Istorisirea scurtă, dar teribilă, despre Anania și Safira este scrisă de pana inspirată pentru folosul tuturor celor care mărturisesc că sunt urmașii lui Hristos. Această lecție importantă n-a apăsat cu destulă greutate asupra minții poporului nostru. Va fi folositor pentru toți să reflecteze cu atenție asupra naturii acestui păcat, pentru care vinovații aceștia au fost dați ca exemplu. Această dovadă însemnată a judecății de pedepsire este înfricoșătoare și ar trebui să-i facă pe toți să le fie frică și să tremure să repete păcate care au adus o astfel de pedeapsă. Egoismul a fost marele păcat care a încețoșat caracterele acestei perechi vinovate.
Împreună cu alții, Anania și Safira au avut privilegiul de a auzi Evanghelia predicată de apostoli. Cuvântul vorbit a fost însoțit de puterea lui Dumnezeu și asupra tuturor celor prezenți plana o convingere adâncă. Influența înduioșătoare a harului lui Dumnezeu a avut ca efect eliberarea inimii lor de deținerea egoistă a averilor pământești. În timp ce se aflau sub influența directă a Duhului lui Dumnezeu, ei au făcut o juruință să dea Domnului o anumită țarină, dar când n-au mai fost sub această influență cerească, impresia a fost mai puțin convingătoare și au început să se îndoiască și să se retragă de la împlinirea juruinței pe care au făcut-o. Ei au socotit că s-au grăbit și au dorit să reconsidere problema. În felul acesta, a fost deschisă o ușă prin care Satana a intrat de îndată și a pus stăpânire pe mintea lor.
Cazul acesta ar trebui să fie o avertizare pentru toți spre a se păzi împotriva primei apropieri a lui Satana. Mai întâi, a fost nutrită lăcomia, apoi, fiindu-le rușine ca frații lor să știe că sufletele lor egoiste au râvnit la ceea ce dedicaseră și făgăduiseră în mod solemn lui Dumnezeu, a fost practicată minciuna. Ei au discutat problema împreună și în mod deliberat au hotărât să rețină o parte din prețul moșioarei. Când au fost condamnați pentru minciună, pedeapsa lor instantanee a fost moartea. Ei știau că Domnul, pe care L-au înșelat, i-a descoperit, pentru că Petru a spus: „Pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt, și să ascunzi o parte din prețul moșioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Și după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vroiai cu prețul ei? Cum s-a putut naște un astfel de gând în inima ta? N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu”.
A fost necesar un exemplu special pentru a apăra tânăra biserică să nu devină coruptă, pentru că numărul lor creștea rapid. Astfel a fost dată o avertizare în acel timp tuturor celor care Îl mărturiseau pe Hristos și tuturor celor care aveau să mărturisească Numele Lui după aceea, că Dumnezeu cere credincioșie în aducerea la îndeplinire a juruințelor. Dar cu tot semnalul acesta de pedepsire a înșelăciunii și minciunii, aceleași păcate au fost adesea repetate în biserica creștină și sunt mult răspândite în zilele noastre. Mi-a fost arătat că Dumnezeu a dat acest exemplu ca avertizare pentru toți cei care aveau să fie ispitiți într-un fel asemănător. În biserică se practică zilnic egoismul și frauda, reținând ceea ce El reclamă, jefuindu-L în felul acesta și venind în conflict cu planurile Sale de a răspândi lumina și cunoașterea adevărului peste tot, în lungul și în latul țării.
În planurile Sale înțelepte, Dumnezeu a făcut ca înaintarea cauzei Lui să fie dependentă de eforturile personale ale poporului Său și de darurile lor de bunăvoie. Acceptând conlucrarea omului în marele plan de răscumpărare, El i-a acordat o mare cinste. Pastorul nu poate predica dacă nu este trimis. Lucrarea de a răspândi lumină nu apasă numai asupra pastorului. Fiecare ins, devenind membru al bisericii, se angajează solemn să fie un reprezentant al lui Hristos, trăind adevărul pe care-l mărturisește. Urmașii lui Hristos trebuie să ducă mai departe lucrarea pe care El le-a încredințat-o, când S-a înălțat la cer.
