, într-adevăr, esențială, dar este de mai mare importanță ca pastorul să fie sfințit prin adevărul pe care-l prezintă cu scopul de a lumina conștiința ascultătorilor săi. Într-o serie de adunări să nu fie prezentată nici o cuvântare care constă numai din teorie și să nu fie făcută o rugăciune lungă și obositoare. Dumnezeu nu aude astfel de rugăciuni. Eu am ascultat multe rugăciuni plictisitoare, adevărate predici, care erau nepotrivite și nelalocul lor. O rugăciune cu jumătate din numărul de cuvinte, înălțată cu înflăcărare și credință, ar fi muiat inimile ascultătorilor, dar, în loc de aceasta, i-am văzut că așteptau nerăbdători, ca și când ar fi dorit ca fiecare cuvânt să încheie rugăciunea. Dacă pastorul s-ar fi luptat cu Dumnezeu în cămăruța lui până ce ar fi simțit cum credința lui putea să apuce făgăduința veșnică, „Cereți și vi se va da”, el ar fi venit la subiect de îndată, cerând cu seriozitate și credință ceea ce avea nevoie.
Avem nevoie de un corp pastoral convertit; altfel, comunitățile cresc prin lucrarea lor, neavând rădăcină în ei înșiși și nefiind în stare să stea singuri. Slujitorul credincios al lui Hristos va lua povara asupra sufletului său. El nu va flămânzi după popularitate. Pastorul creștin niciodată nu se va urca la amvon până ce n-a căutat mai întâi pe Dumnezeu în cămăruța lui și nu a venit în strânsă legătură cu El. În umilință, el poate să-și înalțe sufletul însetat către Dumnezeu și să fie reîmprospătat cu roua harului înainte de a vorbi poporului. Cu ungerea Duhului Sfânt asupra lui, care-i va da sentimentul responsabilității pentru suflete, el nu va da drumul adunării fără să prezinte înaintea lor pe Isus Hristos, singurul refugiu al celor păcătoși, făcând apeluri serioase care să atingă inimile lor. El trebuie să presupună că s-ar putea să nu-i mai întâlnească pe acești ascultători până în ziua cea mare a lui Dumnezeu.
Domnul, care l-a ales, care cunoaște inimile tuturor oamenilor, îi va da limbă și grai, ca să poată spune cuvintele pe care trebuie să le vorbească la timp potrivit și cu putere. Și cei care se conving cu adevărat de păcat și sunt încântați de Cel care este Calea, Adevărul și Viața vor găsi că au destul de făcut, fără să laude și să ridice în slăvi priceperea pastorului. Mai presus de orice unealtă omenească, ei vor înălța pe Hristos și iubirea Sa. Omul va fi pierdut din vedere, pentru că Hristos este preamărit și El este subiectul cugetării. Mulți sunt convertiți pentru pastorul care el însuși nu este convertit într-adevăr la Hristos. Noi ne mirăm de amorțeala care tocește simțurile. Există o lipsă de putere vitală. Se înalță rugăciuni fără viață, se aduc mărturii care nu reușesc să clădească sau să întărească pe ascultători. Se cade ca fiecare slujitor al lui Hristos să cerceteze cauza acestora.
Pavel scrie fraților lui coloseni: „Cum ați învățat de la Epafras, prea iubitul nostru tovarăș de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi și ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul. [Nu o dragoste nesfințită privind iscusința, abilitatea sau oratoria predicatorului, ci o iubire născută din Duhul lui Dumnezeu, pe care slujitorul Lui a reprezentat-o în cuvintele și caracterul lui.] De aceea și noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune și crescând în cunoștința lui Dumnezeu: întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie, mulțumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveți parte de moștenirea sfinților în lumină.”
Pastorii care lucrează în comune și orașe spre a prezenta adevărul nu trebuie să se simtă mulțumiți, nici să considere că lucrarea lor s-a încheiat, până când cei care au acceptat teoria adevărului înțeleg într-adevăr efectul puterii lui sfințitoare și sunt cu adevărat convertiți la Dumnezeu. El ar fi mai mulțumit să aibă șase convertiți pe deplin la adevăr ca rezultat al lucrării lor decât să aibă șaizeci care să facă o mărturisire formală și să nu fie convertiți cu adevărat. Pastorii aceștia trebuie să consacre mai puțin timp pentru predici și să-și rezerve o parte din puterea lor spre a vizita și a se ruga cu cei care sunt interesați, cărora să le dea învățătură religioasă, cu scopul de a putea „prezenta pe fiecare om desăvârșit în Isus Hristos”.
Iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie vie în inima celui care învață pe alții adevărul. Propria lui inimă trebuie să fie îmbibată cu acea iubire adâncă și fierbinte pe care a avut-o Hristos; atunci ea se va revărsa asupra altora. Pastorii trebuie să-i învețe pe toți cei care acceptă adevărul că trebuie să aducă roade spre slava lui Dumnezeu. Ei trebuie să-i învețe că jertfirea de sine trebuie să fie practicată zilnic; că trebuie să renunțe la multe lucruri pe care le îndrăgiseră și că multe datorii, oricât de neplăcute ar putea să pară, trebuie aduse la îndeplinire. Interese de afaceri, atracții sociale, comoditate, onoare, reputație — pe scurt, totul trebuie să fie ținut în supunere față de cerințele superioare și veșnice ale lui Hristos. Pastorii care nu sunt bărbați ai evlaviei dătătoare de viață, care stârnesc un interes printre oameni, dar care lasă lucrarea neterminată, creează un câmp extrem de dificil pentru ca alții să intre să săvârșească lucrarea pe care ei n-au reușit s-o finalizeze. Oamenii aceștia vor fi puși la încercare; și dacă nu-și fac lucrarea cu mai multă credincioșie, după încă un test, să fie lăsați la o parte ca fiind stânjenitori pe cale, străjeri necredincioși.
Dumnezeu nu dorește să aibă bărbați care să meargă să-i învețe pe alții dacă n-au învățat cu seriozitate ceea ce au de spus și nu continuă să studieze, astfel încât să poată prezenta fiecare punct al adevărului prezent într-o manieră acceptabilă și inteligentă. Pe lângă cunoașterea teoriei, ei să continue să obțină o cunoaștere mai adâncă a lui Isus Hristos. Reguli de conduită și studii sunt necesare; dar pastorul să combine cu ele rugăciunea serioasă, ca să poată fi credincios, să nu clădească pe o temelie de lemn, fân sau paie, care vor fi mistuite de foc în ziua de apoi. Rugăciunea și studiul trebuie să meargă mână în mână. Faptul că un pastor este aplaudat și lăudat nu este nici o dovadă că a vorbit sub influența Duhului.
Este prea adesea întâlnit cazul în care cei convertiți de curând, dacă nu se veghează asupra lor, vor acorda afecțiunea mai mult pastorului decât Răscumpărătorului. Ei socotesc că au beneficiat foarte mult prin lucrarea pastorului lor. Își închipuie că el are darurile cele mai înalte și că nimeni altul nu poate lucra așa de bine ca el, de aceea dau o importanță necuvenită omului și lucrării lui. Aceasta este o încredere care îi predispune să idolatrizeze pe om și să privească la el mai mult decât la Dumnezeu; și făcând acest lucru, nu sunt plăcuți lui Dumnezeu și nici nu cresc în har. Ei fac pastorului un mare rău, mai ales dacă este tânăr și se dezvoltă ca un promițător lucrător evanghelic.
Învățătorii aceștia, dacă sunt într-adevăr oameni ai lui Dumnezeu, primesc cuvintele lor de la Dumnezeu. Felul lor de a se adresa poate să fie cu greșeli și necesită multe îmbunătățiri; totuși, dacă Dumnezeu exprimă prin ei cuvintele inspirației, puterea nu este a omului, ci a lui Dumnezeu. Dătătorului trebuie să-I aparțină slava și afecțiunile inimii lui, în timp ce pastorul trebuie să fie stimat, iubit și respectat de dragul lucrării lui, pentru că el este slujitorul lui Dumnezeu spre a duce solia îndurării celor păcătoși. Fiul lui Dumnezeu este adesea eclipsat de către omul care stă între El și popor. Omul este lăudat, răsfățat și poporul abia că aruncă o privire fugară spre Isus, care, prin prețioasele raze de lumină reflectate de la El, trebuie să fie mai presus de orice.
Slujitorul lui Hristos care este umplut cu Duhul și iubirea Domnului său va lucra în așa fel, încât caracterul lui Dumnezeu și al scumpului Său Fiu să poată fi manifestat în felul cel mai deplin și clar. El se va strădui ca ascultătorii lui să fie lămuriți în conștiința lor cu privire la caracterul lui Dumnezeu, astfel ca slava Lui să poată fi recunoscută pe pământ. Un om nu este mai degrabă convertit decât atunci când în inima lui s-a născut dorința de a face cunoscut altora ce prieten prețios a găsit în Isus; adevărul mântuitor și sfințitor nu poate fi închis în inima lui. Duhul lui Hristos care luminează sufletul este reprezentat prin lumina care risipește tot întunericul; este comparat cu sarea, din cauza calităților ei de conservare, și cu aluatul, care își exercită tainic puterea transformatoare.
