Dumnezeu pretinde ca îmbunătățirea să fie lucrarea vieții tuturor urmașilor Lui și ca aceasta să fie călăuzită și stăpânită de o experiență corectă. Adevăratul om este cel care este dispus să sacrifice propriul lui interes spre binele altora și care se antrenează în a se uni cu cei cu inima zdrobită. Adevăratul scop al vieții abia că a început să fie înțeles de mulți, și ceea ce este real și important în viața lor este sacrificat din cauză că nutresc greșelile.
Nero și Cezar au fost recunoscuți de lume ca oameni mari. Dar așa i-a privit și Dumnezeu? Nu; ei n-au fost legați prin credință vie cu Inima cea mare a omenirii. Ei erau din lume, au mâncat, au băut și au dormit ca oameni ai lumii, dar în cruzimea lor, ei erau satanici. Oriunde mergeau acești monștri ai omenirii, calea lor era marcată de vărsări de sânge și distrugeri. Lumea i-a lăudat cât au fost în viață, dar, după ce au fost înmormântați, lumea s-a bucurat. În contrast cu viața acestor oameni este viața lui Luther. El nu s-a născut ca prinț. El n-a purtat coroană împărătească. Dintr-o celulă de mănăstire, glasul lui a fost auzit și influența lui s-a făcut simțită. El a avut o inimă umană, care a fost exercitată pentru binele oamenilor. El a luptat vitejește pentru adevăr și dreptate și a înfruntat opoziția lumii ca să poată fi spre folosul semenilor lui.
Intelectul singur nu-l face pe om după standardul divin. În intelect există o putere dacă este sfințit și stăpânit de Duhul lui Dumnezeu. Acesta este superior bogățiilor și puterii fizice, totuși el trebuie să fie cultivat spre a face ca omul să fie om. Dreptul pe care-l pretinde cineva spre a fi om este determinat de folosirea intelectului său. Byron avea putere intelectuală și cugetare adâncă, dar n-a fost un om după standardul lui Dumnezeu. El a fost un agent al lui Satana. Pasiunile lui erau pătimașe și nestăpânite. Prin viața lui, a semănat semințe care au adus ca rod recoltă de stricăciune. Lucrarea vieții lui a coborât nivelul virtuții. Acest bărbat a fost unul dintre cei mai distinși oameni ai lumii; totuși, Domnul nu-l va recunoaște ca om, ci numai ca pe unul care a abuzat de talentele date lui de Dumnezeu. Gibbon cel sceptic și mulți alții, care au fost dăruiți de Dumnezeu cu minți uriașe și pe care lumea îi numește oameni mari, s-au adunat sub steagul lui Satana și au folosit darurile lui Dumnezeu pentru pervertirea adevărului și nimicirea sufletelor oamenilor. Intelectul mare, când este făcut un slujitor al viciului, este un blestem pentru posesor și pentru toți cei care vin în sfera lui de influență.
Ceea ce va binecuvânta omenirea este viața spirituală. Dacă omul este în armonie cu Dumnezeu, el va depinde continuu de El pentru putere. „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”. Lucrarea vieții noastre este de a ajunge la desăvârșirea caracterului creștin, străduindu-ne continuu să ne conformăm voinței lui Dumnezeu. Eforturile începute pe pământ vor continua pe parcursul veșniciei. Standardul lui Dumnezeu pentru om este ridicat la cea mai înaltă semnificație a termenului, și dacă el este la înălțimea maturității date lui de Dumnezeu, el va fi fericit în această viață și îl va conduce la slavă și răsplată veșnică în viața viitoare.
Membrii familiei umane sunt îndreptățiți la numele de bărbați și femei numai dacă își folosesc talentele, pe orice cale posibilă, pentru binele altora. Viața lui Hristos este în fața noastră ca model și numai când slujește, asemenea îngerilor îndurării, nevoilor altora omul este un aliat apropiat al lui Dumnezeu. Natura creștinismului este să facă familii fericite și o societate fericită. Discordie, egoism și ceartă vor fi înlăturate de la fiecare bărbat și femeie care posedă adevăratul spirit al lui Hristos.
Cei care sunt părtași ai iubirii lui Hristos n-au dreptul să creadă că există o limită a influenței și lucrării lor în încercarea de a fi folositori omenirii. A obosit Hristos în eforturile Lui de a salva pe omul căzut? Lucrarea noastră trebuie să fie continuă și stăruitoare. Noi trebuie să găsim de lucru până ce Stăpânul ne poruncește să depunem armura la picioarele Sale. Dumnezeu este un conducător moral, și noi trebuie să așteptăm, supuși față de voința Lui, gata și dispuși să sărim la datoria noastră oricând este nevoie să lucrăm.
