În dimineața zilei de 23 octombrie 1879, cam pe la orele două, Duhul Domnului a coborât asupra mea și am văzut scene din judecata care vine. Limba nu mă ajută să descriu corespunzător lucrurile care au trecut prin fața mea și efectul pe care l-au avut asupra minții mele.
Se părea că a venit ziua cea mare a judecății finale a lui Dumnezeu. De zece mii de ori zece mii erau adunați înaintea unui mare tron, pe care ședea o persoană cu o înfățișare maiestuoasă. În fața Lui se aflau mai multe cărți, și pe fiecare copertă era scris cu litere de aur, care păreau ca niște flăcări de foc arzânde: „Registrul cerului”. Una dintre aceste cărți, care conținea numele celor care susțineau că cred adevărul, a fost apoi deschisă. De îndată am pierdut din vedere milioanele nenumărate din preajma tronului și atenția mea a fost atrasă numai de cei care erau presupuși copii ai luminii și adevărului. Când persoanele acestea au fost numite, una câte una și au fost amintite faptele lor cele bune, fețele lor erau luminate de o bucurie sfântă, reflectată în toate părțile. Dar aceasta nu părea să rămână asupra minții mele cu cea mai mare tărie.
A fost deschisă o altă carte, unde erau înregistrate păcatele celor care mărturiseau adevărul. Sub titlul general al egoismului venea oricare alt păcat. Erau de asemenea titluri deasupra fiecărei coloane, și sub acestea, în fața fiecărui nume, erau înregistrate în coloanele lor respective păcatele mai mici.
Sub lăcomie veneau minciuna, furtul, jaful, frauda și zgârcenia; sub ambiție, veneau mândria și extravaganța; gelozia se afla în fruntea vrăjmășiei, invidiei și urii; și necumpătarea era titlul unei lungi liste de păcate, precum înclinație spre senzualism, adulter, satisfacerea poftelor senzuale, etc. Când priveam, am fost cuprinsă de un chin nespus și am exclamat: „Cine poate fi mântuit? Cine va sta drept înaintea lui Dumnezeu? Hainele cui sunt fără pată? Cine este fără greșeală în fața unui Dumnezeu curat și sfânt?”
Când Cel Sfânt de pe tron a întors încet foile registrului, privirea I s-a oprit pentru un moment asupra persoanelor. Privirea Lui părea că arde în sufletele lor, și în aceeași clipă, fiecare cuvânt și fiecare faptă din viața lor au trecut prin fața lor asemenea unei panorame cu litere de foc. Au început să tremure, iar fețele lor au devenit palide. Prima lor înfățișare când se aflau în jurul tronului era cea de indiferență nepăsătoare. Dar ce schimbată era înfățișarea lor acum! Simțământul de siguranță a dispărut și în locul lui este o groază înspăimântătoare. O spaimă se află asupra fiecărui suflet, pentru ca să nu fie găsit printre cei care sunt ușori. Fiecare privire este ațintită asupra feței Celui de pe tron, și când solemna Lui privire cercetătoare se rotește pe deasupra mulțimii, inima tremură, pentru că se condamnă singuri, fără să fie rostit nici un cuvânt. Cu sufletul în chinuri, fiecare își declară vinovăția și cu teribilă claritate vede că, păcătuind, a ignorat prețioasa favoare a vieții veșnice.
O grupă era înregistrată ca făcând umbră pământului. Când privirea pătrunzătoare a Judecătorului s-a oprit asupra acestora, păcatele neglijenței lor au fost clar descoperite. Cu buze palide și tremurânde, ei au recunoscut că au trădat adevărul sfânt. Ei avuseseră avertizări și privilegii, dar n-au ținut seama de ele, nici nu le-au folosit. Acum puteau să vadă că au abuzat prea mult de îndurarea lui Dumnezeu. Este adevărat că ei nu aveau de făcut astfel de mărturisiri ca cei josnici și netrebnici, ca stricații, dar, ca și smochinul, ei au fost blestemați pentru că n-au adus rod, pentru că n-au folosit talanții care le-au fost încredințați.
