Sunt multe lucruri care au nevoie să fie corectate în Conferința Columbia de Sud și Conferința Pacificului de Nord. [Acestea erau Conferințe locale în ceea ce astăzi este Uniunea de Conferințe a Pacificului de Nord.] Creatorul a așteptat ca frații de acolo să aducă roade în armonie cu lumina și privilegiile ce le-au fost date, dar, din acest punct de vedere, El a fost dezamăgit. El le-a dat toate avantajele; dar ei n-au crescut în blândețe, evlavie și bunătate. Ei n-au urmat acel drum al vieții, n-au dat pe față acel caracter, n-au exercitat acea influență prin care să-L onoreze în cel mai înalt grad pe Creatorul lor, care să-i înnobileze și să-i facă o binecuvântare pentru aproapele lor. Egoismul există în inima lor. Le place să aibă propriile lor drumuri și să caute comoditatea, onoarea și bogăția, propria lor plăcere, în formele ei cele mai grosiere sau mai rafinate. Dacă urmăm cursul vieții acestei lumi și tendința minții noastre, va fi oare lucrarea aceea spre cel mai mare bine al nostru? Oare Dumnezeu, care ne-a creat, nu are ceva mai bun pentru noi?
„Urmați, dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii prea iubiți”. Creștinii trebuie să fie asemenea lui Hristos. Ei trebuie să aibă același spirit, să exercite aceeași influență, să aibă aceeași desăvârșită morală pe care o are El. Inima idolatră și stricată trebuie să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu. Acei care sunt mândri și plini de îndreptățire de sine trebuie să se umilească și să devină răbdători, blânzi și smeriți cu inima. Cei lumești trebuie să aibă cârceii inimii îndepărtați din gunoiul lumii, în jurul căruia ei se agață, și să se înfășoare în jurul lui Dumnezeu; ei trebuie să devină spirituali. Cel necinstit și nevrednic de încredere trebuie să devină drept și adevărat. Ambițiosul și cel lacom trebuie să se ascundă în Hristos și să caute slava Sa, și nu a lor. Ei trebuie să disprețuiască propria lor sfințire și să-și strângă o comoară în cer. Cei ce nu se roagă trebuie să simtă nevoia atât a rugăciunii în taină, cât și în familie, și trebuie să înalțe rugăciunile lor înaintea lui Dumnezeu cu o mare ardoare.
Ca închinători ai adevărului și viului Dumnezeu, noi trebuie să aducem roade corespunzătoare luminii și privilegiilor de care ne bucurăm. Mulți se închină la idoli, în loc să se închine Domnului cerului și al pământului. Orice iubește omul și în ce se încrede, în loc să-L iubească pe Domnul și să se încreadă în totul în El, devine un idol și este astfel înregistrat în cărțile cerului. Chiar binecuvântările sunt adesea transformate într-un blestem. Simpatiile inimii omenești, întărite prin exercitare, sunt uneori pervertite până când devin o cursă. Dacă cineva este mustrat, vor fi totdeauna unii care vor simpatiza cu el. Ei uită cu totul răul făcut cauzei lui Dumnezeu prin influența rea a aceluia ale cărui viață și caracter nu se aseamănă în nici un fel cu acelea ale Modelului nostru. Dumnezeu trimite pe slujitorii Săi cu o solie către poporul care mărturisește a fi urmașul Domnului Hristos; dar unii sunt numai cu numele copii ai lui Dumnezeu și aceștia resping avertizarea.
Într-un mod minunat, Dumnezeu a înzestrat pe om cu puterea de a gândi, de a raționa. El, care a făcut ca pomul să poată ține povara fructelor lui bune, l-a făcut pe om capabil să poarte roadele prețioase ale neprihănirii. El l-a așezat pe om în grădina Sa și, cu multă gingășie, S-a îngrijit de el și a așteptat ca acesta să aducă roade. În parabola smochinului, Domnul Hristos a spus: „Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta”. Timp de mai bine de doi ani, Proprietarul a așteptat roadele pe care era îndreptățit să le aștepte de la aceste Conferințe. Dar cum au fost răsplătite așteptările Sale? Cât de nerăbdători urmărim noi un pom sau o plantă favorită, așteptând ca ea să răsplătească grija pe care i-am purtat-o, producând boboci, flori și roade, și cât de dezamăgiți suntem când nu găsim decât frunze! Cu o cât mai mare nerăbdare și cu un interes plin de iubire așteaptă Tatăl ceresc creșterea spirituală a acelora pe care El i-a făcut după chipul și asemănarea Sa și pentru care El a fost gata să dea pe Fiul Său, ca ei să fie înălțați, înnobilați și glorificați!
