O avertizare de la biserica din Efes
Martorul adevărat se adresează bisericii din Efes, spunând: „Ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”. (Apocalipsa 2, 4-5.)
La început, experiența bisericii din Efes a fost marcată prin simplitate și căldură, asemenea unui copil. Se da pe față o iubire vie, arzătoare, din inimă, pentru Hristos. Credincioșii se bucurau în iubirea de Dumnezeu, deoarece Hristos era în inima lor ca o prezență dăinuitoare. Lauda lui Dumnezeu era pe buzele lor, și atitudinea lor de recunoștință era în armonie cu mulțumirea familiei cerești.
Lumea înțelegea că ei fuseseră cu Isus. Oamenii păcătoși, care se pocăiau, care erau iertați, curățați și sfințiți, erau aduși în părtășie cu Dumnezeu prin Fiul Său. Credincioșii căutau cu râvnă să primească și să asculte fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Umpluți de iubire pentru Mântuitorul lor, ei își puneau ca cea mai înaltă țintă a lor să câștige suflete pentru El. Ei nu se gândeau să grămădească pentru ei comoara scumpă a harului lui Hristos. Ei își dădeau seama de importanța chemării lor și de solia: Pace pe pământ și între oameni bună învoire, și ardeau de dorința de a duce vestea cea bună până la cele mai îndepărtate colțuri ale pământului.
Membrii bisericii erau uniți în sentiment și acțiune. Iubirea lui Hristos era lanțul de aur care-i lega la un loc. Ei urmau să-L cunoască pe Domnul, din ce în ce mai desăvârșit, iar în viața lor se da pe față strălucire, mulțumire și pace. Cercetau pe orfan și pe văduvă în necazul lor și se țineau nepătați de lume. Socoteau că neîmplinirea acestui lucru ar fi fost o contrazicere a mărturisirii lor de credință și o tăgăduire a Mântuitorului lor.
Lucrarea era dusă în fiecare cetate. Suflete erau convertite și acestea, la rândul lor, socoteau că trebuie să vorbească despre această comoară inestimabilă. Ei nu puteau avea odihnă până când razele care le luminaseră mintea nu străluceau și asupra altora. Mulțimi de necredincioși făceau cunoștință cu motivele nădejdii creștine. Se făceau apeluri călduroase, inspirate și personale la cei păcătoși și greșiți, la cei lepădați și la aceia care, deși ziceau că cunosc adevărul, erau iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu.
Dar, după un timp, zelul credincioșilor, iubirea lor de Dumnezeu și unul față de altul au început să piară. Răceala s-a furișat în biserică. Au început să se ivească neînțelegeri și ochii multora au fost abătuți de la a mai privi la Isus ca Începătorul și Desăvârșitorul credinței lor. Masele care ar fi putut fi convinse și convertite, printr-o credincioasă practicare a adevărului, au fost lăsate neavertizate. Atunci, din partea Martorului Credincios, s-a adresat solia către biserica din Efes. Lipsa lor de interes pentru salvarea de suflete arată că ei pierduseră iubirea lor dintâi; deoarece nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeu cu toată inima, mintea, sufletul și puterea, fără să se pocăiască și să facă faptele dintâi, ca nu cumva, în caz contrar, sfeșnicul să le fie mutat din loc.
Nu se repetă oare această experiență a bisericii din Efes în experiența bisericii acestei generații? Cum folosește biserica de azi cunoștința pe care a primit-o despre adevărul lui Dumnezeu? Când membrii ei au văzut de prima dată harul inexprimabil al lui Dumnezeu pentru neamul omenesc decăzut, ei n-au putut să tacă. Ei au fost umpluți de dorința de a conlucra cu Dumnezeu în a da și altora binecuvântările pe care ei le primiseră. Pe măsură ce dădeau mai departe, ei primeau fără încetare. Ei creșteau în harul și cunoașterea Domnului Isus Hristos. Cum stau lucrurile azi?
