„Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură.” Egoismul este un păcat care distruge sufletul. Sub acest titlu vine lăcomia, care este idolatrie. Toate lucrurile aparțin lui Dumnezeu. Toată prosperitatea de care ne bucurăm este rezultatul binefacerii divine. Dumnezeu este marele Dătător. Dacă El cere o parte din generoasa alocație pe care ne-a dat-o, nu o face ca să Se îmbogățească prin darurile noastre, pentru că El n-are nevoie de nimic din mâna noastră; dar o face pentru ca noi să avem ocazia să exercităm lepădare de sine, iubire și simpatie pentru semenii noștri și astfel să devenim cu mult mai buni. În fiecare dispensațiune de la Adam până în zilele noastre, Dumnezeu a pretins proprietatea omului, spunând: Eu sunt adevăratul proprietar al Universului, de aceea consacră-Mi Mie primele tale roade, adu un tribut de credincioșie, predă-Mi Mie ce este al Meu, recunoscând astfel suveranitatea Mea, și tu vei fi liber să reții și să te bucuri de darurile Mele, și binecuvântările Mele te vor însoți. „Cinstește pe Domnul cu averile tale, și cu cele dintâi roade din tot venitul tău.”
În primul rând vin cerințele lui Dumnezeu. Noi nu facem voia Lui dacă Îi consacrăm ceea ce a rămas din venitul nostru după ce au fost îndeplinite toate lipsurile noastre imaginare. Înainte de a fi consumat vreo parte din veniturile noastre, trebuie să luăm și să-I prezentăm Lui acea parte pe care o cere El. În vechea dispensațiune, pe altar ardea continuu o jertfă de mulțumire, care arăta astfel nesfârșita obligație a omului față de Dumnezeu. Dacă avem prosperitate în ocupația noastră vremelnică, se datorează faptului că Dumnezeu ne binecuvântează. O parte din acest venit trebuie consacrat pentru săraci și o mare parte să fie dedicată cauzei lui Dumnezeu. Când este predat lui Dumnezeu ceea ce pretinde El, restul va fi sfințit și binecuvântat pentru folosul nostru propriu. Dar când un om jefuiește pe Dumnezeu prin reținerea a ceea ce cere El, blestemul Lui rămâne asupra întregului.
Dumnezeu i-a făcut pe oameni canale prin care să curgă darurile Sale pentru a susține lucrarea care vrea să fie dusă înainte în lume. El le-a dat proprietăți ca să fie folosite cu înțelepciune, și nu îngrămădite în mod egoist sau cheltuite extravagant în lux și satisfacere egoistă, nici pentru îmbrăcăminte sau împodobirea caselor lor. El le-a încredințat mijloace cu care să-i sprijine pe slujitorii Săi în lucrarea lor ca propovăduitori și misionari și pentru a susține instituțiile pe care El le-a rânduit în mijlocul nostru. Cei care se bucură de prețioasa lumină a adevărului ar trebui să simtă o dorință arzătoare spre a fi trimisă peste tot. Sunt câțiva purtători de steaguri credincioși care niciodată nu se dau înapoi de la datorie sau să se eschiveze de la răspunderi. Inimile și pungile lor sunt totdeauna deschise la fiecare apel pentru mijloace spre înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Într-adevăr, se pare că unii sunt gata să depășească datoria lor, ca și când se tem că vor pierde ocazia de a-și investi partea în banca cerului. Alții vor să facă cât mai puțin posibil. Ei își strâng comoara sau risipesc bani pentru ei înșiși, dând fără plăcere o nimica toată pentru susținerea cauzei lui Dumnezeu. Dacă fac o promisiune sau o juruință lui Dumnezeu, după aceea o regretă și vor să evite plata ei atâta timp cât pot, dacă nu întru totul. Ei fac ca zecimea lor să fie cât mai mică cu putință, ca și când s-ar teme că ceea ce redă lui Dumnezeu este pierdut. Diferitele noastre instituții se pot afla în criză de bani, dar această categorie acționează ca și când pentru ei nu contează dacă ele progresează sau nu. Și totuși, acestea sunt uneltele lui Dumnezeu cu care să se lumineze lumea.