Instituțiile, care sunt unelte ale lui Dumnezeu de a continua lucrarea de pe pământ, trebuie să fie sprijinite. Trebuie clădite case de rugăciune, întemeiate școli și case de editură prevăzute cu condiții favorabile, pentru a face o lucrare mare de publicare a adevărului în toată părțile lumii. Instituțiile acestea au fost rânduite de Dumnezeu și trebuie susținute prin zecimi și daruri de bunăvoie. Pe măsură ce lucrarea crește, vor fi necesare mijloace spre a o duce înainte cu toate ramurile ei. Cei care au fost convertiți la adevăr și au fost făcuți părtași ai harului Său pot deveni conlucrători cu Hristos, făcând sacrificii voluntare și aducând daruri de bunăvoie. Iar când membrii bisericii doresc în inima lor să nu mai fie făcute apeluri pentru bani, ei spun în realitate să sunt mulțumiți ca lucrarea lui Dumnezeu să nu mai progreseze.
„Iacov a făcut o juruință și a zis: «Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac, și dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da».” Împrejurările care l-au îndemnat pe Iacov să facă Domnului o juruință erau asemănătoare cu cele care îi îndeamnă pe bărbați și femei să facă Domnului juruințe în zilele noastre. Printr-o faptă păcătoasă, el a obținut binecuvântarea care știa că i-a fost promisă prin cuvântul sigur al lui Dumnezeu. Făcând aceasta, el a dovedit o mare lipsă de credință în puterea lui Dumnezeu de a-și aduce la îndeplinire scopurile, oricât ar părea de descurajatoare aparențele actuale. În loc să ocupe poziția pe care a râvnit-o, el a fost obligat să fugă ca să-și scape viața de mânia lui Esau. Având numai un toiag în mână, a trebuit să călătorească sute de kilometri printr-o regiune pustie. I-a pierit curajul, era copleșit de remușcare și frică și căuta să evite oamenii, ca să nu fie urmărit de fratele său mâniat. El n-avea pacea lui Dumnezeu care să-l mângâie, pentru că era hărțuit de gândul că a pierdut ocrotirea divină.
A două zi a călătoriei lui se apropia de sfârșit. El este obosit, flămând, fără adăpost și simte că este părăsit de Dumnezeu. Știe că propria-i purtare a adus acest necaz asupra lui. Se îngrămădesc nori întunecoși de disperare și simte că este un exilat. Inima lui este plină de o groază de nedescris și cu greu îndrăznește să se roage. Dar este atât de singuratic, încât simte, ca niciodată mai înainte, că are nevoie de ocrotirea lui Dumnezeu. Plânge și-și mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu, implorând stăruitor o dovadă că El nu l-a părăsit de tot. Dar inima lui împovărată nu găsește ușurare. Și-a pierdut încrederea în sine și se teme că Dumnezeul părinților lui l-a lepădat. Dar lui Dumnezeu, Dumnezeului celui îndurător, Îi este milă de omul părăsit, lovit de durere, care adună pietre ca pernă și are numai bolta cerului ca învelitoare.
Într-un vis, vede o scară misterioasă, cu partea de jos rezemată de pământ și al cărei vârf ajungea dincolo de oștirea stelelor, până la cerurile înalte. Îngerii urcau și coborau pe această scară de o strălucire luminoasă, care-i arăta comunicarea dintre pământ și cer.
Este auzit un glas care reînnoiește făgăduința de îndurare, de ocrotire și de binecuvântări viitoare. Când s-a trezit din vis, Iacov a spus: „Cu adevărat Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut”. El a privit în jurul lui ca și când se aștepta să vadă mesagerii cerești; dar privirea lui uimită și serioasă n-a întâlnit decât contururile obiectelor pământești și cerurile de sus, cu strălucitoare mărgăritare de lumină. Scara și mesagerii strălucitori au dispărut, iar glorioasa Maiestate de deasupra ei putea s-o vadă numai în închipuire.
Iacov a fost inspirat cu venerație de liniștea adâncă a nopții și avea impresia că se află în imediata prezență a lui Dumnezeu. Inima lui era plină de recunoștință pentru că n-a fost nimicit. În acea noapte n-a mai avut somn; sufletul i s-a umplut de recunoștință adâncă și fierbinte, amestecată cu bucurie sfântă. „Și Iacov s-a sculat dis-de-dimineață, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei.” Și aici a făcut el juruința lui solemnă față de Dumnezeu.