Fraților și surorilor care de mult timp pretindeți a crede adevărul, vă întreb în mod individual: Au fost faptele voastre în armonie cu lumina, privilegiile și ocaziile acordate vouă de cer? Aceasta este o întrebare serioasă. Soarele neprihănirii a răsărit asupra bisericii și este datoria bisericii să strălucească. Este privilegiul fiecărui suflet de a progresa. Aceia care sunt în legătură cu Hristos vor crește în har și în cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, până la statura deplină de bărbați și de femei. Dacă toți aceia care pretind a crede adevărul ar fi întrebuințat în modul cel mai bun capacitățile și ocaziile lor pentru a învăța și lucra, ei ar fi devenit puternici în Hristos. Oricare le-ar fi fost ocupația -- fie că ar fi fost fermieri, mecanici, învățători sau pastori -- dacă s-ar fi consacrat pe deplin lui Dumnezeu, ei ar fi devenit lucrători cu succes pentru Învățătorul ceresc.
Dar ce fac membrii bisericii, ca să poată fi numiți „împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9)? Unde vedem noi chin sufletesc? Unde vedem membri ai bisericii absorbiți de subiecte religioase, predați cu totul voii lui Dumnezeu? Unde vedem noi creștini care își dau seama de răspunderea lor de a face ca biserica să fie prosperă, un popor treaz și care să lumineze? Unde sunt aceia care nu-și restrâng și nu-și drămuiesc munca plină de iubire pentru Domnul? Răscumpărătorul nostru va vedea rodul muncii sufletului Său și va fi mulțumit. Cum stau lucrurile cu aceia care se dau drept urmași ai Săi? Vor fi ei satisfăcuți când vor vedea roadele ostenelilor lor?
Pentru ce este atât de puțină credință, atât de puțină putere spirituală? Pentru ce sunt atât de puțini aceia care poartă jugul și duc povara lui Hristos? Pentru ce sunt atât de puțini aceia care pot dezvălui tainele mântuirii? Pentru ce neprihănirea lui Hristos atribuită nu strălucește prin cei ce mărturisesc a fi urmașii Săi, ca o lumină în lume?
Rezultatul inactivității
Atunci când oamenii folosesc puterile lor după îndrumarea lui Dumnezeu, talentele lor vor spori, capacitatea lor va crește și ei vor avea înțelepciune cerească de a căuta și salva ce era pierdut. Dar atâta vreme cât membrii bisericii sunt nepăsători și neglijează răspunderea dată lor de Dumnezeu, de a împărtăși și altora, cum pot ei aștepta să primească comoara cerească? Când cei ce mărturisesc a fi creștini nu simt nici o povară pentru a lumina pe cei care sunt în întuneric, când încetează să mai dea și altora har și cunoștință, ei devin mai puțin pricepuți, pierd aprecierea bogăției înzestrării cerești și, neizbutind să o aprecieze ei înșiși, nu sunt în stare să-și dea seama de necesitatea de a o prezenta și altora.
Vedem comunități mari, strânse în diferite localități. Membrii lor au obținut cunoștința adevărului și mulți sunt mulțumiți să asculte cuvântul vieții fără a căuta să împărtășească și altora lumina. Ei nu-și dau seama de răspunderea ce o au pentru progresul lucrării și au puțin interes în salvarea sufletelor. Ei sunt plini de râvnă pentru cele lumești, dar nu-și aduc religia în afacerile lor. Ei spun: „Religia este religie și afacerile sunt afaceri”. Ei cred că fiecare din ele își are o sferă aparte, dar ei zic: „Lăsați-le să fie separate”.
Datorită neglijării ocaziilor și abuzării de privilegii, membrii acestor comunități nu cresc „în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos”. (2 Petru 3, 18.) De aceea ei sunt slabi în credință, cu deficiență în cunoștințe și copii în experiență. Ei nu sunt înrădăcinați și întemeiați în adevăr. Dacă rămân în starea aceasta, multele amăgiri ale zilelor de pe urmă cu siguranță că îi vor duce în rătăcire, deoarece ei nu vor avea discernământul spiritual pentru a face deosebire între adevăr și rătăcire.
