Acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este blândețe, răbdare, bunătate și îndelungă răbdare. Un adevărat ucenic al Domnului Hristos va căuta să imite Modelul. El va căuta să facă voia lui Dumnezeu pe pământ, așa cum se face și în ceruri. Cei ale căror inimi sunt încă mânjite de păcat nu pot fi zeloși pentru fapte bune. Ei nu reușesc să țină primele patru porunci ale Decalogului, care definesc datoriile omului față de Dumnezeu; și nici pe ultimele, care definesc datoria omului față de aproapele. Inimile lor sunt pline de egoism și sunt totdeauna gata să găsească greșeli la alții, care sunt mai buni decât ei. Ei pun mâinile pe o lucrare pe care Dumnezeu nu le-a dat-o, dar lasă nefăcută lucrarea pe care El le-a lăsat-o s-o facă; să ia seama la ei înșiși, ca nu cumva să răsară vreo rădăcină de amărăciune, care să aducă necazuri bisericii, tulburând-o și mânjind-o. Ei își îndreaptă ochii în jur, spre a veghea ca nu cumva caracterele altora să nu fie bune, pe când ochii lor ar trebui să privească înăuntrul lor, pentru a cerceta în amănunțime și în mod critic propriile lor acțiuni. Dacă își golesc inima de eu, de invidie, de bănuieli rele și răutate, nu se vor așeza pe scaunul judecătorului, pronunțând sentințe asupra altora, care înaintea lui Dumnezeu sunt mai buni decât ei.
Acela care vrea să-i schimbe pe alții trebuie mai întâi să se schimbe pe el. Trebuie să primească spiritul Domnului său și să fie binevoitor, asemenea Lui, să sufere ocara și să practice renunțarea de sine. În comparație cu valoarea unui suflet, lumea întreagă este fără însemnătate. O dorință de a exercita autoritatea, dacă va domni peste moștenirea Domnului, se va dovedi a fi, dacă se îngăduie acest lucru, o pierdere de suflete. Cei care Îl iubesc pe Isus cu adevărat vor căuta să-și armonizeze viața cu Modelul și vor lucra în spiritul Lui pentru salvarea altora.
Pentru a-i asigura omului mântuirea veșnică, Domnul Hristos a părăsit curțile regale ale cerului și a venit aici, pe acest pământ, a îndurat agonia păcatului și a rușinii în locul omului și a murit ca să-l facă liber. Având în vedere prețul acesta infinit plătit pentru mântuirea omului, cum de îndrăznesc cei care mărturisesc Numele lui Hristos să trateze cu indiferență pe unul dintre cei mai mici ai Săi? Cât de atenți ar trebui să fie frații și surorile din biserică la orice cuvânt și orice faptă, ca nu cumva să vatăme uleiul și vinul! Cu câtă răbdare și afecțiune ar trebui să se ocupe ei de cei pe care Domnul i-a răscumpărat cu sângele Său! Cu câtă credincioșie, seriozitate și zel ar trebui să lucreze pentru a-i înălța pe cei abătuți și descurajați! Cu câtă milă ar trebui să-l trateze pe acela care încearcă să asculte de adevăr, dar n-are nici o încurajare în cămin și trebuie să respire mereu atmosfera necredinței și a întunericului!
Tratarea celor greșiți
Dacă se consideră că un frate a greșit, frații și surorile lui n-ar trebui să șoptească printre ei și să discute în legătură cu lucrul acesta, mărind aceste presupuse greșeli și căderi. O mare parte din această lucrare este făcută și rezultatul este că neplăcerea lui Dumnezeu este asupra acelora care fac lucrul acesta și Satana jubilează pentru că poate să slăbească și să necăjească pe cei care trebuie să fie puternici pentru Domnul. Lumea vede slăbiciunea lor și judecă această clasă de oameni și adevărul pe care ei mărturisesc că-l iubesc după roadele pe care aceștia le aduc în viața lor.
„Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din inimă. Acela nu clevetește cu limba lui, nu face rău semenului său și nu aruncă ocara asupra aproapelui său. El privește cu dispreț pe cel vrednic de disprețuit, dar cinstește pe cei ce se tem de Domnul. El nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui. El nu-și dă banii cu dobândă și nu ia mită împotriva celui nevinovat. Cel ce se poartă așa nu se clatină niciodată.” De aici, clevetitorii sunt excluși, nu pot locui în cortul lui Dumnezeu și pe muntele cel sfânt al Sionului. Cel care aduce ocara asupra ucenicului Său nu poate primi aprobarea lui Dumnezeu.