Aceste instituții n-au primit donații sau moșteniri, ca alte instituții de același fel. Și totuși Dumnezeu le-a făcut să progreseze, le-a binecuvântat și le-a făcut mijloace pentru binele multora. Printre noi se află oameni în vârstă, care se apropie de încheierea timpului de probă; dar, din lipsă de bărbați prudenți care să procure pentru cauza lui Dumnezeu mijloacele din posesia lor, acestea trec în mâinile celor care îi slujesc lui Satana. Aceste mijloace nu le-au fost date decât cu împrumut, spre a le returna Lui; dar, în nouă cazuri din zece, frații aceștia, când coboară de pe scena de acțiune, destinează proprietatea lui Dumnezeu în așa fel, încât nu poate fi spre slava Lui, pentru că din ea nici un dolar nu va ajunge vreodată în vistieria Domnului. În unele cazuri, acești frați aparent buni au avut sfetnici neconsacrați, care au sfătuit din punctul lor de vedere și nu după gândul lui Dumnezeu. Adesea, averea este lăsată prin testament copiilor și nepoților numai spre paguba lor. Ei nu-L iubesc pe Dumnezeu și nici adevărul și de aceea aceste mijloace, care sunt toate ale Domnului, trec în rândurile lui Satana, spre a fi controlate de el. Satana este mult mai vigilent, mai ager și mai dibaci în a născoci să-și asigure mijloace decât sunt frații noștri pregătiți să asigure ce este al Domnului pentru lucrarea Sa. Unele testamente sunt făcute atât de confuz, încât ele nu pot corespunde exigențelor legii și în felul acesta au fost pierduți mii de dolari pentru cauză. Frații noștri ar trebui să simtă că asupra lor apasă responsabilitatea, ca slujbași credincioși în cauza lui Dumnezeu, să exerseze intelectul lor față de această problemă și să asigure Domnului ceea ce este al Lui.
Mulți manifestă o sensibilitate inutilă în această privință. Ei socotesc că pășesc pe teren interzis când prezintă subiectul averii celor în vârstă sau invalizilor pentru a afla ce dispoziție testamentară intenționează să facă cu privire la ea. Dar această îndatorire este tot atât de sacră ca și datoria de a propovădui Cuvântul spre a salva suflete. Iată un om cu banii lui Dumnezeu sau averea Lui în mâinile sale. El este pe punctul de a preda isprăvnicia lui. Va pune el mijloacele pe care i le-a împrumutat Dumnezeu, spre a fi folosite în cauza Lui, în mâinile oamenilor păcătoși numai pentru că îi sunt rude? Să nu se simtă bărbații creștini interesați și doritori pentru binele viitor al acelui om, cât și pentru interesul cauzei lui Dumnezeu, astfel ca el să facă o dispoziție testamentară corectă privind banii Domnului său, talanți care i-au fost împrumutați pentru o îmbunătățire înțeleaptă? Vor sta frații lui să-l vadă pierzându-și stăpânirea asupra acestei vieți și în același timp jefuind vistieria lui Dumnezeu? Aceasta ar fi o pierdere teribilă pentru el și pentru cauză; pentru că, prin punerea talantului banilor în mâinile celor care n-au nici o considerație pentru adevărul lui Dumnezeu, el l-ar înfășura în mod practic într-un prosop și l-ar ascunde în pământ.
Domnul dorește ca urmașii Săi să se lipsească de mijloacele lor în timp ce pot s-o facă ei înșiși. Unii pot să întrebe: „Trebuie să ne deposedăm într-adevăr de tot ce se cheamă a fi al nostru?” Nouă poate să nu ni se ceară să facem aceasta acum, dar trebuie să fim dispuși să facem așa de dragul lui Hristos. Trebuie să recunoaștem că posesiunile noastre sunt în mod absolut ale Lui, folosindu-le cu generozitate oricând sunt necesari bani pentru avansarea cauzei Sale. Unii își închid urechile față de apelurile făcute pentru bani spre a fi folosiți la trimiterea misionarilor în țări străine și pentru publicarea adevărului și răspândirea lui ca frunzele toamna, peste tot în lume. Astfel ei își scuză lăcomia, spunând că au făcut aranjamente pentru a fi generoși la moarte. Ei au ținut seamă de cauza lui Dumnezeu în testamentele lor. De aceea trăiesc o viață de zgârcenie, jefuind pe Dumnezeu de zecimi și daruri, iar în testamente, Îi redau lui Dumnezeu numai o mică parte din ce le-a împrumutat El, în timp ce o foarte mare parte este luată în stăpânire de rude care n-au nici un interes pentru adevăr. Acesta este cel mai rău fel de jaf. Ei Îl jefuiesc pe Dumnezeu de ceea ce I se cuvine de drept, nu numai pe tot parcursul vieții lor, ci și la moarte.
