Dumnezeu l-a ales pe Avraam ca trimis al Său prin care să comunice lumii lumina. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la el prezentându-i nu perspective măgulitoare în această viață, un venit mare sau apreciere și onoare lumească. Mesajul divin pentru Avraam a fost: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta”. Patriarhul a ascultat „și a plecat fără să știe unde se duce”, ca purtător de lumină al lui Dumnezeu, pentru a păstra viu pe pământ Numele Lui. El și-a părăsit țara, căminul, rudele și toate plăcutele legături de societate din viața lui de mai înainte, pentru a deveni un peregrin și un străin.
Adesea este mai important ca mulți să înțeleagă faptul că asocierile de mai înainte trebuia să fie desfăcute, pentru ca cei care urmează să vorbească „în locul lui Hristos” să poată sta într-o poziție unde Dumnezeu îi poate educa și califica pentru lucrarea Lui cea mare. Rudele și prietenii au adesea o influență pe care Dumnezeu o vede că va stânjeni în mare măsură instrucțiunile pe care El intenționează să le dea slujitorilor Lui. Cei care nu sunt în strânsă legătură cu cerul vor face sugestii care, dacă se vor lua în seamă, îi vor abate de la sfânta lor lucrare pe cei care trebuie să fie purtători de lumină pentru lume.
Înainte ca Dumnezeu să-l poată folosi, Avraam trebuia să se despartă de vechile legături, ca să nu fie stăpânit de influență omenească sau să se încreadă în ajutor uman. Întrucât el a ajuns unit cu Dumnezeu, trebuia ca de aici înainte să locuiască printre străini. Caracterul lui trebuia să fie distins, deosebindu-se de toată lumea. El nu putea nici măcar să explice cursul acțiunii sale, în așa fel încât să fie înțeles de prieteni, pentru că ei erau idolatri. Lucrurile spirituale trebuie judecate spiritual, de aceea motivele și acțiunile lui au depășit capacitatea de înțelegere a rudelor și prietenilor.
Ascultarea fără murmur a lui Avraam a fost unul dintre cele mai remarcabile exemple de credință și încredere în Dumnezeu aflate în Raportul sacru. Numai cu făgăduința simplă că urmașii lui vor stăpâni Canaanul, fără cea mai mică dovadă vizibilă, el a mers încotro avea să-l conducă Dumnezeu, conformându-se pe deplin și sincer condițiilor puse de El, încrezător că Domnul avea să împlinească cu credincioșie Cuvântul Său. Patriarhul a mers oriunde i-a arătat Dumnezeu că era datoria lui să meargă; el a trecut fără teamă prin pustiuri; a mers printre națiunile idolatre cu singurul gând: „Dumnezeu a vorbit; eu ascult de glasul Lui; El mă va călăuzi și mă va ocroti”.
Mesagerii lui Dumnezeu de astăzi au nevoie exact de credința și încrederea pe care le-a avut Avraam. Dar mulți dintre cei pe care Domnul i-ar putea folosi nu vor să înainteze, să audă și să asculte de acel Glas mai presus de toate celelalte. Legătura cu rudele și prietenii, obiceiurile și asocierile de mai înainte, prea adesea au o influență așa de mare asupra slujitorilor lui Dumnezeu, încât El nu le poate da decât puțină instruire, nu le poate comunica decât puțină cunoștință despre scopurile Sale; și adesea, după un timp, El îi înlătură și cheamă pe alții în locul lor, pe care îi probează și îi încearcă în același fel. Dumnezeu ar face mult mai mult pentru slujitorii Săi, dacă ar fi pe deplin consacrați față de El, prețuind slujirea Lui mai presus de legăturile de rudenie, și de toate celelalte asocieri pământești.
Slujitorii Evangheliei au de făcut o lucrare sacră. Ei au de dus lumii o solemnă solie de avertizare — o solie care va fi o mireasmă de viață spre viață sau de moarte spre moarte. Ei sunt trimișii lui Dumnezeu pentru om și niciodată nu trebuie să piardă din vedere misiunea sau responsabilitățile lor. Ei nu sunt ca cei lumești; nu pot fi ca ei. Dacă vor să fie credincioși față de Dumnezeu, ei trebuie să-și păstreze caracterul deosebit și sfânt. Dacă încetează să țină legătura cu cerul, ei sunt în pericol mai mare decât alții și pot exercita o influență mai puternică în direcția cea rea, pentru că Satana este continuu cu ochii pe ei, așteptând să se dezvolte vreo slăbiciune prin care să poată ataca cu succes. Și ce mai triumfă când reușește! Pentru că atunci când un ambasador al lui Hristos nu veghează, prin el, vrăjmașul cel mare poate să câștige multe suflete pentru sine.