Câți pastori, în vreme ce sunt angajați într-o lucrare bună, în care suflete sunt întoarse la Dumnezeu și la adevăr, sunt trimiși să meargă pentru a aplana unele neînțelegeri între frați, care ei înșiși sunt cu totul greșiți și care au un spirit greșit și arogant?
Această lucrare de a retrage oameni din câmpul lor de lucru s-a repetat mereu și mereu pe parcursul dezvoltării cauzei lui Dumnezeu. Este planul marelui vrăjmaș al oamenilor acela de a stânjeni lucrarea lui Dumnezeu. Când sufletele care sunt pe punctul de a lua o hotărâre în favoarea adevărului sunt lăsate în stăpânirea unei influențe nefavorabile, ei pierd interesul și este foarte rar cazul când o impresie atât de puternică poate să fie făcută asupra lor. Satana născocește mereu câte ceva pentru a-i chema pe pastori din câmpul lor de lucru în momentul acesta crucial, pentru ca rezultatele muncii lor să fie irosite.
Există în biserică oameni, bărbați și femei, neconsacrați, neconvertiți, care se gândesc mai mult la menținerea propriei lor demnități, a propriilor lor opinii decât la ceea ce fac pentru salvarea semenilor lor și Satana lucrează prin și asupra acestora, producând greutăți care consumă timpul și munca pastorului, iar ca rezultat al acestui lucru, multe suflete sunt pierdute.
În timp ce membrii comunității sunt împărțiți în ceea ce privește sentimentele lor, inimile lor sunt tari și neimpresionabile. Eforturile pastorului sunt asemenea unor lovituri pe un fier rece și fiecare grup devine mai fixat în poziția lui decât mai înainte. Pastorul este astfel pus într-o situație de neinvidiat; căci, deși el a gândit totdeauna în mod înțelept, hotărârea lui poate să nu fie pe placul cuiva și, în felul acesta, spiritul partizan este întărit.
Dacă pastorul se împacă mai bine cu o familie, alții cu siguranță că vor fi geloși, ca nu cumva el să-și facă impresii nefavorabile despre ei. Dacă el dă un sfat, unii vor spune: „Cineva a vorbit cu el”, și cuvintele lui nu au nici o greutate în ochii lor. În felul acesta, sufletele sunt înarmate cu neîncredere și bănuieli rele, iar pastorul este lăsat la mila prejudecăților și geloziei. Prea adesea, el lasă problema într-o stare mai rea de cum a găsit-o. Dacă ar fi refuzat categoric să asculte declarațiile unilaterale, nuanțate și subiective ale unora, dacă ar fi dat un sfat în armonie cu regula biblică și ar fi spus asemenea lui Neemia: „Am o mare lucrare de făcut și nu pot să mă cobor”, atunci comunitatea ar fi fost într-o stare mult mai bună.
Pastorii și membrii laici ai bisericii sunt neplăcuți lui Dumnezeu atunci când le îngăduie unor persoane să le spună căderile și greșelile fraților lor. Ei n-ar trebui să asculte, ci să întrebe: „Ai urmat cu strictețe sfaturile Mântuitorului tău? Te-ai dus la cel greșit, l-ai luat deoparte și i-ai arătat unde a greșit? A refuzat el oare să te asculte? Atunci ai luat în mod grijuliu și cu rugăciune pe alți doi sau trei și ați lucrat astfel cu el cu multă gingășie, cu umilință și blândețe, inima voastră vibrând de iubire pentru acest suflet?” Dacă poruncile Căpitanului mântuirii noastre au fost urmate cu strictețe, în ceea ce privește modul în care trebuie tratați cei care au greșit, atunci trebuie să fie făcut un pas mai departe, și anume spune-l bisericii și să fie luate măsuri în cazul respectiv după cum spun Scripturile. Atunci cerul va ratifica hotărârea luată de comunitate de a-i ridica celui greșit calitatea de membru al bisericii, dacă nu se pocăiește. Dacă acești pași n-au fost făcuți, închide-ți urechile și nu asculta plângerile semenului tău. Dacă nu sunt frați și surori care să procedeze astfel, atunci limbile rele vor înceta în curând să mai vorbească; pentru că nu vor găsi teren favorabil în care să lucreze, mușcându-se și devorându-se unul pe altul.