Este o nebunie curată să se amâne pregătirile pentru viața viitoare până aproape de ultimul ceas al vieții prezente. De asemenea, este o mare greșeală a amâna să se răspundă cerințelor lui Dumnezeu de generozitate pentru cauza Sa până ce vine timpul ca să transferați isprăvnicia voastră asupra altora. Cei cărora le încredințați talanții voștri sub formă de bani pot să nu-i întrebuințeze atât de bine cum i-ați întrebuința voi. Cum îndrăznesc oamenii bogați să se expună unui risc atât de mare? Cei care așteaptă până la moarte ca să facă o dispoziție testamentară a averii lor o predau mai degrabă morții decât lui Dumnezeu. Făcând astfel, mulți acționează direct împotriva planului lui Dumnezeu, lămurit arătat în Cuvântul Său. Dacă vor să facă bine, ei trebuie să prindă momentele actuale de aur și să lucreze cu toată puterea lor, ca și cum s-ar teme că pot pierde ocazia favorită.
Cei care își neglijează datoria pe care o cunosc, nerăspunzând cerințelor lui Dumnezeu în această viață, și care își liniștesc conștiința contând pe întocmirea testamentului nu vor primi cuvinte de laudă de la Stăpânul lor și nu vor primi nici răsplată. Ei n-au practicat lepădarea de sine, ci au reținut în mod egoist mijloacele lor atâta timp cât au putut, renunțând la ele numai când i-a pretins moartea. Ceea ce mulți își propun să amâne până ce sunt gata să moară, dacă ar fi într-adevăr creștini, ar face în timpul vieții, atunci când sunt sănătoși. Ei s-ar consacra pe sine și averea lor lui Dumnezeu și, lucrând ca ispravnici ai Lui, ar avea mulțumirea că își fac datoria. Devenind propriii lor executori, pot veni ei înșiși în întâmpinarea cerințelor lui Dumnezeu, în loc să transfere răspunderea asupra altora. Noi trebuie să ne socotim ispravnici ai proprietății Domnului și pe Dumnezeu ca pe proprietarul suprem, căruia trebuie să-I restituim ceea ce este al Lui, când o va cere El. Când va veni să primească cu dobândă ceea ce este al Lui, cei lacomi vor vedea că, în loc de înmulțirea talanților încredințați lor, ei și-au atras asupra lor condamnarea pronunțată asupra slujitorului netrebnic.
Domnul socotește ca moartea slujitorilor Lui să fie privită ca o pierdere din cauza influenței spre bine pe care au exercitat-o și multelor daruri de bunăvoie pe care le-au dat spre a întreține vistieria lui Dumnezeu. Testamentele muribunzilor sunt un înlocuitor nenorocit pentru dărnicia din timpul vieții. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să-și facă testamentele în fiecare zi prin fapte bune și daruri generoase pentru Dumnezeu. Ei nu trebuie să îngăduie ca suma dată lui Dumnezeu să fie disproporționat de mică în comparație cu ce și-au însușit pentru folosul lor. Făcându-și zilnic testamentul, își vor aduce aminte de acele obiective și de acei prieteni de care sunt legați afectiv. Cel mai bun prieten al lor este Isus. El nu și-a cruțat propria Lui viață, ci de dragul lor a devenit sărac, pentru ca prin sărăcia Lui ei să se poată îmbogăți. El merită inima întreagă, averea, tot ceea ce sunt și au. Dar mulți care mărturisesc a fi creștini amână cerințele lui Isus cât trăiesc și-L insultă, dându-I o nimica toată la moarte. Acești oameni să-și aducă aminte că această jefuire a lui Dumnezeu nu este o acțiune impulsivă, ci un plan premeditat, pe care ei îl prefațează cu expresia: „Fiind cu mintea întreagă”. După ce au păgubit cauza lui Dumnezeu pe parcursul vieții, ei continuă s-o fraudeze și după moarte. Și aceasta are loc cu consimțământul tuturor puterilor minții. Mulți se mulțumesc să întocmească un astfel de testament pe patul morții. Testamentul este o parte a pregătirii lor pentru moarte și este în așa fel pregătit, ca averea să nu le tulbure ultimele ceasuri din viață. Pot acestea să stea cu plăcere alături de solicitarea care li se va face de a da socoteală de isprăvnicia lor?