Iacov a făcut juruința în timp ce a fost reînviorat de roua harului și întărit de prezența și asigurarea lui Dumnezeu. După ce slava divină a dispărut, el a fost ispitit ca și oamenii din zilele noastre, dar a rămas credincios față de juruința lui și nu avea să se răzgândească în privința aceasta. El putea să raționeze, cum fac oamenii acum, că această descoperire n-a fost decât un vis, că a fost excesiv de excitat când a făcut juruința și că, prin urmare, nu trebuie să fie ținută. Dar el n-a făcut așa.
Au trecut mulți ani înainte ca Iacov să îndrăznească să se întoarcă în țara lui, dar când s-a întors, el s-a achitat cu credincioșie de datoria sa față de Domnul. Devenise un om bogat și foarte multe bunuri din averile lui au trecut în tezaurul Domnului.
Mulți din zilele noastre nu reușesc acolo unde Iacov a avut succes. Cei cărora Dumnezeu le-a dat cel mai mult au o puternică înclinație de a reține ceea ce au, pentru că ei trebuie să dea o sumă proporțională cu averea lor. Iacov a dat zecime din tot ce avea, apoi a calculat folosirea zecimii și a dat Domnului beneficiul a ceea ce folosise pentru interesele lui în timpul când era într-o țară păgână, unde nu putea plăti ceea ce făgăduise. Aceasta a fost o cantitate mare, dar el n-a ezitat; ceea ce a făgăduit solemn lui Dumnezeu n-a socotit ca fiind al lui, ci al lui Dumnezeu.
În conformitate cu cantitatea atribuită, va fi și cantitatea solicitată. Cu cât este mai mare capitalul încredințat, cu atât mai valoros este darul pe care-l cere Dumnezeu să-I fie retrocedat. Dacă un creștin are zece sau douăzeci de mii de dolari, cerințele lui Dumnezeu sunt obligatorii pentru el nu numai în a da partea sa proporțională după sistemul zecimii, ci să prezinte lui Dumnezeu și jertfa sa pentru păcat și jertfa sa de mulțumire. Dispensațiunea levitică s-a evidențiat într-o manieră remarcabilă, prin sfințirea proprietății. Când vorbim despre zecime, ca standard al contribuțiilor iudaice pentru scopuri religioase, noi nu vorbim în mod înțelept. Domnul și-a păstrat pretențiile Sale înalte și prin fiecare produs, lor li se amintea de Dătător, cerându-li-se să I se facă restituiri. Li se cerea să plătească o răscumpărare pentru fiul lor întâi născut, pentru primele roade ale turmelor lor și pentru primul cules al recoltelor. Tot ceea ce cădea la cules era lăsat pentru săraci și, o dată la fiecare șapte ani, țarinile erau lăsate să producă de la sine pentru cei nevoiași. Apoi erau jertfele de ispășire, jertfele pentru vină, jertfele pentru păcat și scutirea de toate datoriile la fiecare al șaptelea an. Mai erau și numeroase cheltuieli pentru ospitalitate și daruri pentru săraci și erau și impozite asupra proprietăților lor.
La perioade stabilite, pentru a păstra integritatea legii, oamenii erau chestionați dacă și-au îndeplinit juruințele cu credincioșie sau nu. O minoritate conștiincioasă a restituit lui Dumnezeu cam o treime din tot venitul pentru folosul intereselor religioase și pentru cei săraci. Aceste lucruri nu erau cerute din partea unei anumite clase de oameni, ci de la toți, cerința fiind proporțională cu cantitatea avută. În afară de toate aceste donații sistematice și regulate, mai erau și scopuri speciale care apelau la daruri de bunăvoie, precum clădirea cortului întâlnirii din pustie și templul construit la Ierusalim. Proiectele acestea au fost făcute de Dumnezeu și puse asupra poporului spre binele lor, precum și spre a susține lucrarea Lui.