Domnul are instrumentele Sale alese care să-i întâmpine pe oameni în rătăcirile și apostazia lor. Solii Săi sunt trimiși să dea o mărturie clară, care să-i trezească din starea lor de adormire, și să deschidă cuvintele prețioase ale vieții, Sfintele Scripturi, spre înțelegerea lor. Acești oameni nu trebuie să fie numai predicatori, ci slujitori, purtători de lumină, veghetori credincioși, care vor vedea amenințarea primejdiei și avertizează poporul. Ei trebuie să se asemene Domnului Hristos în zelul lor, în tactul lor serios, în eforturile lor personale — în concluzie, în toată slujirea lor. Ei trebuie să aibă o legătură vitală cu Dumnezeu și trebuie să devină atât de familiari cu profețiile și lecțiile practice ale Vechiului și Noului Testament, încât să poată scoate din comoara Cuvântului lui Dumnezeu lucruri vechi și noi.
Unii dintre acești slujitori fac greșeli în pregătirea predicilor lor. Ei aranjează orice amănunt cu o așa exactitate, încât nu-I mai lasă lui Dumnezeu nici un loc pentru a conduce și inspira mintea lor. Fiecare punct este stabilit, așa stereotip cum este, și nu pot să se despartă de planul predicii pe care l-au făcut. Acest fel de a fi, dacă este continuat, îi va face să devină înguști, limitați în vederile lor și, nu peste mult timp îi va lăsa fără energie și viață, așa cum sunt dealurile Gilboa, fără rouă și ploaie. Ei trebuie să-și deschidă sufletul și să lase ca Duhul Sfânt să-i ia în stăpânire și să le impresioneze mintea. Când totul este stabilit mai dinainte, și își dau seama că nu pot să se abată de la aceste predici scrise mai dinainte, efectul este oarecum puțin mai bun decât acela care este produs prin citirea unei predici scrise.
Dumnezeu dorește ca slujitorii Săi să fie în totul dependenți de El, dar, în același timp, ei trebuie să fie în totul plini de fapte bune. Nici un subiect nu poate să fie prezentat înaintea tuturor comunităților în același fel. Duhul lui Dumnezeu, dacă I se îngăduie să-și facă lucrarea, va impresiona mintea cu idei menite să facă față cazurilor acelora care au nevoie de ajutor. Dar acele predici formale, slabe, ale multora dintre cei ce urcă la amvon au în ele puțin din puterea plină de viață a Duhului Sfânt. Obiceiul de a ține astfel de predici va distruge în mod efectiv rațiunea de a fi a slujitorului și capacitățile lui. Acesta este unul din motivele pentru care eforturile lucrătorilor din _____ și din _____ n-au avut mai mult succes. Dumnezeu are prea puțin de făcut în ceea ce privește impresionarea minții acestora la amvon.
O altă cauză a insuccesului în aceste conferințe este aceea că poporul la care este trimis solul lui Dumnezeu dorește ca ideile lui să fie modelate după ale lor și să pună în gura lui cuvintele pe care acesta să le rostească. Veghetorii lui Dumnezeu n-ar trebui să caute cum să placă oamenilor și nici să asculte cuvintele lor și apoi să le rostească; ci trebuie să asculte ce spune Domnul, care este Cuvântul Său pentru popor. Dacă se sprijină pe vorbiri pregătite cu ani în urmă, ei nu vor satisface nevoile ocaziei respective. Inimile lor trebuie să fie deschise, astfel încât Domnul să le poată impresiona mintea, și numai după aceea vor fi în stare să le dea oamenilor căldura adevărului prețios al Cerului. Lui Dumnezeu nu-I plac slujitorii aceia înguști, care consacră puterile date lor de Dumnezeu pentru lucruri de mică importanță și dau greș în a crește în cunoașterea divină până la înălțimea staturii plinătății lui Isus Hristos. El dorește ca slujitorii Săi să aibă o gândire profundă și un adevărat curaj moral. Astfel de oameni vor fi pregătiți să facă față opoziției și să treacă cu bine dificultățile, conducând turma lui Dumnezeu, în loc să fie conduși de ea.
În activitatea veghetorilor este prea puțin din puterea Duhului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, care a caracterizat acea întâlnire minunată din Ziua Cincizecimii, așteaptă să-și manifeste puterea asupra oamenilor care stau acum între vii și morți ca ambasadori sau trimiși ai lui Dumnezeu. Puterea care i-a trezit pe oameni atât de tare în mișcarea de la 1844 se va manifesta iarăși. Întreita solie îngerească va merge înainte nu într-un ton șoptit, ci cu voce tare.