Îngerii sunt angajați zi și noapte în serviciul lui Dumnezeu pentru ridicarea omului în conformitate cu planul de mântuire. Omului i se cere să iubească în gradul cel mai înalt pe Dumnezeu, adică cu toată puterea lui, cu tot cugetul lui și cu toată tăria lui, și pe aproapele ca pe el însuși. Aceasta este cu neputință dacă nu va renunța la eu. Hristos a spus: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea și să Mă urmeze”.
Lepădarea de sine înseamnă a conduce spiritul când pasiunile caută să stăpânească; a rezista ispitei de a critica și de a spune cuvinte defăimătoare; a avea răbdare cu copilul greu de cap și a cărui putere este slabă și apăsătoare; a sta la postul datoriei când alții pot să cedeze; a lua responsabilități oriunde și oricând poți, nu pentru scopul de a fi aplaudat, nu pentru diplomație, ci de dragul Stăpânului, care ți-a dat o lucrare de făcut cu credincioșie neșovăielnică; când ai putea să te lauzi, să păstrezi tăcere și să lași ca buzele altora să te laude. Lepădarea de sine este pentru a face bine altora, unde înclinația te-ar face să te slujești pe tine însuți. Cu toate că semenii tăi nu îți apreciază întotdeauna eforturile, totuși trebuie să lucrezi mai departe.
Cercetați cu atenție și vedeți dacă adevărul pe care l-ați acceptat a devenit un principiu ferm în voi. Îl luați pe Hristos cu voi când părăsiți odăița de rugăciune? Stă religia voastră ca paznic la ușa buzelor voastre? Este inima voastră atrasă de simpatie și iubire pentru alții din afara familiei voastre? Căutați voi cu sârguință o mai clară înțelegere a adevărului Scripturii, ca să puteți lăsa ca lumina voastră să lumineze viața altora? La aceste întrebări puteți răspunde propriilor voastre suflete. Vorbirea voastră să fie dreasă cu har și purtarea voastră să dovedească înălțimea creștină.
A început un an nou. Care a fost raportul anului trecut din viața ta creștină? În ce stare se află raportul tău din cer? Eu vă implor să vă predați fără rezervă lui Dumnezeu. Sunt inimile voastre împărțite? Predați-le acum pe deplin Domnului. Faceți ca istoria vieții din anul care vine să fie diferită de cea din trecut. Smeriți-vă sufletele înaintea lui Dumnezeu. „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” Lăsați la o parte orice pretenție și prefăcătorie. Procedați conform cu personalitatea voastră simplă și naturală. Fiți sinceri în orice cuget, cuvânt și faptă și „în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși”. Aduceți-vă mereu aminte că natura morală are nevoie să fie susținută de o constantă veghere și rugăciune. Atâta timp cât priviți la Hristos, sunteți siguri, dar în clipa în care vă gândiți la sacrificiile și dificultățile voastre și începeți să simpatizați cu ele și să vă dezmierdați, vă pierdeți încrederea în Dumnezeu și sunteți în mare pericol.
Mulți limitează providența lui Dumnezeu și despart îndurarea și iubirea din caracterul Lui. Ei susțin că măreția și maiestatea lui Dumnezeu L-ar împiedica să se intereseze El Însuși de problemele celor mai slabe creaturi ale Sale. „Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuși, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până și perii din cap, toți vă sunt numărați. Deci să nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii.”
Pentru ființele umane, este greu să dea atenție problemelor mai mici ale vieții, în timp ce mintea este ocupată într-o afacere de mare importanță. Dar nu trebuie să existe această unire? Omul făcut după chipul Făcătorului său ar trebui să unească responsabilitățile mai mari cu cele mai mici. El poate fi absorbit de ocupații de o importanță covârșitoare și să neglijeze învățătura de care au nevoie copiii Săi. Aceste îndatoriri pot fi privite ca îndatoriri mai mici ale vieții, când în realitate ele se află chiar la temelia societății. Fericirea familiilor și a comunităților depinde de influențele căminului. Interesele veșnice depind de cuvenita achitare de îndatoririle acestei vieți. Lumea n-are atât de mult nevoie de minți mari, cât de oameni buni, care vor fi o binecuvântare în căminele lor.