Cei care sunt în strânsă legătură cu Dumnezeu pot să nu fie prosperi în lucrurile acestei vieți; ei pot fi adesea greu încercați și năpăstuiți. Iosif a fost calomniat și persecutat pentru că și-a păstrat virtutea și integritatea. David, acel mesager ales de Dumnezeu, a fost urmărit ca o fiară de pradă de către vrăjmașii lui păcătoși. Daniel a fost aruncat în groapa cu lei, pentru că a fost credincios și neclintit în supunerea lui față de Dumnezeu. Iov a fost deposedat de averile lumești și atât de năpăstuit în trupul lui, încât a fost privit cu dezgust de rude și prieteni; totuși, el și-a păstrat integritatea și credincioșia față de Dumnezeu. Ieremia avea să rostească cuvintele pe care le-a pus Dumnezeu în gura lui, și mărturia lui lăuntrică i-a înfuriat în așa măsură pe împărat și pe prinți, încât a fost aruncat într-o groapă dezgustătoare. Ștefan a fost omorât cu pietre pentru că voia să predice pe Hristos, și pe El răstignit. Pavel a fost întemnițat, bătut cu bastoane, cu pietre și, în cele din urmă, condamnat la moarte pentru că a fost un mesager credincios în ducerea Evangheliei la neamuri. Ioan cel iubit a fost exilat pe insula Patmos „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos”.
Aceste exemple de statornicie omenească în tăria puterii divine sunt o mărturie pentru lume despre corectitudinea făgăduințelor lui Dumnezeu — despre continua prezență a Lui și a harului susținător. Când privește la acești oameni umili, lumea nu poate discerne valoarea lor morală înaintea lui Dumnezeu. Este o lucrare a credinței să te încrezi liniștit în Dumnezeu în ceasul cel mai întunecat, oricât de sever încercat și bătut de furtună ai fi, și să simți că Tatăl nostru este la cârmă. Numai ochiul credinței poate privi dincolo de circumstanțe și poate prețui valoarea bogățiilor veșnice.
Marele comandant militar cucerește națiuni și zguduie oștirile unei jumătăți de lume, dar el moare dezamăgit și în exil. Filozoful care cutreieră prin Univers, întâlnind peste tot manifestările puterii lui Dumnezeu și delectându-se de armonia lor, adesea nu reușește să vadă în aceste minuni uimitoare mâna care le-a făcut pe toate. „Omul pus în cinste și fără pricepere este ca dobitoacele pe care le tai.” Nici o speranță de nemurire slăvită nu luminează viitorul vrăjmașilor lui Dumnezeu. Dar acei eroi ai credinței au făgăduința unei moșteniri de o valoare mai mare decât orice bogății pământești — o moștenire care va satisface dorințele sufletului. Ei pot fi necunoscuți și neacreditați de lume, dar sunt înscriși ca cetățeni în registrele cerului. Răsplata finală a celor pe care Dumnezeu i-a făcut moștenitori ai tuturor lucrurilor va fi o măreție slăvită, o trainică și veșnică greutate de glorie.
Slujitorii Evangheliei trebuie să facă din adevărul lui Dumnezeu un subiect de studiu, meditație și conversație. Mintea care stăruie mult asupra voinței descoperite a lui Dumnezeu pentru om va deveni tare în adevăr. Cei care citesc și studiază cu dorința sinceră după lumină divină, fie că sunt pastori sau nu, vor descoperi curând în Scripturi o frumusețe și o armonie care le vor captiva atenția, le vor înălța cugetele și le vor da o inspirație și o putere de argumentare care vor convinge și converti suflete.
Există primejdia ca pastorii care mărturisesc a crede adevărul prezent să rămână mulțumiți numai cu prezentarea teoriei, în timp ce sufletele lor nu simt puterea sfințitoare. Unii n-au iubirea lui Dumnezeu în inimă, care să le îmblânzească, să le modeleze și să le înnobileze viața. Psalmistul declară despre omul cel bun: „Își găsește plăcerea în Legea Domnului, și zi și noapte cugetă la Legea Lui”. El se referea la propria lui experiență și exclamă: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea”. „O iau înaintea străjerilor de noapte, și deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău.”