Mulți dintre cei ce mărturisesc a avea o mare lumină umblă în licărirea focului aprins de ei. Au nevoie ca buzele lor să fie atinse cu cărbunele de pe altar, ca să poată transmite adevărul ca niște oameni inspirați. Prea mulți se urcă la amvon ținând niște predici mecanice, care n-au în ele nici o lumină din ceruri.
Este prea mult din eu și prea puțin din Hristos în slujirea tuturor denominațiunilor. Domnul folosește oameni umili pentru a face cunoscute soliile Sale. Dacă Domnul Hristos ar fi venit în măreția unui împărat, cu pompă, la care să ia parte oameni mari ai omenirii, atunci mulți L-ar fi primit. Dar Isus din Nazaret n-a uluit sentimentele cu desfășurarea gloriei, făcând din aceasta baza respectului lor. El a venit ca un om umil, ca să fie Învățătorul, Exemplul și Răscumpărătorul neamului omenesc. Dacă El ar fi încurajat o manifestare pompoasă, dacă ar fi venit urmat de un alai de oameni mari ai pământului, cum ar fi putut să îi învețe pe oameni ce înseamnă umilința? Cum ar fi putut să prezinte astfel de adevăruri arzătoare, ca în Predica Sa de pe Munte? Exemplul Său a fost de o așa manieră, încât El a dorit ca toți urmașii Săi să-l imite. Unde avea să fie speranța celor smeriți cu inima din această viață, dacă El ar fi venit într-un mod înălțat și ar fi fost ca un împărat pe pământ? Isus cunoștea nevoile lumii mai bine decât le știau ei înșiși. El n-a venit ca un înger, îmbrăcat în armura cerului, ci ca un om. Totuși, combinate cu umilința Sa, au fost o putere și o grandoare inerente care le-au inspirat oamenilor venerație în timp ce-L iubeau. Deși avea o astfel de frumusețe, o astfel de înfățișare modestă, El a umblat printre ei cu demnitatea și puterea unui împărat înnăscut. Oamenii erau uimiți, înmărmuriți chiar. Ei au încercat să analizeze și să înțeleagă ceea ce avea loc; dar, nefiind dispuși să renunțe la ideile lor, au căzut pradă îndoielilor, agățându-se de vechea așteptare a unui Mântuitor care să vină într-o măreție pământească.
Când Domnul Isus a rostit Predica de pe Munte, ucenicii erau strânși în jurul Lui și mulțimile, pline de o intensă curiozitate, se îmbulzeau să ajungă cât mai aproape de El. Se aștepta ceva mai mult decât obișnuit. Fețe nerăbdătoare și atitudini ce trădau dorința de a asculta erau dovezi ale unui interes profund. Atenția tuturor părea că este pironită asupra vorbitorului. Ochii Săi erau luminați de o iubire ce nu se poate exprima în cuvinte și amprenta cerului de pe chipul Său dădea însemnătate fiecărui cuvânt rostit. Îngerii cerului se aflau în mulțimea ascultătorilor. Acolo se afla, de asemenea, și vrăjmașul sufletelor cu îngerii lui cei răi, pregătiți să contracareze, pe cât era posibil, influența Învățătorului ceresc.
Adevărurile rostite acolo s-au transmis peste veacuri și au fost o lumină în mijlocul întunericului general și al ereziei. Mulți au găsit în ele ceea ce sufletele lor aveau cea mai mare nevoie — o temelie sigură a credinței și practicii. Dar în aceste cuvinte rostite de cel mai mare Învățător pe care L-a cunoscut lumea vreodată, nu există nici o etalare a elocvenței omenești. Limbajul este simplu și clar, gândurile și sentimentele sunt marcate de cea mai mare simplitate. Săracul, cel neînvățat, spiritul cel mai simplu, cel mai naiv, toți le puteau înțelege. Domnul cerului Se adresa plin de milă și bunătate sufletelor pe care venise să le mântuiască. El îi învăța ca Unul care are autoritate, rostind cuvintele vieții veșnice.
Toți pot să copieze Modelul cât mai exact cu putință. În timp ce nu pot avea puterea cunoștinței pe care o avea Isus, ei pot să fie așa de legați de Izvorul tăriei, încât Isus să poată locui în ei și ei în El, și în felul acesta spiritul Său și puterea Sa să se manifeste în ei.