În privința aceasta trebuie să aibă loc printre noi, ca popor, o trezire. Sunt puțini oameni care simt mustrări de conștiință dacă și-au neglijat datoria privind facerea de bine. Numai puțini simt remușcări pentru că Îl jefuiesc zilnic pe Dumnezeu. Dacă un creștin îl plătește pe semenul său insuficient în mod deliberat sau accidental sau refuză să se achite de o datorie adevărată, conștiința lui, dacă nu este veștejită, îl va tulbura; el nu se poate odihni, deși nu mai știe nimeni în afară de el. Sunt multe juruințe neglijate și făgăduieli neplătite și totuși cât de puțini își tulbură mintea cu această problemă; cât de puțini simt vinovăția acestei încălcări a datoriei! Asupra acestui subiect trebuie să avem convingeri noi și mai profunde. Conștiința trebuie să fie trezită și problemei trebuie să i se dea o atenție serioasă, pentru că în ziua de apoi trebuie să se dea socoteală lui Dumnezeu și cerințele Lui trebuie să fie satisfăcute.
Responsabilitățile omului de afaceri, oricât de mare sau de mic este capitalul lui, vor fi în proporție exactă cu darurile primite de la Dumnezeu. Înșelăciunea bogățiilor a ruinat mii și zeci de mii. Acești oameni bogați uită că sunt ispravnici și că se apropie cu grăbire ziua când li se va spune: „Dă-mi socoteală de isprăvnicia ta”. Așa cum este arătat în pilda talanților, fiecare om este răspunzător pentru înțeleapta folosire a darurilor acordate. Omul sărman, din pildă, fiindcă a avut darul cel mai mic, a simțit responsabilitatea cea mai mică și n-a folosit talantul care i-a fost încredințat; de aceea a fost aruncat în întunericul de afară.
Hristos a spus: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții”. Și ucenicii Lui s-au mirat de învățătura Lui. Când un slujbaș, care a lucrat cu succes în aducerea de suflete la Isus Hristos, părăsește lucrarea sacră pentru a obține un câștig vremelnic, el se cheamă un apostat și va fi făcut răspunzător față de Dumnezeu pentru talentele care au fost întrebuințate greșit. Când oameni de afaceri, fermieri, meseriași, negustori, avocați etc. devin membri ai bisericii, ei devin slujbași ai lui Hristos, și cu toate că talentele lor pot fi complet diferite, responsabilitatea lor de a face să înainteze cauza lui Dumnezeu, prin efort personal și cu mijloace proprii, nu este mai mică decât cea care apasă asupra pastorului. Vaiul care va cădea asupra pastorului, dacă nu predică Evanghelia, va cădea tot atât de sigur asupra omului de afaceri dacă, cu diferiții lui talanți, nu vrea să fie conlucrător cu Hristos în realizarea acelorași rezultate. Când li se explică acest lucru, unii vor spune: „Aceasta este o vorbă prea tare”; cu toate acestea, ea este adevărată, deși este continuu contrazisă de practica oamenilor care mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos.
Dumnezeu a procurat pâine pentru poporul Său din pustie printr-o minune a îndurării și El ar fi putut procura tot ce era necesar pentru slujba religioasă, dar n-a făcut-o, pentru că, în nemărginita Sa înțelepciune, a văzut că instruirea morală a poporului Său depindea de conlucrarea lor cu El, fiecare dintre ei trebuind să facă ceva. Atâta timp cât adevărul este progresiv, cerințele lui Dumnezeu apasă asupra oamenilor să dea ceea ce le-a încredințat El tocmai pentru scopul acesta. Dumnezeu, Creatorul omului, prin instituirea planului de binefacere sistematică, a făcut ca lucrarea să fie suportată în mod egal de către toți, în funcție de aptitudini. Fiecare trebuie să fie propriul său controlor și este lăsat să dea cum își propune în inima sa. Dar sunt unii vinovați de același păcat ca și Anania și Safira, crezând că, dacă rețin o parte din ceea ce cere Dumnezeu, prin sistemul zecimii, frații niciodată nu vor cunoaște acest lucru. Așa a crezut perechea vinovată al cărei exemplu ne este dat ca o avertizare. Prin acest caz, Dumnezeu dovedește că El cercetează inima. Motivele și scopurile omului nu pot fi ascunse de El. Domnul a lăsat o avertizare veșnică pentru creștinii din toate veacurile, ca să se păzească de păcatul spre care sunt înclinate continuu inimile oamenilor.