Nici un om nu este calificat să stea la amvonul sacru dacă n-a simțit influența transformatoare a adevărului lui Dumnezeu asupra propriului său suflet. Atunci, și nu mai înainte, poate să reprezinte, prin învățătură și exemplu, viața lui Hristos. Dar, în lucrarea lor, mulți se înalță pe ei înșiși mai degrabă decât pe Domnul lor, și oamenii sunt convertiți pentru pastor, în loc să fie convertiți la Hristos.
Sunt îndurerată să știu că unii dintre cei care predică astăzi adevărul prezent sunt într-adevăr oameni neconvertiți. Ei nu sunt în legătură cu Dumnezeu. Au religia în minte, dar n-au inima convertită, și aceștia sunt tocmai cei mai încrezuți în sine și cei mai îngâmfați; și această îngâmfare va sta în calea câștigării acelei experiențe care este esențială pentru a-i face lucrători în via Domnului. Doresc să-i pot trezi pe cei care pretind că sunt străjeri pe zidurile Sionului, să-și dea seama de răspunderea pe care o au. Ei trebuie să se trezească să ia o poziție mai înaltă pentru Dumnezeu, pentru sufletele care pier din cauza neglijenței lor. Ei trebuie să aibă acea consacrare sinceră față de Dumnezeu, care îi va face să vadă cum vede Dumnezeu, să ia cuvintele de avertizare de la El și să sune alarma pentru cei care sunt în pericol. Domnul nu va ascunde adevărul Său pentru străjerul cel credincios. Cei care fac voia lui Dumnezeu vor cunoaște învățătura Lui. „Cei pricepuți vor înțelege”, dar „cei răi vor face răul, și nici unul dintre cei răi nu va înțelege”.
Isus le-a spus ucenicilor Lui: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima”. Aș pleda pe lângă cei care au acceptat poziția de învățători, ca mai întâi să devină învățăcei umili și să rămână mereu ca niște copii în școala lui Hristos, pentru a primi de la Învățător lecții de blândețe și smerenie a inimii. Smerenia duhului, combinată cu o activitate serioasă, va avea ca rezultat mântuirea sufletelor cumpărate atât de scump cu sângele lui Hristos. Pastorul poate să înțeleagă, să creadă teoria adevărului și să fie în stare să-l prezinte altora; dar aceasta nu este tot ce i se cere. „Credința fără fapte este moartă.” El are nevoie de acea credință care lucrează din iubire și curăță sufletul. O credință vie în Hristos va aduce fiecare acțiune a vieții și fiecare emoție a sufletului în armonie cu adevărul și dreptatea lui Dumnezeu.
Iritarea, înălțarea de sine, mândria, patima și orice altă trăsătură de caracter neasemănătoare cu Modelul sfânt trebuie să fie biruite, și atunci smerenia, blândețea și recunoștința sinceră față de Isus pentru mântuirea Lui cea mare se vor revărsa continuu din fântâna curată a inimii. Glasul lui Isus trebuie să fie auzit în mesajul care vine din gura ambasadorului Său.
Noi trebuie să avem un corp de pastori convertiți. Eficiența și puterea care îi însoțesc pe pastorii cu adevărat convertiți vor face ca ipocriții din Sion să tremure și păcătoșii să se teamă. Stindardul adevărului și sfințeniei este târât în praf. Dacă cei care sună solemnele sunete de avertizare pentru acest timp ar putea să-și dea seama de răspunderea pe care o au față de Dumnezeu, ei ar vedea necesitatea pentru rugăciune fierbinte. Când orașele erau cufundate în somnul miezului nopții, când fiecare om s-a dus la casa lui, Hristos, Exemplul nostru, pe Muntele Măslinilor și acolo, printre copacii umbroși, petrecea toată noaptea în rugăciune. El, care nu era întinat de păcat, fiind o comoară de binecuvântare; El, al cărui glas a fost auzit în a patra strajă din noapte de către ucenicii îngroziți pe marea furtunoasă, în binecuvântarea cerească; El, al cărui cuvânt putea să cheme pe morți din mormintele lor, El a fost Cel care S-a rugat cu strigăt puternic și lacrimi. El nu S-a rugat pentru Sine, ci pentru cei pe care a venit să-i mântuiască. Atunci când El a devenit unul care Se roagă, căutând la brațul Tatălui Său provizii de putere proaspătă și venind reîmprospătat și întărit ca înlocuitor al omului, El S-a identificat cu omenirea suferindă și i-a dat o pildă despre necesitatea rugăciunii.