Noi toți trebuie să fim bogați în fapte bune în această viață, dacă dorim să ne asigurăm viitorul, viața veșnică. Când se va ține judecata și cărțile vor fi deschise, fiecare va fi răsplătit după faptele lui. Multe nume sunt înregistrate în registrul comunității în dreptul cărora, în Registrul cerului, s-a înregistrat jefuire. Și dacă aceștia nu se pocăiesc și nu lucrează pentru Domnul cu bunăvoință dezinteresată, cu siguranță că vor avea parte de condamnarea ispravnicului necredincios.
Adesea se întâmplă ca un om de afaceri activ să fie doborât fără nici o avertizare prealabilă și la cercetarea afacerii lui se află a fi în cea mai încurcată situație. În efortul de a-și pune în ordine averea, onorariile avocaților consumă din avere o mare parte, dacă nu totul, în timp ce soția, copiii și cauza lui Hristos sunt jefuiți. Cei care sunt ispravnici credincioși ai mijloacelor Domnului vor ști exact care este starea afacerii lor și, ca oameni înțelepți, vor fi pregătiți pentru orice caz de urgență. Dacă timpul lor de probă se va încheia brusc, ei nu vor lăsa o încurcătură așa de mare asupra celor care sunt chemați să le aranjeze averea.
Mulți nu sunt instruiți să-și facă testamentele atâta timp cât sunt sănătoși. Dar această precauție trebuie s-o aibă frații noștri. Ei trebuie să cunoască starea lor financiară și să nu îngăduie ca afacerea lor să ajungă încurcată. Ei trebuie să-și aranjeze averea în așa fel, încât s-o poată părăsi oricând.
Testamentele să fie făcute în așa fel, încât să corespundă prevederilor legale. După ce au fost redactate, ele pot rămâne ani de zile fără să aducă nici o vătămare, dacă donațiile continuă să fie făcute din timp în timp, după cum are nevoie cauza. Moartea nu va veni cu o zi mai devreme, fraților, pentru că v-ați făcut testamentul. Lăsându-vă averea prin testament rudelor voastre, asigurați-vă că nu ați uitat cauza lui Dumnezeu. Voi sunteți agenții Săi, care dețineți averea Lui, și de cerințele Lui trebuie să țineți seamă în primul rând. Desigur că soția și copiii voștri nu trebuie lăsați să fie săraci; pentru ei trebuie făcute prevederi, dacă sunt nevoiași. Dar să nu puneți în testamentul vostru o lungă listă de rude care nu sunt nevoiașe, numai pentru simplul fapt că așa este obiceiul.
Păstrați mereu în minte faptul că actualul sistem egoist de a dispune de avere nu este planul lui Dumnezeu, ci născocirea omului. Creștinii trebuie să fie reformatori și să desființeze sistemul prezent, dând alcătuirii testamentelor un aspect cu totul nou. Fie ca ideea că averea pe care o administrăm este a Domnului să fie mereu prezentă. Voința lui Dumnezeu în această privință este lege. Dacă un om te-a făcut executor testamentar al averii lui, nu vei studia îndeaproape voința testamentului, pentru ca cea mai mică sumă să nu fie deturnată? Tatăl vostru ceresc v-a încredințat avere și v-a dat testamentul Lui pentru a ști cum să fie folosită. Dacă acest testament este studiat cu inimă altruistă, ceea ce aparține lui Dumnezeu nu va fi deturnat. Cauza Domnului a fost rușinos neglijată, în timp ce El i-a aprovizionat pe oameni cu mijloace suficiente pentru a face față oricărei urgențe, numai dacă ei ar fi recunoscători și cu inimi ascultătoare.
Cei care își fac testamentul nu trebuie să presupună că, dacă acesta este făcut, ei nu mai au nici o îndatorire, ci trebuie să fie continuu la lucru, folosind talentele încredințate lor pentru înălțarea cauzei Domnului. Dumnezeu a lăsat prin testament planuri ca fiecare să poată lucra conștient la distribuirea banilor lor. El nu-și propune să susțină lucrarea Sa prin minuni. El are câțiva ispravnici credincioși, care își economisesc și folosesc banii pentru înaintarea cauzei Sale. În loc ca lepădarea de sine și binefacerea lor să fie o excepție, ele trebuie să fie regulă. Nevoile crescânde ale cauzei lui Dumnezeu cer mijloace. În mod continuu vin apeluri atât din partea oamenilor din țara noastră, cât și din țări străine, ca mesagerii să vină la ei cu lumina adevărului. Aceasta va necesita mai mulți lucrători și mai mulți bani pentru a-i întreține.