Alegerea conducătorilor
Apostolul Pavel îi scria lui Tit: „Te-am lăsat în Creta să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit și să așezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ți-am poruncit: Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioși, care să nu fie învinuit de destrăbălare sau neascultare. Căci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană.” Ar trebui ca toți pastorii să asculte aceste cuvinte și să nu se grăbească să-i pună pe oameni în slujbe, fără o cuvenită și atentă cercetare și multă rugăciune, pentru ca Dumnezeu să desemneze, prin Duhul Său cel Sfânt, pe acela pe care El îl acceptă.
Apostolul inspirat spune: „Să nu-ți pui mâinile peste nimeni cu grabă”. În unele din comunitățile noastre, lucrarea de organizare și întărire prin binecuvântare a prezbiterilor a fost prematură; rânduielile Bibliei au fost nesocotite și, în consecință, necazuri supărătoare au fost aduse asupra bisericii. Nu trebuie să fie o grabă așa de mare în alegerea conducătorilor ca bărbați întăriți prin binecuvântare, care în nici un caz nu sunt potriviți pentru o lucrare atât de plină de responsabilitate — bărbați care au nevoie să fie convertiți, înălțați, înnobilați și curățiți mai înainte de a ocupa o slujbă în lucrarea lui Dumnezeu.
Plasa Evangheliei strânge și bun, și rău. Se cere timp să se poată dezvolta caracterul; trebuie timp pentru a ști ce sunt în realitate acești bărbați. De asemenea, să se ia în considerație și familia aceluia căruia se intenționează să i se dea o slujbă în comunitate. Este el supus? Poate acel bărbat să-și țină în supunere și cu onoare propria lui casă? Ce caracter au copiii lui? Vor face ei onoare tatălui lor? Dacă acesta nu are tact, înțelepciune sau putere a evlaviei în cămin, în administrarea propriei lui familii, este drept să tragem concluzia că aceleași defecte vor fi aduse și în comunitate și aceeași administrație nesfântă se va vedea și acolo. Va fi mult mai bine ca bărbatul respectiv să fie cercetat mai înainte de a fi pus într-o slujbă decât după aceea. Ar fi mai bine să vă rugați și să vă sfătuiți mai înainte de a lua o hotărâre decisivă, decât să lucrați după aceea pentru a corecta consecințele unei hotărâri greșite.
În unele comunități, conducătorul nu are calificările necesare pentru a-i instrui pe membrii comunității să lucreze în via Domnului. N-au fost folosite tactul și judecata pentru a păstra un interes viu în lucrarea lui Dumnezeu. Conducătorul este moale și plictisitor; vorbește prea mult și face rugăciuni prea lungi în adunările publice. El nu are acea legătură vie cu Dumnezeu, care i-ar putea da o experiență nouă, proaspătă.
Conducătorii comunităților din orice loc ar trebui să fie sinceri, plini de zel și de interese neegoiste, bărbați ai lui Dumnezeu care pot să modeleze lucrarea cum se cuvine. Ei ar trebui să-și înalțe cererile la Dumnezeu în credință. Ei își pot consacra tot timpul pe care-l doresc rugăciunii personale în cămăruță, dar, în public, rugăciunile și mărturia lor să fie scurte și la subiect. Rugăciunile lungi, uscate, precum și predicile lungi ar trebui să fie evitate. Dacă frații și surorile vor avea de spus ceva care ar trezi și ar întări pe alții, lucrul acesta trebuie să fie mai întâi în inimile lor. Ei trebuie să fie zilnic legați de Dumnezeu, aprovizionându-se din depozitul Său inepuizabil, scoțând de acolo lucruri vechi și noi. Dacă propriul lor suflet a fost reînsuflețit de Duhul lui Dumnezeu, ei vor bucura, întări și încuraja pe alții. Dar dacă n-au băut ei înșiși din izvorul viu al mântuirii, nu vor ști cum să-i conducă pe alții acolo.
Necesitatea unei religii practice trebuie să le fie imprimată acelora care acceptă teoria adevărului. Pastorii trebuie să-și păstreze propria lor ființă în iubirea lui Dumnezeu și apoi să transmită și altora nevoia unei consacrări personale, a unei convertiri personale. Toți trebuie să capete o experiență personală; ei trebuie să-L aibă pe Hristos în inimă, Spiritul Său să le controleze sentimentele sau, de nu, mărturisirea lor de credință nu va avea nici o valoare și starea lor va fi cu mult mai rea decât dacă n-ar fi auzit niciodată adevărul.