Deși acum nu se vede nici un semn al dezaprobării lui Dumnezeu, pentru repetarea păcatului comis de Anania și Safira, totuși păcatul este tot atât de hidos în fața lui Dumnezeu și aduce pedeapsa tot atât de sigur asupra păcătosului la ziua judecății; însă mulți vor simți blestemul lui Dumnezeu chiar în această viață. Când se face o făgăduință pentru cauză, aceasta este o juruință făcută lui Dumnezeu și ea trebuie ținută. În fața lui Dumnezeu nu este mai puțin decât un sacrilegiu a ne însuși pentru propriul nostru folos ceea ce a fost făgăduit o dată pentru înaintarea sfintei Sale lucrări.
Când am promis verbal sau scris, în prezența fraților noștri să dăm o sumă anumită, ei sunt martori oculari ai contractului făcut între noi și Dumnezeu. Promisiunea nu este făcută omului, ci lui Dumnezeu, și este ca o notă scrisă unui vecin. Pentru creștin, nici un angajament legal nu îl obligă pentru plata banilor mai mult decât făgăduința făcută lui Dumnezeu.
Persoanele care făgăduiesc în felul acesta semenilor lor, în general, nu se gândesc să ceară să fie eliberate de făgăduințele lor. Dar pentru o juruință făcută lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor favorurilor, care este de o importanță și mai mare, de ce căutăm să fim eliberați? Vrea omul să considere făgăduința lui mai puțin obligatorie pentru că este făcută lui Dumnezeu? Vrea omul, care mărturisește că este mântuit prin sacrificiul fără margini al lui Isus Hristos, să-L „jefuiască pe Dumnezeu”? Juruințele și acțiunile lui nu sunt cântărite în balanța dreptății tribunalului ceresc?
Fiecare dintre noi are un proces în curs de desfășurare la tribunalul ceresc. Umblarea noastră să constituie dovada împotriva noastră? Cazul lui Anania și al Safirei a fost foarte grav. Reținând o parte din preț, ei L-au mințit pe Duhul Sfânt. O vinovăție asemănătoare apasă asupra fiecărui ins care comite astfel de păcate. Când inimile oamenilor sunt înduioșate prin prezența Duhului lui Dumnezeu, ele sunt mai sensibile la impresiile Duhului Sfânt și sunt luate hotărâri pentru a renunța la eu și a se sacrifica pentru cauza lui Dumnezeu. Când lumina divină strălucește în încăperile minții cu claritate și cu o putere neobișnuită, atunci sunt învinse simțămintele omului firesc, egoismul își pierde puterea asupra inimii și este trezită dorința de a imita Modelul, pe Isus Hristos, practicând lepădarea de sine și binefacerea.
Dispoziția omului egoist din fire devine atunci amabilă și miloasă față de păcătoșii pierduți și el Îi face lui Dumnezeu o făgăduință solemnă, cum au făcut Avraam și Iacov. La astfel de ocazii sunt prezenți îngeri cerești. Iubirea de Dumnezeu și iubirea pentru suflete triumfă peste egoism și iubirea de lume. Acesta este cazul mai ales când vorbitorul prezintă, în puterea Duhului lui Dumnezeu, planul de răscumpărare prezentat de Maiestatea cerului în jertfa crucii. Din următoarele texte biblice putem vedea cum privește Dumnezeu subiectul juruințelor:
„Moise a vorbit căpeteniilor semințiilor copiilor lui Israel, și a zis: «Iată ce poruncește Domnul. Când un om va face o juruință Domnului sau un jurământ prin care se va lega printr-o făgăduială, să nu-și calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieșit din gură».” „Nu lăsa gura ta să te bage în păcat și nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu: «M-am pripit». Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale și să te nimicească lucrarea mâinilor tale?”. „De aceea voi merge în casa Ta cu arderi de tot, îmi voi împlini juruințele făcute ție, juruințe care mi-au ieșit de pe buze, pe care mi le-a rostit gura când eram la strâmtorare.” „Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduință sfântă și abia după ce a făcut juruința să se gândească.” „Dacă faci o juruință Domnului, Dumnezeului tău, să nu pregeți s-o împlinești, căci Domnul, Dumnezeul tău, îți va cere socoteală și te vei face vinovat de un păcat. Dacă te ferești să faci o juruință, nu faci un păcat. Dar să păzești și să împlinești ce-ți va ieși de pe buze, și anume juruințele pe care le vei face de bunăvoie Domnului, Dumnezeului tău și pe care le vei rosti cu gura ta.”