Natura Lui nu era întinată de păcat. Ca Fiu al omului, El S-a rugat Tatălui Său, arătând că natura omenească are nevoie de tot sprijinul divin pe care-l poate obține ca să poată fi întărit pentru însărcinare și pregătit pentru încercare. Ca Prinț al vieții, El avea putere la Dumnezeu, pe care a extins-o peste poporul Său. Acest Mântuitor, care S-a rugat pentru cei care nu simt că au nevoie de rugăciune și a plâns pentru cei care nu simt că au nevoie de lacrimi, Se află acum înaintea tronului, ca să primească și să prezinte Tatălui Său cererile celor pentru care S-a rugat cât a fost pe pământ. Exemplul lui Hristos este pentru noi ca să-l urmăm. Rugăciunea este necesară în lucrarea noastră pentru salvarea de suflete. Numai Dumnezeu poate face să crească sămânța pe care o semănăm.
De multe ori, nu reușim pentru că nu ne dăm seama că Hristos este cu noi prin Spiritul Său tot atât de adevărat ca și atunci când, în zilele umilinței Lui, El a umblat vizibil pe pământ. Trecerea timpului n-a produs nici o schimbare în făgăduința făcută ucenicilor la înălțarea Sa: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. El a poruncit că trebuie să fie o succesiune de bărbați care obțin autoritatea de la primii învățători ai credinței pentru propovăduirea continuă a lui Hristos, și El răstignit. Marele Învățător le-a dat putere slujitorilor Lui, celor care „purtăm această comoară în niște vase de lut”. Hristos va supraveghea lucrarea ambasadorilor Lui, dacă ei caută îndrumarea și călăuzirea Lui.
Pastorii, care sunt într-adevăr reprezentanții lui Hristos, vor fi oameni ai rugăciunii. Cu o seriozitate și o credință care nu vor fi negate, ei Îl vor ruga pe Dumnezeu să-i întărească și să-i împuternicească pentru însărcinare și încercare și ca buzele lor să poată fi sfințite prin atingerea cărbunelui viu de pe altar, spre a rosti poporului cuvintele lui Dumnezeu. „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește, în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea, să ascult cum ascultă niște ucenici.”
Hristos i-a spus lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă, ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta”. Cine poate prețui rezultatul rugăciunilor Mântuitorului lumii? Când Hristos va vedea rodul muncii sufletului Său și va fi mulțumit, atunci se va vedea și se va înțelege valoarea serioaselor Lui rugăciuni, în timp ce divinitatea Lui era cuprinsă în natura omenească.
Isus nu S-a rugat numai pentru unul, ci pentru toți ucenicii Săi: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu”. Privirea Lui a străpuns vălul întunecos al viitorului și a citit istoria vieții fiecărui fiu și a fiecărei fiice a lui Adam. El a simțit poverile și durerile fiecărui suflet bătut de furtună, și acea rugăciune fierbinte a cuprins, împreună cu ucenicii Lui în viață, pe toți urmașii Lui până la încheierea timpului. „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Da, acea rugăciune a lui Hristos ne cuprinde chiar și pe noi. Noi trebuie să fim îmbărbătați, gândindu-ne că avem un mare Mijlocitor în ceruri, care prezintă cererile noastre înaintea lui Dumnezeu. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” În ceasul celei mai mari nevoi, când descurajarea va copleși sufletul, atunci ochiul veghetor al lui Isus vede că avem nevoie de ajutorul Lui. Ceasul nevoii omului este ceasul ocaziei lui Dumnezeu. Când tot sprijinul omenesc nu reușește, atunci vine Isus în ajutorul nostru, și prezența Lui împrăștie întunericul și ridică norul de întunecime.
În mica lor corabie pe Marea Galileii, în mijlocul furtunii și al întunericului, ucenicii au muncit din greu să ajungă la țărm; dar au văzut că toate eforturile lor erau fără succes. Când i-a cuprins disperarea, Isus a fost văzut umblând pe valurile înspumate. La început, ei nu și-au dat seama nici chiar de prezența lui Hristos, și groaza lor a crescut până ce glasul Lui, care a spus: „Eu sunt; nu vă temeți” le-a risipit temerile și le-a dat speranță și bucurie. Cât de dispuși au fost atunci sărmanii ucenici obosiți să se oprească, încrezându-se cu toții în Domnul lor!