„Umblați în lumină, după cum El Însuși este lumină.” Egoismul și ceea ce este lumesc ne despart de Dumnezeu. Soliile cerului au un caracter care trezește împotrivire. Martorii cei credincioși pentru Hristos și pentru adevăr vor mustra păcatul. Cuvintele lor vor fi asemenea unui ciocan care sfărâmă inima de cremene, asemenea unui foc care consumă orice impuritate. Există o continuă nevoie de solii de avertizare hotărâte și serioase. Dumnezeu va avea oameni care să fie credincioși datoriei lor. La timpul potrivit, El trimite pe solii Săi credincioși să facă o lucrare asemenea lucrării lui Ilie.
Slujitori ca educatori
Starea lucrurilor în _____ este o problemă care trezește un profund regret. Ceea ce Domnul a binevoit să-mi arate a fost de un caracter care mi-a produs durere. Oricine va lucra aici sau în _____, după aceea, va avea de făcut o lucrare cât un munte și va trebui să poarte o grea povară din cauza faptului că lucrarea n-a fost făcută cu credincioșie, ci a fost lăsată neterminată. Și lucrul acesta este mult mai dureros, pentru că insuccesul nu se datorează în totul celor lumești sau lipsei de iubire față de Domnul Isus Hristos și față de adevăr din partea poporului, ci, în mare parte, vina este la ușa slujitorilor care, atunci când au lucrat printre ei, nu și-au îndeplinit în mod vădit datoria. Ei n-au avut un spirit misionar, n-au simțit marea nevoie a unei depline educații a poporului în toate ramurile lucrării, în toate locurile în care adevărul a câștigat teren. Lucrarea făcută în mod desăvârșit pentru un suflet are rezultate pentru mai multe suflete. Dar slujitorii n-au înțeles lucrul acesta și nu i-au educat pe credincioșii care, la rândul lor, vor sta tari în apărarea adevărului și vor educa și pe alții. Acest fel de a lucra, neglijent, slab, gata de a face compromis, nu este plăcut lui Dumnezeu.
Unui slujitor poate că-i place să predice, căci este partea plăcută a lucrării și este, comparativ, cea mai ușoară; dar nici un slujitor nu trebuie măsurat după capacitatea sa de vorbitor. Cea mai grea parte a lucrării vine după ce coboară de la amvon, când trebuie să ude sămânța pe care a semănat-o. Interesul trezit trebuie să fie urmat de o lucrare personală — vizitând, ținând lecturi biblice, învățând cum să cercetezi Scripturile, rugându-te în familii și cu cei ce simt această nevoie, căutând să adâncești impresia făcută asupra inimii și a conștiinței.
Sunt mulți aceia care nu au nici o dorință de a se cunoaște cu vecinii lor necredincioși și cu aceia cu care ei vin în contact, și aceștia nu consideră că este de datoria lor să înfrângă această lipsă de tragere de inimă. Adevărul pe care ei îl fac cunoscut, cum și iubirea lui Isus ar trebui să aibă mare putere și să-i ajute să biruie acest simțământ. Ei nu trebuie să uite că vor sta chiar în fața acestor oameni, bărbați și femei, în ziua judecății. Au lăsat ei nespuse cuvinte ce ar fi trebuit să fie rostite? Au ei un suficient interes pentru suflete, să le avertizeze, să insiste pe lângă ele, să se roage pentru ele, să facă orice efort posibil pentru a le câștiga la Hristos? Au unit ei discernământul cu zelul, ascultând de îndrumarea apostolului: „Căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc; de alții iarăși fie-vă milă cu frică, urând până și cămașa mânjită de carne”?
Este o lucrare plină de zel ce trebuie să fie făcută de toți aceia care vor fi plini de succes în lucrarea slujirii lor. Vă implor, scumpi frați, slujitori ai lui Hristos, să nu dați greș în datoria voastră de a educa poporul ca să lucreze în mod inteligent și a susține cauza lui Dumnezeu în diferitele ei compartimente. Domnul Hristos a fost un educator și slujitorii Lui, care Îl reprezintă, trebuie să fie educatori. Când neglijează să învețe poporul cu privire la obligațiile lor față de Dumnezeu în ceea ce privește zecimea și darurile, ei neglijează o parte importantă a lucrării pe care Domnul lor le-a lăsat-o să o facă și în dreptul numelui lor din cărțile cerului este scris: „Slujitor necredincios”. Biserica ajunge la concluzia că, dacă aceste lucruri ar fi esențiale, slujitorul pe care Dumnezeu l-a trimis ca să le prezinte adevărul le-ar fi spus lucrul acesta; și astfel ei se simt în siguranță și liniștiți în timp ce neglijează datoriile ce le revin. Ei merg contrar cerințelor exprese ale lui Dumnezeu și, ca rezultat, devin fără viață și ineficienți. Ei nu exercită o influență mântuitoare asupra lumii, și pe unii ca aceștia Domnul Hristos îi aseamănă cu sarea care și-a pierdut puterea de a săra.