Cei pe care Hristos i-a unit cu Sine, atât cât depinde de ei, vor lucra cu hărnicie și stăruință în așa fel cum a lucrat El, ca să salveze sufletele care pier în jurul lor. Ei vor ajunge la oameni prin rugăciune, prin serioasă și fierbinte rugăciune, și prin efort personal. Este imposibil pentru cei care sunt pe deplin convertiți la Dumnezeu, care se bucură de părtășie cu El, să fie neglijenți față de interesele vitale ale celor care pier străini de Hristos.
Pastorul nu trebuie să facă el toată lucrarea, ci trebuie să unească cu sine pe cei care se țin de adevăr. Îi va învăța astfel pe alții să lucreze după ce va pleca el. O comunitate lucrătoare va fi totdeauna o comunitate în creștere. Ei vor afla mereu un stimulent și un tonic în încercarea de a ajuta pe alții, și făcând acest lucru, ei vor fi întăriți și încurajați.
Am citit despre un om care călătorea într-o zi de iarnă prin zăpada troienită și a amorțit de frig, fapt care, aproape pe nesimțite, i-a luat puterea de viață. Și când a fost aproape să moară de frig, în gerul atotputernic, și aproape să renunțe la lupta pentru viață, el a auzit gemetele unui tovarăș de drum care pierea de frig, după cum era gata să piară și el. Omenia lui a fost trezită să-l salveze. I-a frecat membrele acoperite cu gheață ale nefericitului om și, după un efort considerabil, l-a ridicat în picioare. Deoarece nu putea să stea în picioare, l-a purtat în brațele lui compătimitoare tocmai prin troienele pe care el nu crezuse că le va putea trece singur. Și după ce l-a dus pe tovarășul lui de călătorie la un loc sigur, și-a dat seama că, salvându-l pe semenul său, se salvase pe sine. Eforturile lui serioase de a salva pe altul a înviorat sângele care-i îngheța în vene și a dat naștere la o căldură sănătoasă la extremitățile corpului.
Lecțiile acestea trebuie aduse înaintea celor tineri în credință în mod continuu, nu numai prin învățătură, ci și prin exemplu, ca în experiența lor creștină să poată realiza rezultate asemănătoare. Cei descurajați, cei care sunt înclinați să creadă că viața este grea și dificilă, să meargă să lucreze și să caute să-i ajute pe alții. În astfel de eforturi, amestecate cu rugăciune pentru lumină divină, propriile lor inimi vor bate puternic sub influența înviorătoare a harului lui Dumnezeu; propriile lor afecțiuni vor arde cu mai multă înflăcărare și întreaga lor viață creștină va fi mai reală, mai serioasă și mai evlavioasă.
Slujitorul lui Hristos trebuie să fie un om al rugăciunii, un om al evlaviei; vesel, dar niciodată aspru și nemanierat, glumeț sau frivol. Spiritul frivolității poate fi potrivit clovnilor de profesie și actorilor de teatru, dar este întru totul sub demnitatea unui om ales să stea între vii și morți pentru a fi portavocea lui Dumnezeu.
Lucrarea fiecărei zile este înregistrată cu credincioșie în cărțile lui Dumnezeu. Ca bărbați care pretindeți iluminarea spirituală, veți da o înfățișare morală caracterului tuturor celor cu care veniți în contact. Ca pastori credincioși ai Evangheliei, trebuie să vă concentrați toate energiile minții și toate ocaziile vieții voastre spre a vă face lucrarea cu succes deplin și a prezenta pe fiecare om desăvârșit în Isus Hristos. Pentru ca să puteți face acest lucru, trebuie să vă rugați serios. Slujitorii Evangheliei trebuie să aibă acea putere care a făcut astfel de minuni pentru umilii pescari din Galilea.
Este nevoie de putere morală și intelectuală pentru a vă achita cu credincioșie de îndatoririle importante care vă revin; dar pe acestea le puteți avea și totuși să fie o mare lipsă de evlavie. Înzestrarea Duhului Sfânt este absolut necesară pentru a avea succes în lucrarea voastră cea mare. Hristos a spus: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic”. Dar prin Hristos, care vă întărește, puteți face toate lucrurile.