Acest remarcabil incident ilustrează experiența urmașilor lui Hristos. Cât de des tragem din greu la vâsle, ca și când tăria și înțelepciunea noastră ar fi îndestulătoare, până când descoperim că eforturile noastre sunt zadarnice! Atunci, cu mâini tremurânde și putere scăzută, predăm lucrarea lui Isus și mărturisim că nu suntem în stare s-o ducem la îndeplinire. Milostivul nostru Răscumpărător are milă de slăbiciunea noastră; și când, ca răspuns la strigătul credinței, El preia lucrarea pe care I-am cerut s-o facă, cât de ușor îndeplinește El ceea ce nouă ni s-a părut atât de greu.
Istoria vechiului popor al lui Dumnezeu ne procură multe exemple de rugăciune biruitoare. Când au venit amaleciții să atace tabăra lui Israel în pustie, Moise știa că poporul lui nu era pregătit pentru confruntare. El a trimis pe Iosua cu o trupă de ostași să-l întâmpine pe vrăjmaș, în timp ce el, Aaron și Hur au stat pe un munte, cu fața spre câmpul de bătaie. Acolo, bărbatul lui Dumnezeu a pus problema înaintea Lui, singurul care era în stare să le dea biruința. Cu mâinile întinse spre cer, Moise s-a rugat cu toată seriozitatea pentru succesul oștirilor lui Israel. S-a observat că, în timp ce mâinile îi erau ridicate, Israel era biruitor împotriva vrăjmașului, dar când, datorită oboselii, mâinile îi cădeau, biruia Amalec. Aaron și Hur i-au sprijinit mâinile lui Moise până ce victoria deplină și completă s-a întors de partea lui Israel, iar vrăjmașii lor au fost alungați de pe câmpul de luptă.
Cazul acesta ar trebui să fie o învățătură pentru tot Israelul până la încheierea timpului, și anume că Dumnezeu este tăria poporului Său. Când triumfa Israel, Moise era cu mâinile ridicate spre cer și mijlocea în favoarea lor; tot așa, când tot Israelul lui Dumnezeu învinge, aceasta este pentru că Cel Puternic preia cazul lor și luptă pentru ei. Moise n-a cerut și n-a crezut că Dumnezeu îi va învinge pe vrăjmașii lor, atâta timp cât Israel era inactiv. El a aranjat toate forțele de care dispunea și le-a trimis să iasă, atât de pregătite cum le-a permis situația, și apoi a adus problema în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Moise, pe munte, mijlocește la Domnul, în timp ce Iosua și bravii lui urmași sunt jos, înfruntându-i și respingându-i pe vrăjmașii lui Israel și ai lui Dumnezeu.
Rugăciunea care vine dintr-o inimă sinceră, care crede, este rugăciunea eficientă, fierbinte, care câștigă mult. Dumnezeu nu răspunde totdeauna la rugăciuni așa cum așteptăm, pentru că noi nu putem cere ceea ce ar fi spre cel mai mare bine al nostru; dar în iubirea și înțelepciunea Lui nemărginită, El ne va da acele lucruri de care noi avem cea mai mare nevoie. Ferice de pastorul care are un Aaron credincios și un Hur pentru a-i întări brațele când obosesc și a le ține în sus prin credință și rugăciune. Un astfel de sprijin este un ajutor puternic pentru slujitorul lui Hristos în lucrarea lui și adesea va face să triumfe în mod glorios cauza adevărului.
După nelegiuirea lui Israel, prin turnarea vițelului de aur, Moise mijlocește din nou la Dumnezeu în favoarea poporului său. El a început să-i cunoască pe cei care i-au fost dați în grijă; el cunoaște perversitatea inimii omenești și își dă seama de dificultățile cu care trebuie să lupte. Dar el a învățat să aibă putere de la Dumnezeu. Domnul citește sinceritatea și scopul altruist al inimii slujitorului Său și consimte să comunice cu ființa aceasta slabă, față către față, cum vorbește un om cu prietenul său. Moise se predă pe sine și aruncă cu desăvârșire toate poverile sale asupra lui Dumnezeu și își varsă de bunăvoie sufletul înaintea Lui. Domnul nu-l mustră pe slujitorul Său, ci binevoiește să-i asculte rugămințile.