Grupe de păzitori ai Sabatului pot fi înființate în multe locuri. Adesea, ele nu vor fi grupe mari; dar ele nu trebuie să fie neglijate, nu trebuie să fie lăsate să moară din lipsă de efort personal și de instruire. Lucrarea nu trebuie părăsită prematur. Asigurați-vă de faptul că toți sunt cunoscători ai adevărului, bine fixați în adevăr și interesați în orice ramură a lucrării, mai înainte de a-i părăsi pentru un alt câmp. Și atunci, asemenea apostolului Pavel, vizitează-i din când în când pentru a vedea ce fac. Lucrarea slabă pe care o fac mulți dintre cei ce pretind că sunt însărcinați de Dumnezeu să predice Cuvântul Său îi face până și pe îngeri să plângă.
Cauza lui Dumnezeu trebuie să fie într-o stare sănătoasă în fiecare câmp și ea va fi, dacă slujitorii se vor încrede în Dumnezeu și nu vor îngădui ca ceva sau cineva să se interpună între ei și lucrarea lor. Lucrătorii sunt mult mai necesari decât cei ce sunt numai pastori; dar cele două slujbe trebuie să fie unite. S-a dovedit în câmpurile misionare că, indiferent care este talentul predicatorului, dacă partea care cere ca el să fie un bun lucrător este neglijată, dacă poporul nu este învățat cum să lucreze, cum să conducă adunări, cum să-și îndeplinească partea în lucrarea misionară, cum să aibă succes în câștigarea oamenilor, lucrarea acestora va fi — aproape — un eșec. Este mult de făcut în lucrarea școlii de Sabat, de asemenea și în aducerea poporului în a-și da seama de obligațiile lor și de a-și aduce la îndeplinire partea lor. Dumnezeu îi cheamă la lucru pentru El și slujitorii trebuie să le canalizeze eforturile.
Un fapt trist, dar evident, este acela că lucrarea în aceste câmpuri ar trebui să fie cu ani mai avansată față de cum este acum. Neglijența din partea slujitorilor a descurajat poporul și lipsa de interes, de sacrificiu de sine, și aprecierea lucrării din partea poporului i-a descurajat pe slujitori. „Cu doi ani în urmă” — stă scris în raportul din Cartea Cerului. Acest popor ar fi putut face mai mult pentru înaintarea cauzei adevărului și pentru aducerea sufletelor la Hristos în diferite localități, și în același timp, ei înșiși ar fi crescut în har și în cunoașterea adevărului, dacă ar fi folosit ocaziile și ar fi folosit bine toate privilegiile avute, umblând, nu murmurând și plângând, ci plini de credință și curaj. Numai veșnicia va putea arăta cât de mult s-a pierdut în timpul acestor ani — câte suflete au fost lăsate să piară datorită acestor stări de lucruri. Pierderea este prea mare ca să fie socotită. Dumnezeu a fost insultat. Drumul urmat a adus asupra lucrării lui Dumnezeu o rană care va cere ani ca să fie vindecată; și dacă greșelile care au fost făcute nu sunt văzute și nu are loc o pocăință, ele vor fi cu siguranță repetate.
Când mi-am dat seama de aceste lucruri, o povară grea a venit asupra mea și somnul mi-a pierit. La un moment dat, am avut simțământul că inima mi se va frânge și n-am putut face altceva decât să mă rog, în timp ce am lăsat frâu liber suferinței mele, plângând tare. O, am fost așa de supărată, mi-a părut așa rău de Mântuitorul meu! Căutarea de către El a roadelor pe ramurile pline de frunze ale smochinului și dezamăgirea Sa, negăsind altceva decât „numai frunziș”, îmi apar atât de viu în fața ochilor. Simt că nu pot să admit lucrul acesta. În nici un chip nu mă pot împăca cu anii de neglijare din trecut a datoriei din partea slujitorilor și a poporului. Mi-e teamă că blestemul rostit asupra smochinului ar putea să fie soarta acestor neglijenți. Neglijarea teribilă de a face lucrarea și de a împlini misiunea pe care Dumnezeu le-a încredințat-o atrage după sine o pierdere pe care nimeni dintre noi nu-și poate permite să o susțină. Înseamnă asumarea unui risc prea groaznic spre a fi contemplat și prea teribil ca să te aventurezi în așa ceva, în orice timp al istoriei noastre religioase, dar în mod deosebit acum, când timpul rămas este atât de scurt și când este atât de mult de făcut în această zi de pregătire a lui Dumnezeu. Tot cerul este angajat cu mult zel în mântuirea oamenilor; lumină de la Dumnezeu se revarsă asupra poporului Său, arătându-le care le este datoria, astfel încât nimeni să nu fie nevoit să greșească sau să se abată de la calea cea dreaptă. Dar Dumnezeu nu trimite lumina și adevărul Său pentru a fi puțin prețuit sau luat în bătaie de joc. Dacă poporul este neglijent, atunci ei sunt de două ori vinovați înaintea Lui.