„Faceți juruințe Domnului, Dumnezeului vostru, și împliniți-le! Toți cei ce-L înconjoară să aducă daruri Dumnezeului celui înfricoșat.” „Dar voi îl pângăriți, prin faptul că ziceți: «Masa Domnului este spurcată și ce aduce ea este o mâncare de disprețuit!» Voi ziceți: «Ce mai osteneală!» și o disprețuiți, zice Domnul oștirilor; și aduceți ce este furat, șchiop sau beteag: «Iată darurile de mâncare pe care le aduceți! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre?» zice Domnul. Nu! Blestemat să fie înșelătorul, care are în turma lui o vită de parte bărbătească și totuși juruiește și jertfește Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oștirilor, și Numele Meu este înfricoșat printre neamuri.”
„Dacă ai făcut o juruință lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlinești, căci Lui nu-I plac cei fără minte, de aceea împlinește juruința pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruință, decât să faci o juruință și să n-o împlinești.” (Eclesiastul 5, 4.5.)
Dumnezeu a dat omului o parte de făcut în realizarea mântuirii semenilor săi. El poate lucra în legătură cu Hristos, făcând fapte de îndurare și de binefacere. Dar el nu-i poate mântui, nefiind în stare să satisfacă cerințele dreptății insultate. Aceasta o poate face numai Fiul lui Dumnezeu, lăsând la o parte onoarea și slava, îmbrăcând natura Sa divină cu natură omenească și venind pe pământ spre a Se umili și a vărsa sângele Său în favoarea neamului omenesc.
Însărcinându-i pe ucenicii Săi să meargă „în toată lumea să predice Evanghelia la orice făptură”, Hristos le-a încredințat oamenilor lucrarea de răspândire a Evangheliei. Dar, în timp ce unii merg să propovăduiască, El îi cheamă pe alții să răspundă cerințelor Sale asupra lor pentru zecimi și daruri, cu care să sprijine lucrarea de slujire și să răspândească adevărul tipărit peste tot în țară. Acestea sunt mijloacele lui Dumnezeu de înălțare a omului. Este tocmai lucrarea de care are El nevoie, pentru că ea va stârni cele mai profunde simpatii ale inimii și va pune în exercițiu cele mai înalte aptitudini ale minții.
Orice lucru bun de pe pământ a fost pus aici de mâna darnică a lui Dumnezeu, ca expresie a iubirii Sale pentru om. Cei săraci sunt ai Lui și cauza religiei este tot a Lui. El a pus mijloace în mâinile oamenilor, ca darurile Sale divine să se poată scurge prin canale umane, pentru a face lucrarea hotărâtă nouă pentru salvarea semenilor noștri. Fiecare are lucrarea lui hotărâtă în marele câmp. Și totuși, nimeni să nu creadă că Dumnezeu este dependent de om. El putea rosti cuvântul, și fiecare fiu al sărăciei avea să fie făcut bogat. Într-o clipită de timp, El putea să vindece neamul omenesc de toate bolile lui. El putea să se lipsească de pastori cu desăvârșire și să-i facă pe îngeri ambasadori ai adevărului Său. El putea să scrie adevărul pe firmament, sau să-l tipărească pe frunzele pomilor și pe florile câmpului, sau, printr-un glas audibil, putea să-l proclame din cer. Dar Tatăl cel atotînțelept n-a ales nici una dintre aceste căi. El știa că omul trebuia să facă ceva pentru ca viața să poată fi o binecuvântare pentru el. Aurul și argintul sunt ale Domnului și, dacă alegea, El putea să le plouă din cer; dar, în loc de aceasta, El l-a făcut pe om ispravnic al Lui, încredințându-i mijloace, nu să fie acumulate, ci să fie folosite pentru binele altora. În felul acesta, omul devine mijlocul prin care El Își împarte binecuvântările pe pământ. Dumnezeu a făcut planul sistemului de binefacere pentru ca omul să poată deveni asemenea Creatorului său, binevoitor și neegoist în caracter, în cele din urmă părtaș cu El la slăvita răsplată veșnică.