Moise are un simț adânc al nevredniciei și nedestoiniciei lui pentru lucrarea cea mare la care l-a chemat Dumnezeu. El se roagă cu seriozitate intensă ca Domnul să binevoiască să meargă împreună cu el. Răspunsul vine: „Voi merge Eu Însumi cu tine, și îți voi da odihnă”. Dar Moise nu socotește că se poate opri aici. El a câștigat mult, dar dorește să vină și mai aproape de Dumnezeu, să obțină o puternică asigurare a prezenței Lui permanente. El a purtat povara lui Israel; a purtat o copleșitoare greutate de responsabilitate; când poporul a păcătuit, el a suferit o aspră mustrare de cuget, ca și când el însuși ar fi fost vinovat; și acum, asupra sufletului său apasă un simțământ al rezultatelor teribile, dacă Dumnezeu îl va lăsa pe Israel în mizerie și împietrirea inimii sale. Ei n-ar fi ezitat să-l omoare pe Moise, și în iuțimea și perversitatea lor, în curând ar fi căzut pradă pentru vrăjmașii lor și astfel ar fi necinstit Numele lui Dumnezeu înaintea păgânilor. Moise stăruie în cererea lui cu o astfel de seriozitate și înflăcărare, încât răspunsul vine: „Voi face și ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea, și te cunosc pe nume”.
Acum, într-adevăr, încurajat de succesul lui, îndrăznește să vină și mai aproape de Dumnezeu, cu o intimitate sfântă care aproape că întrece capacitatea noastră de înțelegere. El Îi cere acum ceea ce nici o ființă omenească nu-I mai ceruse: „Arată-mi slava Ta”. Ce cerere să vină de la omul mărginit și muritor! Dar este el respins? Îl mustră Dumnezeu pentru îndrăzneala lui? Nu, noi auzim binevoitoarele cuvinte: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea”.
Omul n-ar putea privi slava descoperită a lui Dumnezeu și apoi să trăiască, dar Moise este asigurat că va vedea din slava divină atât cât va putea să suporte în starea muritoare prezentă. Acea mână care a făcut lumea, care ține munții în locurile lor, îl ia pe acest om din țărână — acest om cu credință puternică — și îl ascunde în crăpătura stâncii, în timp ce trece pe dinaintea lui toată slava lui Dumnezeu și toată bunătatea Lui. Ne mai putem mira că „slava minunată” reflectată de la Cel Atotputernic strălucea pe fața lui Moise cu așa strălucire încât poporul n-a putut s-o privească? Fața lui reflecta slava lui Dumnezeu, făcându-l să apară ca unul dintre îngerii strălucitori de la tron.
Experiența aceasta, mai mult decât orice altceva, asigurarea că Dumnezeu avea să îi asculte rugăciunile și că prezența divină avea să-l însoțească, a fost pentru Moise de o mai mare valoare, în calitate de conducător, decât știința Egiptului sau toate cunoștințele din știința lui militară. Nici o putere pământească, sau iscusință, sau știință nu poate înlocui prezența imediată a lui Dumnezeu. În istoria lui Moise putem vedea de ce comuniune apropiată cu Dumnezeu are omul privilegiul să se bucure. Pentru cel nelegiuit este un lucru înfricoșător să cadă în mâinile viului Dumnezeu. Dar Moise nu s-a temut să fie singur cu Autorul acelei legi care a fost rostită cu o așa grandoare înfricoșătoare de pe Muntele Sinai, pentru să sufletul lui era în armonie cu voința Făcătorului său.
Rugăciunea este deschiderea inimii față de Dumnezeu ca față de un prieten. Ochiul credinței va discerne pe Dumnezeu foarte aproape și, cel care se roagă poate obține dovada prețioasă a iubirii divine și a purtării de grijă pentru el. Dar de ce sunt atâtea rugăciuni care nu primesc răspuns niciodată? David spune: „Am strigat către El cu gura mea, și îndată lauda a fost pe limba mea. Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul”. Printr-un alt profet, Domnul ne dă făgăduința: „Mă veți căuta, și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima”. Din nou, El vorbește despre unii care „nu strigă către Mine, din inimă”. Astfel de cereri sunt rugăciuni de formă, serviciu numai cu buzele, pe care Domnul nu le acceptă.