Pe când intra călare în Ierusalim, pe creasta Muntelui Măslinilor, Domnul Hristos a izbucnit într-o durere ce n-a mai putut fi stăpânită, exclamând printre suspine, în timp ce privea asupra Ierusalimului: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi!” El a plâns nu pentru Sine, ci pentru disprețuitorii harului Său, ai îndelungii Lui răbdări și ai iertării Sale. Atitudinea manifestată de locuitorii cu inima împietrită și nepocăiți ai cetății blestemate este asemănătoare cu atitudinea bisericilor și a oamenilor, luați în mod individual, față de Domnul Hristos din timpul de față. Ei neglijează cerințele Lui și disprețuiesc îndurarea Lui. Există o formă de evlavie, există o închinare ceremonială, sunt rugăciuni care se înalță în plus; dar adevărata putere lipsește. Inima nu este înmuiată de har, ci este rece și nesimțitoare. Mulți, asemenea iudeilor, sunt orbi de necredință și nu cunosc timpul cercării lor. În ceea ce privește adevărul, ei au avut orice avantaj; Dumnezeu a apelat la ei ani de zile prin avertizări, mustrări, corectări și învățături în neprihănire; dar îndrumările speciale au fost date numai ca să fie desconsiderate și așezate pe același plan cu lucrurile de rând.
Datoria de a mustra pe iubitorii de bani
Mulți dintre cei care se numără printre cei credincioși nu sunt în realitate cu ei în credință și principii. Ei fac exact ceea ce Isus le-a spus să nu facă — aleargă să strângă comori pe pământ. Domnul Hristos a spus: „Nu vă strângeți comori pe pământ … ci strângeți-vă comori în cer … Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”. Aici este o primejdie care îi amenință pe creștini. Ei nu sunt ascultători față de instrucțiunile Domnului Hristos. Ei nu dau pe față o credință reală și încredere în Dumnezeu. Pentru a câștiga avere, bogății, ei acumulează poveri și griji, până când mintea le este aproape cu totul acaparată de ele. Sunt nerăbdători să câștige și sunt totdeauna neliniștiți, temându-se să nu piardă. Cu cât au mai mulți bani și mai mult pământ, cu atât sunt mai doritori de a avea mai mult. „Ei sunt beți; dar nu de vin; se clatină, dar nu din pricina băuturilor tari”. Ei sunt suprasaturați de grijile acestei vieți, care îi afectează atât de mult, cum băutura tare afectează pe bețiv. Sunt atât de orbi de egoism, încât lucrează zi și noapte pentru a strânge comori care pier. Interesele lor veșnice sunt neglijate; ei nu au timp să ia aminte la aceste lucruri. Marile probleme ale adevărului nu sunt păstrate în minte, așa cum sunt ele evidențiate de cuvintele, planurile și modul lor de a acționa. Ce dacă sufletele din jurul lor pier în păcatele lor? Acestea nu au pentru ei aceeași importanță ca și comorile lor pământești. Sufletele pentru care a murit Hristos pot să moară, afundându-se în ruină; ei nu au timp să le salveze. Făcând planuri pentru câștiguri pământești, ei dau pe față iscusință și talent; dar aceste calități prețioase nu sunt consacrate pentru câștigarea sufletelor la Hristos, pentru zidirea împărăției Răscumpărătorului. Nu sunt oare sentimentele acestor persoane pervertite? Nu sunt ei îmbătați de băutura îmbătătoare a cupei lumești? Nu este oare rațiunea dată la o parte și scopurile și planurile egoiste n-au devenit ele oare o putere conducătoare? Lucrarea de pregătire pentru a rezista în ziua cea mare a Domnului și a folosi capacitățile date lor de Dumnezeu, pentru a ajuta și pregăti un popor pentru ziua aceea, este considerată ca fiind prea slabă și nesatisfăcătoare.
Mântuitorul lumii a prezentat cea mai profitabilă lucrare, în care se pot angaja bogat și sărac, învățat și neînvățat. Toți pot, în deplină siguranță, să-și strângă „o comoară în ceruri”, care nu se pierde. Aceasta înseamnă să-și investească puterile în partea cea dreaptă. Înseamnă să-și pună talentele la schimbător.