Astfel de aranjamente trebuie făcute pentru grupe mici care acceptă adevărul și care vor asigura prosperitatea comunității și a bisericii. Cineva să fie numit să conducă pentru o săptămână sau o lună, apoi un altul pentru câteva săptămâni; și în felul acesta, diferite persoane pot fi înrolate în lucrare, iar după o încercare corespunzătoare, cineva să fie ales prin votul comunității spre a fi recunoscut drept conducător, dar niciodată să nu fie, totuși, ales pentru mai mult de un an. Apoi poate fi ales un altul sau unul poate să fie reales dacă lucrarea și slujirea lui s-au dovedit a fi o binecuvântare pentru biserică. Același principiu ar trebui să fie urmat în alegerea bărbaților pentru poziții de răspundere, ca de exemplu în birourile Conferinței. Bărbați care n-au fost puși la probă n-ar trebui să fie aleși ca președinți de Conferință. Mulți dau greș în a folosi un discernământ cuvenit în aceste probleme importante, în care sunt cuprinse interese veșnice.
Noi mărturisim a fi depozitari ai Legii lui Dumnezeu; pretindem că avem o mare lumină și că tindem spre un standard mai înalt decât al altor oameni de pe pământ; de aceea, trebuie să dăm pe față o mai mare desăvârșire de caracter și o consacrare mai plină de zel. Solia cea mai solemnă a fost încredințată celor care au primit lucrarea adevărului prezent. Lumina noastră ar trebui să strălucească pe calea celor care sunt în întuneric. Ca membri ai bisericii vizibile și lucrători în via Domnului, toți cei care mărturisesc a fi creștini ar trebui să facă tot ce le stă în putere pentru a păstra pacea, armonia și iubirea în biserică. Să reținem rugăciunea Domnului Hristos: „Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca toți să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. Unitatea bisericii este dovada convingătoare că Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus în lume ca Răscumpărător. Acesta este un argument pe care cei lumești nu-l pot combate. De aceea, Satana lucrează continuu să împiedice, să strice această unire și armonie, pentru ca cei necredincioși, văzându-i pe cei care părăsesc biserica, văzând cearta și lupta dintre cei care se numesc creștini, să se dezguste de religie și să fie întăriți în necredința lor. Dumnezeu este dezonorat de cei care mărturisesc adevărul, în timp ce sunt în dezacord și în vrăjmășie unul cu altul. Satana este marele acuzator al fraților și toți cei care se angajează în această lucrare sunt înrolați în slujba sa.
Noi mărturisim că avem mai mult adevăr decât alte denominațiuni; și cu toate acestea, dacă acest fapt nu duce la o mai mare consacrare, la o viață mai pură și mai sfântă, atunci la ce ne folosește aceasta? Ar fi mai bine pentru noi să nu fi văzut niciodată lumina adevărului decât să-l mărturisim, dar să nu fim sfințiți prin el.
Pentru a determina cât de importante sunt interesele cuprinse în convertirea sufletului de la apostazie la adevăr, trebuie să apreciem valoarea nemuririi; trebuie să ne dăm seama cât de groaznice sunt durerile morții a doua; trebuie să înțelegem câtă onoare și slavă îi așteaptă pe cei răscumpărați și să înțelegem ce înseamnă a trăi în prezența Lui, care a murit ca să-l înalțe și să-l înnobileze pe om și să dea biruitorului o diademă regală.
Valoarea unui suflet nu poate fi pe deplin prețuită de mintea limitată. Cât de recunoscători vor fi cei răscumpărați și glorificați, amintindu-și de cei care au fost instrumente în mântuirea lor! Nimeni nu va regreta atunci eforturile renunțării de sine și munca perseverentă, îngăduința, îndelunga lui răbdare, inima sinceră și dorința fierbinte a inimii pentru suflete care s-ar fi putut să fie pierdute, dacă ei și-ar fi neglijat datoria sau ar fi obosit în facerea binelui.
Acum, cei care sunt îmbrăcați în haine albe sunt strânși în staulul Marelui Păstor. Lucrătorul credincios și sufletul mântuit prin munca sa sunt salutați de către Miel în mijlocul tronului și sunt conduși la pomul vieții și la izvoarele apelor vieții. Cu ce bucurie privește slujitorul Domnului Hristos la cei răscumpărați, care sunt făcuți să împărtășească slava Răscumpărătorului! Cu cât mai prețios este cerul pentru cei ce au fost credincioși în lucrarea mântuirii sufletelor! „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci.”