Această grupă a făcut din eul lor punctul suprem, lucrând numai pentru interese egoiste. Ei nu erau bogați față de Dumnezeu, nerăspunzând pretențiilor Lui asupra lor. Deși mărturiseau că sunt slujitori ai lui Hristos, ei n-au adus suflete la El. Dacă ar fi depins de eforturile lor, lucrarea lui Dumnezeu ar fi lâncezit, pentru că ei n-au reținut numai mijloacele împrumutate de Dumnezeu, ci s-au reținut pe ei înșiși. Dar aceștia puteau acum să vadă și să simtă că, ocupând o poziție iresponsabilă cu privire la lucrarea și cauza lui Dumnezeu, ei s-au așezat de partea stângă. Ei avuseseră ocazii, dar n-au vrut să facă lucrarea pe care puteau și trebuia s-o facă.
Au fost amintite numele tuturor celor care mărturisesc adevărul. Unii au fost condamnați pentru necredința lor, alții pentru că au fost servi leneși. Ei au lăsat ca alții să facă lucrarea din via Domnului și să poarte răspunderile cele mai grele, în timp ce ei serveau în mod egoist propriile lor interese vremelnice. Dacă ar fi cultivat aptitudinile pe care li le-a dat Dumnezeu, ei ar fi putut să fie capabili să poarte poveri, lucrând pentru interesul Stăpânului lor. „Toți vor fi îndreptățiți prin credința lor și judecați după faptele lor.” Cât de evidentă a apărut atunci neglijența lor și cât de înțelept este aranjamentul lui Dumnezeu de a da fiecăruia o lucrare de făcut spre a promova cauza și a-i salva pe semenii lui! Fiecare trebuia să demonstreze credință în familia sa și în vecinătate, arătându-se amabil față de săraci, simpatizând cu cei în suferință, angajându-se în lucrarea misionară și ajutând cauza lui Dumnezeu prin mijloacele sale. Dar, ca și Meroza, blestemul lui Dumnezeu rămâne asupra lor pentru ceea ce n-au făcut. Ei au iubit acea lucrare care avea să aducă cel mai mare profit în această viață, și în partea opusă numelui lor din registru, destinată faptelor bune, era un gol întristător.
Cuvintele spuse acestora erau cele mai solemne: „Voi ați fost cântăriți în balanță și găsiți ușori. Ați neglijat răspunderile spirituale din cauza prea multor treburi vremelnice, în timp ce tocmai poziția de încredere pe care o aveați făcea necesar ca voi să aveți înțelepciune mai mult decât umană și judecată mai mare decât mărginită. De aceasta aveați nevoie ca să puteți aduce la îndeplinire chiar și partea mecanică a muncii voastre; și când ați desfăcut legătura cu Dumnezeu și slava Sa de ocupația voastră, voi v-ați îndepărtat de binecuvântarea Lui.”
Apoi a fost pusă întrebarea: „De ce n-ați spălat hainele caracterului vostru și nu le-ați albit în sângele Mielului? Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume nu ca să condamne lumea, ci ca prin El să poată fi mântuită. Iubirea Mea pentru voi a fost o dăruire de sine mai mare decât iubirea unei mame. Aceasta a fost ca să pot șterge raportul întunecos al nelegiuirii și să pun cupa mântuirii la buzele voastre, de aceea am suferit moartea crucii și am purtat povara blestemului vinovăției voastre. Am îndurat chinurile morții și ororile întunericului mormântului ca să-l pot învinge pe cel care are puterea morții, să descui închisoarea și să deschid pentru voi porțile vieții. M-am supus rușinii și chinului pentru că v-am iubit cu o iubire fără margini și am vrut să aduc turma Mea îndărătnică, rătăcitoare, înapoi în paradisul lui Dumnezeu, la pomul vieții. Voi ați disprețuit acea viață fericită, pe care am cumpărat-o pentru voi cu un astfel de preț. Ați evitat rușinea, reproșul și infamia pe care Domnul vostru le-a suportat pentru voi. N-ați apreciat privilegiile pentru care a murit El, spre a le pune la îndemâna voastră. Voi n-ați vrut să fiți părtași ai suferințelor Lui, și acum nu puteți fi părtași cu El la slava Lui.” Apoi au fost rostite aceste cuvinte solemne: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe, cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe”. Cartea a fost apoi închisă și vălul a căzut de pe Persoana de pe tron, descoperind înfricoșătoarea slavă a Fiului lui Dumnezeu.
Apoi scena a dispărut, și eu m-am aflat tot pe pământ, nespus de recunoscătoare că ziua lui Dumnezeu nu venise încă și că ne mai este dăruit timp de probă în care să ne pregătim pentru veșnicie.