Noi păzitori ai Sabatului
Sunt două categorii de săraci pe care îi avem totdeauna în jurul nostru: aceia care s-au ruinat prin purtarea lor independentă, și care stăruiesc în abaterile lor, și aceia care din cauza adevărului au fost aduși în situații critice. Noi trebuie să-i iubim pe semenii noștri ca pe noi înșine și apoi să facem lucrul cuvenit față de ambele clase, sub călăuzirea sfatului înțelepciunii sănătoase.
Nici nu se mai pune problema cu privire la săracii Domnului. Ei trebuie să fie ajutați în fiecare caz, când lucrul acesta este spre folosul lor.
Dumnezeu dorește ca poporul Său să facă cunoscut unei lumi păcătoase faptul că El nu i-a lăsat să piară. Eforturi deosebite trebuie să se depună pentru a-i ajuta pe aceia care din cauza adevărului au fost alungați din familiile lor și sunt obligați să sufere. Din ce în ce mai mult va fi nevoie de inimi mari, deschise, generoase, oameni care se vor lepăda de sine și se vor ocupa de cazul acelora pe care Domnul îi iubește. Săracii din poporul lui Dumnezeu nu trebuie să fie lăsați fără cele necesare acoperirii lipsurilor lor. Trebuie să se găsească o cale, pentru ca ei să-și poată câștiga cele trebuincioase pentru existență. Unii vor avea nevoie să fie învățați să lucreze. Alții, care lucrează din greu și se străduiesc până nu mai pot pentru întreținerea familiilor lor, vor avea nevoie de un ajutor special. Noi trebuie să ne interesăm de cazurile acestea și să-i ajutăm să aibă o ocupație. Ar trebui să fie un fond pentru a ajuta astfel de familii merituoase, dar sărace, care Îl iubesc pe Dumnezeu și păzesc poruncile Lui.
Trebuie să avem grijă ca mijloacele necesare pentru lucrarea aceasta să nu fie deviate spre alte scopuri. Este o deosebire între a-i ajuta pe săracii care, prin ținerea poruncilor lui Dumnezeu, sunt aduși în lipsă și suferință și a-i neglija pe aceștia pentru a-i ajuta pe hulitorii care calcă în picioare poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu ia în considerare deosebirea. Păzitorii Sabatului nu ar trebui să treacă pe lângă cei lipsiți și suferinzi ai Domnului, pentru a lua asupra lor povara de a-i îngriji pe aceia care continuă să calce Legea lui Dumnezeu, pe aceia care s-au deprins să aștepte ajutor de la oricine e gata să-i susțină. Nu acesta este adevăratul mod de lucrare misionară. El nu este în armonie cu planul Domnului.
Oriunde se înființează o comunitate, membrii ei trebuie să facă o lucrare plină de credincioșie pentru credincioșii nevoiași. Dar ei nu trebuie să se oprească aici. Ei trebuie să-i ajute și pe alții, indiferent de credința lor. Ca urmare a unui asemenea efort, unii dintre aceștia vor primi adevărurile speciale pentru timpul de acum.
Săraci, bolnavi și bătrâni
„Dacă va fi la tine vreun sărac dintre frații tăi, în vreuna din cetățile tale, în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să nu-ți împietrești inima și să nu-ți închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit. Ci să-i deschizi mâna, și să-l împrumuți cu ce-i trebuie ca să facă față nevoilor lui. Vezi să nu fii așa de rău ca să zici în inima ta: «Ah! se apropie anul al șaptelea, anul iertării!» Vezi să n-ai ochi fără milă pentru fratele tău cel lipsit și să nu-i dai. Căci atunci el ar striga către Domnul împotriva ta, și te-ai face vinovat de un păcat: ci să-i dai și să nu-i dai cu părere de rău în inimă; căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul, Dumnezeul tău, în toate lucrurile de care te vei apuca. Totdeauna vor fi săraci în țară; de aceea îți dau porunca aceasta: «Să-ți deschizi mâna față de fratele tău, față de sărac și față de cel lipsit din țara ta»”. (Deuteronom 15, 7-11.)