În vistieria Domnului intră numai o mică sumă de bani spre a fi destinată pentru salvarea de suflete, și chiar și aceasta se obține cu muncă grea. Dacă ar putea fi deschiși ochii tuturor, pentru a vedea cum a împiedicat lăcomia care predomină înaintarea lucrării lui Dumnezeu și cât de mult s-ar fi putut face dacă toți ar fi acționat după planul lui Dumnezeu în aducerea de zecimi și daruri, ar fi avut loc o reformă hotărâtă din partea multora; pentru că ei n-ar mai îndrăzni să împiedice lucrarea de înaintare a cauzei lui Dumnezeu așa cum au făcut. Biserica este adormită în privința lucrării pe care o putea face dacă ar fi renunțat la totul pentru Hristos. Un adevărat spirit de sacrificiu de sine ar fi un argument pentru realitatea și puterea Evangheliei pe care lumea nu le-ar putea înțelege greșit sau contrazice, și asupra bisericii ar fi revărsate binecuvântări îmbelșugate.
Fac apel la frații noștri să înceteze cu jefuirea lui Dumnezeu. Unii trebuie să-și facă testamente. Dar, făcând acest lucru, trebuie avut în vedere să nu fie dați fiilor și fiicelor banii care trebuia să fie vărsați în vistieria lui Dumnezeu. Adesea, testamentele acestea devin subiect de ceartă și dezbinare. Spre lauda vechiului popor al lui Dumnezeu, este raportat că Lui nu I-a fost rușine să fie numit Dumnezeul lor; și motivul atribuit este că, în loc să fie egoiști, căutând și lăcomind după avere pământească sau căutându-și fericirea în plăceri lumești, ei s-au predat pe ei înșiși și tot ce aveau în mâinile lui Dumnezeu. Ei au trăit numai spre slava Lui, declarând lămurit că ei căutau o țară mai bună, chiar una cerească. De un astfel de popor, lui Dumnezeu nu I-a fost rușine. Ei nu L-au făcut de ocară în ochii lumii. Maiestatea cerului nu S-a rușinat să-i numească frați.
Sunt mulți care susțin că nu pot face mai mult pentru cauza lui Dumnezeu decât fac acum, dar ei nu dau după posibilitățile lor. Uneori Domnul deschide ochii orbiți de egoism prin simpla reducere a venitului lor la suma pe care ei sunt dispuși să o dea. Caii sunt găsiți morți pe câmp sau în grajd, case sau șoproane sunt distruse de foc sau recoltele lipsesc. În multe cazuri, Dumnezeu îl încearcă pe om prin binecuvântări, și dacă se manifestă necredincioșie în a-I preda Lui zecimile și darurile, binecuvântarea Lui este retrasă. „Cine seamănă puțin, puțin va secera.” Prin îndurările lui Hristos și bogățiile bunătății Lui și spre cinstirea adevărului și a religiei, vă implorăm pe voi, care sunteți urmași ai lui Hristos, să consacrați din nou lui Dumnezeu ființa și averea voastră. Având în vedere iubirea și mila lui Hristos, care L-au adus din curțile împărătești să sufere lepădare de sine, umilință și moarte, fiecare să se întrebe pe sine: „Cât de mult Îi datorez eu Domnului meu?” Și apoi faceți ca darurile voastre de recunoștință să fie pe măsura aprecierii marelui dar al cerului în persoana scumpului Fiu al lui Dumnezeu.
Hotărând proporția care urmează să fie dată pentru cauza lui Dumnezeu, asigurați-vă ca mai degrabă să fie mai mult decât mai puțin, din ceea ce cere datoria. Gândiți-vă pentru cine sunt făcute darurile. Amintirea aceasta va pune lăcomia pe fugă. Gândiți-vă numai la iubirea cea mare cu care ne-a iubit Hristos și bogatele noastre daruri vor părea nevrednice de acceptarea Lui. Când Hristos este obiectul afecțiunilor noastre, cei care au primit iubirea Lui iertătoare nu se vor opri să calculeze valoarea vasului de alabastru cu mirul cel scump. Aceasta o putea face Iuda cel lacom, dar primitorul darului mântuirii va regreta numai pentru că darul n-are un parfum mai bogat și o valoare mai mare. Creștinii trebuie să privească la ei înșiși numai ca la niște canale prin care îndurările și binecuvântările curg din Izvorul a toată bunătatea către semenii lor, prin convertirea cărora ei pot trimite spre cer valuri de slavă, lauda și darurile din partea celor care devin astfel părtași, împreună cu ei, la darul ceresc.