Dumnezeu a dat slujitorilor Săi solia adevărului pe care să o proclame. Pe aceasta trebuie să o primească comunitățile și să o facă cunoscut pe orice cale cu putință, prinzând primele raze de lumină și difuzându-le mai departe. În aceasta constă marele nostru păcat. Suntem cu ani de zile în urmă. Predicatorii au căutat comoara ascunsă și au deschis caseta, lăsând pietrele prețioase ale adevărului să strălucească, dar membrii bisericii n-au făcut nici a suta parte din ceea ce Dumnezeu cere de la ei. Ce altceva putem aștepta decât decădere în viața religioasă, când poporul ascultă predică după predică și nu pune învățătura în practică? Însușirile date de Dumnezeu, dacă nu sunt întrebuințate, degenerează. Mai mult decât atât, când comunitățile sunt lăsate în inactivitate, Satana se îngrijește ca ele să aibă de lucru. El ocupă terenul și îi angajează pe membri în felurite activități care le absorb energiile, le distrug spiritualitatea și îi fac să cadă ca povară asupra comunității.
Sunt printre noi persoane care, dacă și-ar lua timp să judece, ar privi poziția lor de a nu face nimic drept neglijare păcătoasă a talentelor date lor de Dumnezeu. Fraților și surorilor, Mântuitorul nostru și toți îngerii sfinți sunt întristați din cauza împietririi inimilor voastre. Hristos și-a dat viața pentru ca să salveze suflete și, cu toate acestea, voi, care ați cunoscut iubirea lui Dumnezeu, faceți sforțări atât de slabe pentru a împărtăși binecuvântările harului Său cu aceia pentru care El a murit. O astfel de nepăsare și neglijare a datoriei este o uimire pentru îngeri. La judecată, trebuie să vă întâlniți cu sufletele pe care le-ați neglijat. În acea mare zi, voi înșivă vă veți învinui și osândi. Domnul să vă conducă acum la pocăință. Să ierte El pe poporul Său, pentru că a neglijat lucrul în via Sa, pe care i-a dat-o ca s-o lucreze.
„Adu-ți aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”. (Apocalipsa 2, 5.)
Vai, cât de puțini cunosc timpul cercetării lor! Cât de puțini sunt chiar printre aceia care pretind a crede adevărul prezent, care înțeleg semnele timpului sau prin ce vom trece noi în ultimele zile! Ne găsim astăzi sub îndelunga răbdare a lui Dumnezeu; dar cât vor mai continua îngerii lui Dumnezeu să țină vânturile ca să nu bată?
În ciuda îndurării infinite a lui Dumnezeu față de noi, cât de puțini din comunitățile noastre sunt cu adevărat slujitori ai lui Hristos, umili, devotați și temători de Dumnezeu! Cât de puține inimi sunt pline de recunoștință și mulțumire, pentru că au fost chemate și onorate să îndeplinească o parte în lucrarea lui Dumnezeu, fiind părtași cu Hristos la suferințele Sale!
Astăzi, mulți dintre aceia care alcătuiesc adunările noastre sunt morți în greșeli și păcat. Ei vin și pleacă ca ușa în balamalele ei. Timp de ani de zile, ei au ascultat satisfăcuți adevărurile cele mai solemne și cele mai mișcătoare de suflet, dar nu le-au pus în practică. Din pricina aceasta, ei sunt din ce în ce tot mai puțin sensibili față de faptul că adevărul este așa de prețios. Mărturiile zguduitoare, de mustrare și avertizare, nu-i trezesc la pocăință. Cele mai dulci melodii care vin de la Dumnezeu prin buze omenești -- îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos nu scot de la ei nici un răspuns de iubire și recunoștință. Deși Negustorul ceresc așează înaintea lor cele mai bogate giuvaieruri ale credinței și iubirii, deși îi invită să cumpere de la El „aur curățit prin foc”, „haine albe”, pentru ca să se îmbrace, și „alifie pentru ochi”, pentru ca să poată vedea, ei își împietresc inima împotriva Lui și nu ajung să dea încropeala lor în schimbul iubirii și al râvnei. În timp ce fac mărturisire, ei tăgăduiesc puterea evlaviei. Dacă vor continua în starea aceasta, Dumnezeu îi va lepăda. Ei se fac singuri necorespunzători pentru a fi membri ai familiei Lui.
