Fiecare om care se străduiește să învingă va avea slăbiciunile lui cu care să se lupte; dar este cu mult mai ușor ca el să vadă greșelile fraților lui decât să le vadă pe ale sale, astfel că ar trebui să fie mult mai grijuliu și critic cu privire la el însuși decât cu privire la alții.
Toți membrii bisericii, dacă sunt fii și fiice ale lui Dumnezeu, va trebui să se supună unui proces de disciplină, înainte ca ei să poată fi lumini în lume. Dumnezeu nu-i va face pe bărbați și femei canale de lumină în timp ce sunt în întuneric și sunt mulțumiți să rămână așa, nefăcând eforturi speciale spre a face legătura cu Izvorul de lumină. Cei care-și simt propria lor nevoie și se trezesc la cea mai profundă cugetare și cea mai serioasă și stăruitoare rugăciune și acțiune vor primi ajutor divin. Pentru fiecare sunt multe de dezvățat cu privire la sine însuși, precum și multe de învățat. Vechi obiceiuri și datini trebuie să fie înlăturate și aceste erori se corectează numai prin lupte serioase și printr-o totală primire a adevărului în împlinirea principiilor lui, victoria putând fi câștigată numai prin harul lui Dumnezeu.
Aș dori să rostesc cuvinte care să ne impresioneze pe toți că singura noastră speranță, ca indivizi, este să fim în legătură cu Dumnezeu. Trebuie obținută curăția sufletului; trebuie făcută multă cercetare de inimă și învinsă multă îndărătnicie și iubire de sine, care vor cere rugăciune constantă și serioasă.
Oamenii aspri și severi adesea se scuză sau încearcă să justifice lipsa lor de politețe creștină prin faptul că unii reformatori au lucrat cu un astfel de spirit, și ei pretind că lucrarea pentru acest timp cere același spirit; dar aceasta nu este așa. Un spirit calm și sub control perfect este mai bun în orice loc, chiar și în cea mai grosolană societate. Un zel furios nu face bine nimănui. Dumnezeu nu i-a ales pe reformatori pentru că erau oameni autoritari și furioși. El i-a acceptat așa cum erau, cu toate aceste trăsături de caracter, dar El ar fi pus răspunderi de zece ori mai mari asupra lor, dacă ar fi fost smeriți cu inima, având spiritul sub controlul rațiunii. În timp ce slujitorii lui Hristos trebuie să denunțe păcatul și impietatea, necurăția și minciuna, în timp ce uneori sunt chemați să mustre nelegiuirea printre cei de sus, cât și printre cei de jos, arătându-le că asupra călcătorilor Legii va cădea indignarea lui Dumnezeu, totuși ei nu trebuie să fie autoritari sau tiranici; trebuie să arate amabilitate și iubire, un spirit de a salva mai degrabă decât de a nimici.
Îndelunga răbdare a lui Iehova îi învață pe pastori și pe membrii bisericii care aspiră să fie conlucrători cu Hristos lecții clare de răbdare și iubire. Hristos a unit cu Sine pe Iuda și pe impulsivul Petru, nu pentru că Iuda a fost lacom și Petru înfocat, ci ca să poată învăța de la El, marele lor Învățător, și să devină ca El, neegoist, blând și smerit cu inima. El a văzut în amândoi un material bun. Iuda era priceput în problemele financiare și ar fi fost valoros pentru biserică, dacă ar fi luat la inimă lecțiile pe care le dădea Hristos prin mustrarea egoismului, a fraudei și zgârceniei, chiar în micile probleme ale vieții. Lecțiile acestea au fost repetate des: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari; și cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în cele mari”.
Mântuitorul nostru a căutat să imprime asupra ascultătorilor Lui faptul că un om care se avantajează pe sine prin înșelarea semenului său în cele mai mici lucruri, dacă ocazia ar fi favorabilă, l-ar înșela și în lucrurile mai mari. Cea mai mică abatere de la corectitudinea strictă doboară barierele și pregătește inima pentru a face o nedreptate mai mare. Prin poruncă și exemplu, Hristos a învățat că integritatea cea mai strictă trebuie să guverneze acțiunile noastre față de semeni. „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” Hristos a arătat continuu viața defectuoasă a fariseilor și i-a mustrat. Ei mărturiseau că sunt păzitori ai Legii lui Dumnezeu, dar prin faptele lor zilnice practicau nedreptatea. Multe văduve și mulți orfani erau jefuiți de tot puținul lor spre a satisface o dorință avară de câștig.
Iuda ar fi putut beneficia de toate învățăturile acestea dacă ar fi vrut să fie drept cu inima, dar dorința lui de acaparare l-a biruit și iubirea de bani a devenit o putere stăpânitoare. El ținea punga cu banii care trebuia să fie folosiți pentru ducerea mai departe a lucrării lui Hristos, și din când în când, sume mici erau folosite pentru propriul lui profit. Inima lui egoistă s-a opus darului vasului de alabastru cu mir făcut de Maria și a mustrat-o pentru nesocotința ei. Așadar, în loc să fie un învățăcel, el voia să fie învățător și să-L învețe pe Domnul cu privire la corectitudinea faptei ei.