Rugăciunea pe care a înălțat-o Natanael în timp ce era sub smochin venea dintr-o inimă sinceră și ea a fost auzită și a primit răspuns de la Domnul. Hristos a spus despre el: „Iată, cu adevărat un israelit în care nu este vicleșug”. Domnul citește inimile tuturor și înțelege scopurile și motivele lor. „Rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută.” El nu va întârzia să audă pe cei care își deschid inima față de El, nu înălțându-se pe sine, ci simțind sincer marea lor slăbiciune și nevrednicie.
Este nevoie de rugăciune — de cea mai serioasă, arzătoare și chinuitoare rugăciune — o astfel de rugăciune ca cea înălțată de David când a exclamat: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”. „Mi se topește sufletul de dor după legile Tale.” „Suspin după mântuirea ta.” „Sufletul meu suspină și tânjește după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu.” „Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale.” Acesta este spiritul rugăciunii luptătoare, asemenea celui de care a fost stăpânit psalmistul regal.
Daniel s-a rugat lui Dumnezeu nu înălțându-se pe sine sau revendicând vreo virtute: „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine”. Aceasta este ceea ce Iacov numește rugăciune eficientă și fierbinte. Despre Hristos este spus: „A ajuns într-un chin ca de moarte, și a început să Se roage și mai fierbinte”. În ce contrast față de această mijlocire din partea Maiestății cerului sunt rugăciunile slabe, fără tragere de inimă, care sunt înălțate către Dumnezeu! Mulți sunt mulțumiți cu o slujire a buzelor și puțini au o dorință sinceră, serioasă și afectuoasă după Dumnezeu.
Comuniunea cu Dumnezeu împărtășește sufletului o cunoaștere personală a voinței Lui. Dar mulți care mărturisesc credința nu știu ce este adevărata convertire. Ei n-au avut nici o experiență de comuniune cu Tatăl prin Isus Hristos și niciodată n-au simțit puterea harului divin pentru sfințirea inimii. Rugăciune și păcătuire, păcătuire și rugăciune, viața lor este plină de răutate, înșelăciune, invidie și iubire de sine. Rugăciunile acestei clase sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea adevărată angajează energiile sufletului și schimbă viața. Cel care își varsă în felul acesta dorințele înaintea lui Dumnezeu simte nimicnicia oricărui alt lucru de sub cer. David a spus: „Doamne, toate dorințele mele sunt înaintea Ta și suspinele mele nu-ți sunt ascunse”. „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” „Mi-aduc aminte, și-mi vărs tot focul inimii în mine.”
Pe măsură ce numărul nostru este în creștere, trebuie făcute planuri mai ample spre a veni în întâmpinarea crescândă a cerințelor vremii; dar nu vedem nici o creștere fierbinte a pietății, a simplității creștine și a consacrării serioase. Se pare că biserica este mulțumită să facă numai primii pași de convertire. Ei sunt mai dispuși pentru muncă activă decât pentru consacrare smerită, mai grabnici să se angajeze în activitate religioasă exterioară decât în lucrarea lăuntrică a inimii. Meditația și rugăciunea sunt neglijate pentru agitație și spectacol. Religia trebuie să înceapă cu golirea și purificarea inimii și trebuie să fie hrănită prin rugăciune zilnică.
Progresul continuu al lucrării noastre și condițiile favorabile în creștere umplu inima și mintea multora din poporul nostru cu satisfacție și mândrie, care ne temem că va lua locul iubirii pentru Dumnezeu în suflet. Multa activitate din sectorul lucrativ, chiar al lucrării lui Dumnezeu, poate să ocupe mintea, încât rugăciunea să fie neglijată, și îngâmfarea și înfumurarea să fie așa de gata să-și facă loc, să înlocuiască adevărata bunătate, blândețe și smerenie a inimii. Poate să fie auzit strigătul zelos: „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului”. „Vino cu mine, și vei vedea râvna mea pentru Domnul.” Dar unde sunt purtătorii de poveri? Unde sunt tații și mamele din Israel? Unde sunt cei care poartă pe inima lor povara pentru suflete și care vin în strânsă legătură cu semenii lor, gata să se așeze în orice postură spre a-i salva de la ruină veșnică?
„Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, — zice Domnul oștirilor.” Hristos zice: „Voi sunteți lumina lunii”. Ce responsabilitate! Avem nevoie de post, umilință și rugăciune pentru a învinge declinul zelului și slăbirea spiritualității noastre. Iubirea multora se răcește. Eforturile multora din predicatorii noștri nu sunt ceea ce ar trebui să fie. Când unii, cărora le lipsesc Duhul și puterea lui Dumnezeu, intră într-un câmp nou, încep să denunțe alte denominațiuni, crezând că îi pot convinge pe oameni despre adevăr prin prezentarea greșelilor doctrinare ale bisericilor populare. Se poate să fie necesar ca în unele ocazii să se vorbească despre aceste lucruri, dar, în general, aceasta creează numai prejudiciu împotriva lucrării noastre și închide urechile multora care altfel ar fi putut asculta de adevăr. Dacă acești învățători ar fi strâns uniți cu Hristos, ei ar avea înțelepciune divină și ar ști cum să se apropie de oameni. Ei nu vor uita așa de curând întunericul și eroarea, pasiunea și prejudecata care i-au ținut departe de adevăr.
Dacă acești învățători ar lucra cu Duhul Domnului, ar fi urmat rezultate foarte diferite. Cu blândețe și îndelungă răbdare, gentilețe și iubire sau cu seriozitate fermă, ei ar căuta să îndrepte aceste suflete greșite la un Mântuitor răstignit și înviat. Când aceasta s-a făcut, Îl vom vedea pe Dumnezeu mișcând inimile oamenilor. Marele apostol spune: „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”. Ce lucrare pentru bieții muritori! Noi suntem echipați cu arme spirituale ca să luptăm „lupta cea bună a credinței”; dar se pare că unii au scos din arsenalul ceresc numai trăsnetele. Cât timp trebuie să mai existe aceste defecte?
În timp ce se află în mijlocul unui interes religios, unii neglijează cea mai importantă parte a lucrării. Ei uită să viziteze și să facă cunoștință cu cei care au fost interesați și s-au prezentat seară de seară să asculte explicarea Scripturilor. Conversația, privind subiecte religioase și rugăciune serioasă, cu unii ca a-ceștia la timp potrivit ar putea îndruma multe suflete în direcția cea bună. Pastorii care-și neglijează datoria în această privință nu sunt adevărații păstori ai turmei. Tocmai în timpul când ar trebui să fie cei mai activi în a vizita, a conversa și a se ruga cu acești interesați, unii vor fi ocupați să scrie lungi scrisori inutile persoanelor din depărtări. O, ce facem noi pentru Domnul! Când se va încheia harul, cât de mulți vor vedea ocaziile pe care le-au neglijat de a sluji pe Domnul lor care a murit pentru ei! Și chiar cei care au fost socotiți cei mai credincioși vor vedea că puteau face mult mai mult, dacă mintea lor n-ar fi fost sustrasă de anturajul lumesc.
Rugăm fierbinte pe vestitorii Evangheliei lui Hristos să nu se descurajeze niciodată în lucrare, să nu considere niciodată pe cel mai împietrit păcătos dincolo de posibilitatea de a ajunge la el harul lui Dumnezeu. Unul ca acesta poate să accepte adevărul din iubire pentru el și să devină sarea pământului. Cel care schimbă inimile oamenilor precum este schimbată apa râurilor poate determina sufletul cel mai egoist și împietrit în păcat să se predea lui Hristos. Este cumva prea greu pentru Dumnezeu să facă acest lucru? „Cuvântul Meu”, zice El, „care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea, și va împlini planurile Mele.”
Dumnezeu nu va lăsa binecuvântarea Sa asupra celor care sunt neglijenți, egoiști și iubitori de comoditate — care nu vor să ridice poveri în cauza Lui. „Bine, rob bun”, va fi pronunțat numai asupra celor care au lucrat bine. Fiecare om va fi răsplătit „după fapta lui”. Nouă ne lipsește un corp pastoral activ, bărbați ai rugăciunii care se luptă cu Dumnezeu cum s-a luptat Iacov, care să spună: „Nu te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta”. Ca să obținem coroana biruinței, trebuie să ne încordăm fiecare nerv și să exercităm toată puterea. Niciodată nu putem fi mântuiți în inactivitate. A fi un leneș în via Domnului înseamnă a pierde orice drept de răsplătire a celor drepți.