Ținta de căpetenie -- câștigarea de suflete
Noi nu trebuie să avem simțământul că lucrarea Evangheliei depinde, în principal, de slujitorul Evangheliei. Fiecărui om Dumnezeu i-a dat o lucrare de făcut în legătură cu Împărăția Sa. Oricine mărturisește Numele lui Hristos trebuie să fie un lucrător sârguincios, dezinteresat, gata să apere principiile neprihănirii. Fiecare suflet trebuie să ia parte activă la propășirea cauzei lui Dumnezeu. Oricare ne-ar fi chemarea, creștini fiind, avem de îndeplinit o lucrare, aceea de a-L face cunoscut lumii pe Hristos. Noi trebuie să fim misionari, având ca principală țintă, câștigarea de suflete la Hristos.
Dumnezeu a încredințat bisericii Sale lucrarea de difuzare a luminii și aceea de a face cunoscută solia iubirii Sale. Lucrarea noastră nu este de a osândi, nici de a învinui, ci de a atrage la Hristos, rugându-i călduros pe oameni să se împace cu Dumnezeu. Noi trebuie să îmbărbătăm sufletele, să le atragem și astfel să le câștigăm la Mântuitorul. Dacă nu avem interesul acesta, dacă reținem de la Dumnezeu servirea inimii și a vieții, noi Îl jefuim de influență, de timp, de bani și de străduințe. Dând greș în a ne face de folos semenilor noștri, Îl jefuim pe Dumnezeu de gloria care s-ar revărsa asupra lui prin convertirea de suflete.
Începeți cu cei mai apropiați
Unii care de multă vreme au mărturisit că sunt creștini, dar totuși nu au simțit nici o răspundere pentru sufletele care pier chiar în umbra locuințelor lor, gândesc poate că au o lucrare de făcut în țări străine. Dar unde este dovada pregătirii lor pentru o astfel de lucrare? În ce au dovedit ei o povară pentru suflete? Persoanele acestea au nevoie ca mai întâi să fie învățate și disciplinate în patrie. Adevărata credință și iubire pentru Hristos va crea în ei dorința călduroasă de a salva suflete, chiar în patrie. Ei vor pune la lucru orice putere spirituală pentru a lucra împreună cu Hristos, învățând blândețea și smerenia Lui. Atunci, dacă dorința lui Dumnezeu ar fi ca ei să meargă în țări străine, vor fi pregătiți.
Aceia care doresc să lucreze pentru Dumnezeu trebuie să înceapă de acasă, din propria lor gospodărie, din vecinătatea lor, printre prietenii lor. Aici ei vor găsi un câmp misionar favorabil. Această lucrare misionară internă este o punere la probă, dând pe față abilitatea sau inabilitatea lor de slujire într-un câmp mai întins.
Exemplul lui Filip și Natanael
Cazul lui Filip și Natanael este un exemplu de adevărată lucrare misionară internă. Filip Îl văzuse pe Isus și era convins că El era Mesia. În bucuria lui, el dorea ca și prietenii lui să afle vestea cea bună. El dorea ca adevărul care îi adusese atâta mângâiere să fie împărtășit și de Natanael. Adevăratul har, găsindu-se în inimă, se va da pe față, răspândindu-se. Filip s-a dus să-l caute pe Natanael și, când l-a strigat, Natanael a răspuns din locul lui de rugăciune, de sub smochin. Natanael nu avusese prilejul să asculte cuvintele lui Isus, dar fusese atras către El în spirit. El dorea lumină, și în clipa aceea se ruga în mod sincer pentru ea. Filip a spus cu bucurie: „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în Lege și prooroci: pe Isus din Nazaret”. (Ioan 1, 45.) La invitația lui Filip, Natanael a căutat și L-a aflat pe Mântuitorul și, la rândul său, s-a alăturat lucrării de câștigare de suflete la Hristos.
Unul dintre mijloacele cele mai cu succes în a transmite lumina este efortul particular și personal. În cercul familiei, la gura sobei vecinului, la patul celui bolnav, în liniște, puteți citi Scripturile și rosti un cuvânt despre Isus și adevăr. În felul acesta, puteți semăna semințe prețioase, care vor răsări și vor aduce roadă.