Datorită împrejurărilor, unele persoane care Îl iubesc pe Dumnezeu și ascultă de El ajung săraci. Unii nu sunt atenți; ei nu se pricep cum să administreze. Alții sunt săraci datorită bolii și nenorocirii. Oricare ar fi cauza, ei sunt lipsiți, și a-i ajuta este o ramură importantă a lucrării misionare.
Toate comunitățile noastre ar trebui să aibă grijă de propriii lor săraci. Iubirea noastră față de Dumnezeu trebuie să fie exprimată în facerea de bine față de cei nevoiași și suferinzi ai familiei credinței, ale căror lipsuri ajung la cunoștința noastră și fac apel la grija noastră. Fiecare suflet are obligația specială față de Dumnezeu de a lua aminte la săracii Lui merituoși cu o milă deosebită. Sub nici un motiv aceștia nu trebuie să fie trecuți cu vederea.
Pavel scria comunității din Corint: „Fraților, voim să vă aducem la cunoștință harul pe care l-a dat Dumnezeu în bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare și sărăcia lor lucie au dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor. Mărturisesc că au dat de bunăvoie după puterea lor și chiar peste puterile lor. Și ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strângere de ajutoare pentru sfinți. Și au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului, și apoi nouă prin voia lui Dumnezeu. Noi dar am rugat pe Tit să isprăvească această strângere de ajutoare, pe care o începuse. După cum sporiți în toate lucrurile, ... căutați să sporiți și în această binefacere”.
La Ierusalim fusese foamete, și Pavel știa că mulți creștini fuseseră împrăștiați și că aceia care rămăseseră în oraș erau lipsiți de simpatie din partea oamenilor și expuși la vrăjmășie religioasă. De aceea el a solicitat bisericile să trimită ajutoare bănești fraților lor din Ierusalim. Suma adunată de comunități întrecea așteptările apostolilor. Constrânși de iubirea lui Hristos, credincioșii au dat cu dărnicie și ei au fost umpluți de bucurie, deoarece în felul acesta urmau să-și exprime recunoștința față de Mântuitorul și iubirea față de frații lor de credință. După Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta este adevărata bază a iubirii.
Se stăruiește fără încetare asupra problemei îngrijirii fraților noștri mai vârstnici și a surorilor noastre mai vârstnice, care n-au familie. Ce se poate face pentru ei? Lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu a fost repetată: Nu e lucrul cel mai bun de a înființa instituții pentru îngrijirea celor vârstnici, pentru ca ei să fie laolaltă unii cu alții. Și nici n-ar trebui să fie îndepărtați din familie pentru a li se purta de grijă. Ci membrii fiecărei familii să poarte de grijă de propriile lor rude. Atunci când lucrul acesta nu e cu putință, lucrul aparține comunității, și el ar trebui să fie acceptat atât ca datorie, cât și ca un privilegiu. Toți aceia care au spiritul lui Hristos vor privi la cei slabi și bătrâni cu un deosebit respect și cu o deosebită gingășie.
Dumnezeu îngăduie ca săracii Lui să se afle în cuprinsul fiecărei comunități. Ei urmează să fie totdeauna printre noi, iar Domnul așează asupra membrilor fiecărei comunități o răspundere personală pentru a se îngriji de ei. Noi nu trebuie să așezăm asupra altora răspunderea noastră. Față de aceia care se găsesc în vecinătatea noastră, noi trebuie să manifestăm aceeași iubire și simpatie pe care Hristos ar manifesta-o dacă ar fi aici, în mijlocul nostru. În felul acesta, noi urmează să fim disciplinați, pentru ca să putem fi pregătiți să lucrăm pentru cauza Domnului Hristos.
Predicatorul ar trebui să învețe diferitele familii și să întărească comunitatea ca să se îngrijească de propriii ei bolnavi și săraci. El ar trebui să pună la lucru însușirile poporului, date de Dumnezeu, și, dacă o comunitate este supra-împovărată în privința aceasta, alte comunități ar trebui să-i vină în ajutor. Membrii bisericii ar trebui să exercite tact și ingeniozitate în îngrijirea acestora, care sunt poporul Domnului. Ei să renunțe la obiecte de lux și la podoabele zadarnice, pentru ca să le poată face viața plăcută suferinzilor în lipsă. Făcând lucrul acesta, ei pun în practică învățătura dată în capitolul 58 din Isaia, și binecuvântarea rostită acolo va fi a lor.