Isus ilustrează învățătura Sa prin cazul unui fermier pe care Dumnezeu l-a favorizat foarte mult. Domnul i-a binecuvântat ogorul, l-a făcut să dea roade din belșug, oferindu-i ocazia să-și arate dispoziția de a-i ajuta și pe alții, care n-au fost așa de mult binecuvântați. Dar când el a aflat că ogorul lui a produs atât de mult, mult mai mult decât se aștepta, în loc să facă planuri cum să-i ajute pe cei săraci să iasă din nevoile lor, el a început să facă planuri pentru a folosi totul pentru sine. Văzând cum darurile cerului se revarsă în hambarele lui, el nu și-a revărsat sufletul în mulțumire pentru dărnicia Dătătorului și nici n-a considerat că această mare binecuvântare i-a adus și răspunderi mai mari. În egoismul cel mai pur al naturii sale, el și-a pus întrebarea: „Ce voi face: Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele!” Sfătuindu-se cu propria sa inimă lacomă, el a spus: „Iată ce voi face: îmi voi strica grânarele, și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!»” Mijloacele unei bucurii reale și ale înălțării sufletului sunt: activitatea, controlul de sine, scopuri sfinte; dar tot ce și-a propus acest om să facă cu belșugul pe care Dumnezeu i l-a dat a fost spre degradarea sufletului și care a fost rezultatul? „Dar Dumnezeu i-a zis: «Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul. Și lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?» Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu se îmbogățește față de Dumnezeu.”
Acest sărman om bogat avea o mare comoară pământească, dar era lipsit de adevăratele bogății. Cât de mulți sunt astăzi condamnați pentru un motiv asemănător! Râurile mântuirii sunt revărsate asupra noastră de la tronul lui Dumnezeu. Binecuvântări temporare sunt date, dar ele nu sunt folosite pentru binecuvântarea omenirii sau pentru slava lui Dumnezeu. Domnul este Binefăcătorul nostru plin de har. El a adus lumină și a adus nemurirea la lumină, prin Isus Hristos. Da! Prin Isus Hristos vin toate binecuvântările noastre. O, dacă fiecare limbă ar recunoaște pe marele Dătător! Fie ca fiecare voce, în tonuri clare și vesele, să vestească vestea cea bună că, prin Isus Hristos, viitorul, viața veșnică, este deschis înaintea noastră și invitațiile sunt adresate tuturor ca să accepte acest mare dar. Toate comorile cerului sunt puse la dispoziția noastră, așteptând să fie cerute de noi. Putem fi oare surprinși de faptul că acest sărman om bogat a fost numit nebun pentru că a întors spatele bogățiilor veșnice, darului neprețuit al vieții veșnice, greutății gloriei eterne și s-a mulțumit cu comorile prețioase ale acestui pământ?
Dumnezeu îi pune pe oameni la încercare, pe unii într-un fel, pe alții în alt fel. Pe unii îi încearcă, revărsând asupra lor bogatele Lui binecuvântări, iar pe alții reținând aceste binecuvântări de la ei. El îi încearcă pe cei bogați să vadă dacă Îl vor iubi pe Dumnezeu, Dătătorul, și pe aproapele lor ca pe ei înșiși. Când omul folosește cum trebuie aceste binecuvântări, Dumnezeu este mulțumit. El poate atunci să-i încredințeze răspunderi mai mari. Domnul dă pe față prețuirea de către om a timpului și veșniciei, a pământului și a cerului. El ne-a avertizat: „Când cresc bogățiile, nu vă lipiți inima de ele”. Ele au valoare numai atunci când sunt folosite pentru binele altora și pentru slava lui Dumnezeu; dar nici o comoară pământească nu trebuie să fie partea ta, dumnezeul tău sau mântuitorul tău.
Frații mei, lumea nu va crede niciodată faptul că sunteți sinceri în credința voastră, până când nu veți avea mai puține de spus despre lucrurile trecătoare și mai multe despre realitățile lumii veșnice. Domnul vine; dar mulți dintre cei care mărturisesc credința nu-și dau seama că evenimentul acesta este aproape. Ei nu-și pot prinde puternic credința, de scopurile descoperite ale lui Dumnezeu. Pentru unii, pasiunea pentru „a face bani” a devenit o preocupare mai presus de orice altceva și bogățiile pământești au pus în umbră comoara cerească. Lucrurile veșnice au pierit din minte ca fiind lucruri de mică importanță, în timp ce cele lumești au venit ca un potop. Întrebarea cea mare care se pune este: Cum să fac bani? Oamenii sunt plini de viață la orice speranță de câștig. Ei încearcă mii de planuri și scheme, printre care și diferite invenții și drepturile ce decurg din brevetarea acestora. Unii scormonesc pământul după metale prețioase, alții se ocupă cu speculațiile la bursă, iar alții lucrează pământul; dar toți au în vedere un singur lucru, și anume acela de a face bani. Devin tulburați și chiar nebuni în alergarea după bogăție; cu toate acestea, ei refuză să vadă avantajele moștenirii veșnice.