Acești doi bărbați au avut aceleași ocazii și privilegii continue ale învățăturilor și exemplului lui Hristos pentru a-și corecta păcătoasele lor trăsături de caracter. În timp ce ascultau fulgerătoarele Lui mustrări și denunțări împotriva ipocriziei și a corupției, ei au văzut că cei denunțați atât de teribil erau țintele activității neobosite și pline de solicitudine pentru reformarea lor. Mântuitorul a plâns din cauza erorii și întunecimii lor. El i-a compătimit cu nemărginită compasiune și iubire, spunând Ierusalimului: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut”.
Petru era prompt și zelos în acțiune, îndrăzneț și necompromițător, și Hristos a văzut în el calități care aveau să fie de mare valoare pentru biserică. De aceea, El a unit pe Petru cu Sine ca tot ce era bun și de valoare să poată fi păstrat și ca, prin învățăturile și exemplul Lui, să se poată muia tot ce era aspru în temperamentul său și netezi tot ce era gloduros în comportamentul lui. Dacă inima era schimbată într-adevăr prin harul divin, avea să se vadă o schimbare exterioară în adevărată amabilitate, simpatie și politețe. Isus n-a fost niciodată rece și de neapropiat. Cei suferinzi adesea dădeau buzna în locul Lui de retragere când avea nevoie de reîmprospătare și odihnă, dar El avea o privire amabilă și un cuvânt de încurajare pentru toți. El era Modelul adevăratei amabilități. Petru s-a lepădat de Domnul Său, dar după aceea s-a pocăit și a fost profund umilit din cauza marelui său păcat, iar Hristos a arătat că l-a iertat pe ucenicul său greșit, binevoind să-l amintească pe nume după învierea Sa.
Iuda a cedat ispitirilor lui Satana și L-a trădat pe prietenul lui cel mai bun. Petru a învățat și a profitat de învățăturile lui Hristos și a dus mai departe lucrarea de reformă care a fost lăsată ucenicilor când Domnul lor S-a înălțat la cer. Acești doi bărbați reprezintă cele două clase pe care Hristos le unește cu Sine, dându-le avantajele învățăturilor Lui și exemplul vieții Lui neegoiste și compătimitoare, ca ei să poată învăța de la El.
Cu cât privește un om mai mult la Mântuitorul lui și ajunge să fie familiarizat cu El, cu atât mai mult va deveni asemenea chipului Lui și va face lucrările lui Hristos. Epoca în care trăim cheamă la acțiune reformatoare. Lumina adevărului care strălucește asupra noastră îi cheamă pe oameni la acțiune hotărâtă și valoare morală veritabilă spre a lucra sârguincios și stăruitor pentru a salva sufletele tuturor celor care vor să audă invitația Duhului lui Dumnezeu.
Iubirea care trebuie să existe între membrii bisericii adesea dă loc la critică și învinuire; și acestea apar chiar în serviciile religioase, în blamări și grave atacuri personale. Lucrurile acestea nu trebuie să fie sprijinite de pastori, prezbiteri sau popor. Slujbele bisericii trebuie să se desfășoare având în vedere numai slava lui Dumnezeu. Când oamenii, cu particularitățile lor individuale, se adună în locașul bisericii, dacă adevărul lui Dumnezeu nu domolește și nu supune părțile ascuțite din caracter, biserica va fi afectată, iar pacea și armonia ei sacrificate pentru a îngădui aceste trăsături egoiste și nesfințite. Mulți, fiind atenți să descopere greșelile fraților lor, neglijează cercetarea propriilor inimi și curățirea propriei vieți. Aceasta atrage neplăcerea lui Dumnezeu. Membrii individuali ai bisericii trebuie să fie geloși pentru propriul lor suflet, supraveghind critic faptele lor, ca să nu fie mânați de motive egoiste și să fie cauză de poticnire pentru frații lor cei slabi.
Dumnezeu ia pe oameni așa cum sunt, cu elementul uman în caracterul lor, și apoi îi pregătește pentru serviciul Lui, dacă ei vor să fie instruiți și învățați de El. Rădăcina amărăciunii, invidiei, neîncrederii, geloziei și chiar a urii, care există în inima unor membri ai bisericii, este lucrarea lui Satana. Astfel de elemente au o influență otrăvitoare asupra bisericii. „Puțin aluat dospește toată plămădeala.” Zelul religios care se manifestă printr-un atac asupra fraților nu este un zel conform cu cunoștința. Hristos n-are nimic de-a face cu o astfel de mărturie.