Dumnezeu lucrează prin unelte omenești și oricine va trezi conștiința oamenilor, provocându-i pentru fapte bune și pentru un interes adevărat în înaintarea cauzei adevărului, nu face aceasta de le sine, ci prin Duhul lui Dumnezeu care lucrează în el. Făgăduințele făcute în astfel de împrejurări au un caracter sacru, fiind roade ale lucrării Duhului lui Dumnezeu. Când făgăduințele acestea sunt îndeplinite, Cerul acceptă jertfa și acești lucrători generoși sunt creditați cu o astfel de comoară investită în banca cerului. Unii ca aceștia pun o bună temelie pentru timpul care vine, ca să poată apuca viața veșnică.
Dar când prezența imediată a Duhului lui Dumnezeu nu este așa de viu simțită și mintea ajunge antrenată în îngrijorările vremelnice ale vieții, ei sunt atunci ispitiți să pună la îndoială forța obligației pe care și-au asumat-o de bunăvoie și, cedând sugestiilor lui Satana, ei raționează că asupra lor a fost făcută o presiune exagerată și că au acționat sub excitarea ocaziei; că cererea de mijloace spre a fi folosite pentru cauza lui Dumnezeu a fost exagerată și că ei au fost convinși să făgăduiască sub pretexte false, fără să înțeleagă pe deplin subiectul, și de aceea doresc să fie eliberați. Au pastorii puterea să le accepte scuzele și să spună: „Voi nu mai sunteți obligați față de făgăduința voastră; sunteți dezlegați de juruința voastră”? Dacă îndrăznesc să facă aceasta, ei devin părtași la păcatul de care se face vinovat cel care își retrage făgăduința.
Prima alocare din tot venitul nostru s-o facem pentru Dumnezeu. În sistemul de binefacere prescris pentru iudei li se cerea ori să aducă Domnului primele roade din toate darurile Sale, fie din turmele și cirezile lor, fie din produsele țarinilor, livezilor sau viei, ori să le răscumpere printr-un echivalent. Cum s-a schimbat ordinea lucrurilor în zilele noastre! Cerințele și pretențiile Domnului, dacă li se va da vreo atenție, sunt lăsate tocmai la urmă. Totuși, lucrarea noastră are nevoie de mijloace de zece ori mai multe acum decât au avut nevoie iudeii. Însărcinarea cea mare dată apostolilor a fost să meargă în toată lumea și să propovăduiască Evanghelia. Aceasta arată întinderea lucrării și creșterea răspunderii care apasă asupra urmașilor lui Hristos din zilele noastre. Dacă legea cerea zecimi și daruri cu mii de ani în urmă, cu cât sunt ele mult mai importante acum! Dacă bogații și săracii trebuia să dea o sumă proporțională cu averea lor în economia iudaică, acum ea este de două ori mai importantă.
Majoritatea celor care mărturisesc a fi creștini își împart mijloacele cu mare silă. Mulți dintre ei nu dau lui Dumnezeu a douăzecea parte din venitul lor, iar mulți dau cu mult mai puțin decât atât; în același timp, este o mare grupă care jefuiește pe Dumnezeu de zecimea cea mică și alții care vor să dea numai zecimea. Dacă toată zecimea s-ar vărsa în tezaurul Domnului așa cum ar trebui, s-ar primi astfel de binecuvântări, încât darurile și jertfele pentru scopuri sacre s-ar înmulți de zece ori și astfel ar fi păstrată deschisă calea între Dumnezeu și om. Urmașii lui Hristos să nu aștepte apeluri mișcătoare pentru a-i trezi la acțiune. Dacă sunt treziți spiritual, ei vor auzi în venitul fiecărei săptămâni, mare sau mic, glasul lui Dumnezeu și al conștiinței cerând cu autoritate zecimile și darurile datorate Domnului.