Când a fost pe pământ, Domnul Hristos a venit în contact cu unii a căror imaginație era înfierbântată de speranța unui câștig lumesc. Ei nu stau niciodată locului, ci caută mereu ceva nou, iar așteptările lor extravagante se trezesc numai pentru a fi dezamăgiți. Isus a cunoscut dorințele inimii omenești, care sunt aceleași în toate veacurile; și El le atrage atenția numai la bogățiile veșnice. „Împărăția cerurilor”, spunea El, „se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul care o găsește, o ascunde; și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are, și cumpără țarina aceea”. El le-a vorbit oamenilor despre o comoară ce nu poate fi evaluată și care este la îndemâna tuturor. El a venit pe pământ ca să conducă mintea oamenilor în căutarea lor după această comoară. Drumul este marcat; chiar și cei mai săraci care Îl urmează vor fi mai bogați decât cei mai bogați oameni de pe pământ care nu-L cunosc pe Isus și vor fi făcuți nespus de bogați, împărțind fericirea lor cu alții.
„Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură.” Aceia care fac lucrul acesta nu vor suferi pagubă. Comoara strânsă în ceruri este sigură; și este pusă în contul nostru, căci Domnul Isus a spus: „Strângeți-vă comori în cer”. Oamenii pot semăna aici, dar vor secera în veșnicie.
Această comoară veșnică este aceea pe care slujitorii Domnului Hristos trebuie s-o prezinte oriunde merg. Ei trebuie să-i someze pe oameni să devină înțelepți spre mântuire. Nu trebuie să îngăduie ca acei credincioși ipocriți și iubitori de lume să influențeze cursul vieții lor și să le slăbească credința. Nu este misiunea lor aceea de a-i ajuta pe oameni sau comunități să născocească planuri și căi spre a economisi bani, făcând planuri înguste și limitând eforturile pentru cauza lui Dumnezeu. În loc să facă lucrul acesta, ei trebuie să-i învețe pe oameni cum să lucreze în mod dezinteresat, devenind astfel bogați față de Dumnezeu. Ei trebuie să-și educe mintea pentru a estima în mod drept lucrurile veșnice și să pună pe primul plan Împărăția lui Dumnezeu.
În aceste două câmpuri este nevoie de Calebi. În aceste Conferințe, nu trebuie să acționeze niște copii, ci bărbați înțelepți și capabili să poarte sarcini, făcând ca vocea lor să se audă mai presus de vocile celor necredincioși care prezintă numai obiecțiuni, îndoială și critici. Un creștin nedezvoltat, pitic în ceea ce privește creșterea religioasă, lipsit de înțelepciune de sus, nu este pregătit pentru a face față teribilelor conflicte prin care biserica este adesea chemată să treacă. „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus niște străjeri, care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte.” Dacă slujitorul nu va rosti fără teamă adevărul, dacă el nu va avea un ochi numai pentru slava lui Dumnezeu și nu va lucra sub conducerea marelui Căpitan al mântuirii sale, dacă nu va merge înainte, indiferent de critică și necontaminat de aplauze, va fi socotit ca un veghetor necredincios.
Sunt unii în _____ care trebuie să fie bărbați, și nu băieți, să aibă un caracter ceresc în locul unui caracter pământesc și senzual; dar viziunea lor spirituală a devenit întunecoasă, obscură; iubirea cea mare a Mântuitorului nu le-a încântat sufletele. El are multe lucruri să vă spună, dar acum nu le puteți suporta. În ceea ce privește creșterea, sunteți copii și nu puteți înțelege tainele lui Dumnezeu. Când Dumnezeu ridică oameni care să facă lucrarea Lui, ei sunt necredincioși față de încrederea ce le-a fost acordată dacă îngăduie ca mărturia lor să fie modelată pentru a plăcea minților celor neconsacrați. El va pregăti oameni pentru aceste timpuri. Ei vor fi umili, oameni temători de Dumnezeu, nu conservativi, nu oameni care să facă politică; ci oameni care au o independență morală și care vor merge mai departe în temere de Dumnezeu. Ei vor fi amabili, nobili, curtenitori; și totuși ei nu vor fi clintiți de pe drumul cel drept, ci vor vesti adevărul în neprihănire, fie că oamenii îl vor asculta, fie că nu-l vor asculta.