Lucrarea și darurile urmașilor Lui nu sunt numai dorite, ci, într-un sens, ele sunt absolut necesare. Cerul întreg este interesat în salvarea omului și așteaptă ca oamenii să devină interesați de propria lor mântuire și de aceea a semenilor lor. Toate lucrurile sunt gata, dar biserica este aparent pe terenul fermecat. Când se vor trezi și vor depune la picioarele lui Isus rugăciunile, averea și toate energiile și resursele lor, cauza adevărului va triumfa. Îngerii sunt uimiți văzând cum creștinii fac atât de puțin, când Isus le-a dat un astfel de exemplu, neretrăgându-Se nici de la moarte, și încă o moarte rușinoasă. Este o mirare pentru ei faptul că, atunci când mărturisitorii vin în contact cu egoismul lumii, ei pot să revină la vederile lor strâmte și la motive egoiste.
Două dintre cele mai mari păcate din lumea creștină de astăzi sunt prefăcătoria și lăcomia în cele care au de-a face cu Dumnezeu. Există o creștere a nepăsării din partea multora în ce privește împlinirea făgăduințelor lor față de diferitele instituții și întreprinderi religioase. Mulți privesc la actul făgăduinței ca și când acesta nu le-ar impune nici o obligație de îndeplinit. Dacă socotesc că banii lor le vor aduce un profit considerabil, fiind investiți în acțiunile de bancă sau în negustorie, sau dacă sunt indivizi în legătură cu instituția pe care au făgăduit s-o ajute, care fac excepție de la această acțiune de susținere, ei se simt perfect liberi să-și folosească banii după cum le place. Această lipsă de integritate este existentă în mare măsură printre cei care mărturisesc că păzesc poruncile lui Dumnezeu și privesc spre arătarea pe curând a Domnului și Mântuitorului lor.
Planul dăruirii benevole a fost orânduit de Dumnezeu, dar îndeplinirea fidelă a cerințelor lui Dumnezeu adesea este refuzată ori amânată, ca și când făgăduințele solemne n-ar avea nici o semnificație. Din cauza faptului că membrii bisericii neglijează plata zecimii și împlinirea făgăduințelor, instituțiile noastre nu sunt scutite de lipsuri financiare. Dacă cu toții, bogați și săraci, ar aduce zecimea la vistierie, ar fi provizii suficiente de mijloace pentru a scoate cauza din criza financiară și ar duce înainte în mod remarcabil lucrarea misionară din diferitele ei departamente. Dumnezeu apelează la cei care cred adevărul să-I predea lucrurile care sunt ale Sale. Cei care au crezut că a reține de la Dumnezeu este un câștig vor experimenta, în cele din urmă, blestemul Lui ca rezultat al jefuirii Sale de către ei. Nimic altceva decât incapacitatea totală de a plăti poate scuza pe cineva de neglijarea de a împlini prompt obligațiile sale față de Domnul. Nepăsarea față de problema aceasta dovedește că te afli în starea de orbire și înșelăciune și că nu ești vrednic de numele de creștin.
O comunitate este răspunzătoare pentru făgăduințele membrilor ei individuali. Dacă văd că este un frate care neglijează să-și împlinească juruințele, ei trebuie să lucreze cu el amabil, dar lămurit. Dacă nu se află în împrejurări care să-i dea posibilitatea să-și plătească juruința și este un membru merituos și cu inimă binevoitoare, atunci comunitatea să-l ajute în mod compătimitor. Astfel, ei pot trece dificultatea și pot primi ei înșiși o binecuvântare.
Dumnezeu dorește ca membrii bisericii Sale să considere obligațiile lor față de El tot așa de stricte ca și îndatoririle lor față de comerciant sau față de piață. Fiecare să-și revizuiască viața din trecut, să vadă dacă au fost neglijate făgăduințele neplăcute sau nerăscumpărate, și apoi să facă eforturi în plus spre a plăti „ultimul bănuț”; pentru că toți trebuie să fim confruntați și să așteptăm rezultatul final al unui tribunal unde nimic nu va rămâne în picioare la test, decât integritatea și adevărul.