Familia ... un câmp misionar
Lucrarea noastră pentru Hristos trebuie să înceapă în familie, în cămin. Educația tineretului trebuie să fie diferită de cea de până acum. Bunăstarea lor cere mai multă osteneală decât s-a depus până acum. Nu e câmp misionar mai important ca acesta. Prin cuvânt și pildă, părinții trebuie să-i învețe pe copiii lor să lucreze pentru cei neconvertiți. Copiii ar trebui să fie învățați să simpatizeze cu bătrânii și suferinzii și să caute să ușureze suferințele celor săraci și amărâți. Ei trebuie să fie învățați să fie sârguincioși în lucrarea misionară; și din anii cei mai timpurii să fie învățați să practice tăgăduirea de sine și sacrificiul pentru binele altora și pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu, pentru ca să poată fi împreună lucrători cu Dumnezeu.
Dar, dacă e să ajungă să învețe vreodată să facă o adevărată lucrare misionară pentru alții, atunci ei trebuie să învețe ca mai întâi să lucreze pentru cei din familie, care au un drept natural la serviciile lor din iubire. Fiecare copil trebuie să fie instruit să facă partea de lucrare ce-i revine în cămin. El n-ar trebui să se rușineze de a întrebuința mâinile la purtarea poverilor familiei sau de a folosi picioarele pentru alergături. Fiind ocupat în felul acesta, nu va călca pe cărările nepăsării și ale păcatului. Cât de multe ore sunt irosite de copii și tineri, care ar putea fi folosite la purtarea de poveri pe umerii lor tari și care ar ajuta la purtarea răspunderilor familiei, pe care cineva trebuie să și le asume, arătând astfel un interes plin de iubire față de tata și mama. De asemenea, ei trebuie să fie înrădăcinați în adevăratele principii ale reformei sanitare și ale îngrijirii propriului lor corp.
O, de ar urmări părinții cu rugăciune și grijă fericirea veșnică a copiilor lor! Să se întrebe singuri: Am fost noi nepăsători? Am neglijat noi lucrarea aceasta solemnă? Am îngăduit noi ca copiii noștri să ajungă jucăria ispitelor lui Satana? Nu vom avea noi de dat o socoteală serioasă lui Dumnezeu din cauză că am îngăduit copiilor noștri să-și folosească talentele, timpul și influența, lucrând împotriva adevărului, contra lui Hristos? N-am neglijat noi datoria noastră de părinți și nu am sporit noi numărul supușilor împărăției lui Satana?
Câmpul acesta al familiei a fost în chip rușinos neglijat de mulți și este timpul să fie prezentate resursele și remediile divine, pentru ca această stare rea de lucruri să fie corectată. Ce scuză pot prezenta așa-zișii urmași ai lui Hristos pentru neglijența de a-i forma pe copiii lor pentru lucrarea Lui?
Dumnezeu intenționează ca familiile de pe pământ să fie un simbol al familiei din cer. Familiile creștine, alcătuite și conduse în armonie cu planul lui Dumnezeu, sunt uneltele cele mai cu succes pentru formarea caracterului creștin și pentru înaintarea lucrării Sale.
Dacă părinții doresc să vadă o altă stare de lucruri în familiile lor, ei trebuie să se consacre cu totul lui Dumnezeu și să conlucreze cu El în lucrarea prin care poate să aibă loc o transformare în căminele lor.
Când propriile noastre familii sunt ceea ce ar trebui să fie, nu se va îngădui copiilor noștri să crească în lenevie și nepăsare față de cerințele lui Dumnezeu cu privire la cei lipsiți din jurul lor. Ca moștenire a Domnului, ei vor fi calificați să îndeplinească lucrarea acolo unde se găsesc. O lumină va străluci din astfel de familii și se va da pe față în sprijinirea celor neștiutori, conducându-i la izvorul a toată știința. Se va exercita o influență care va fi o putere pentru Dumnezeu și adevărul Său.
Instruiți comunitatea în privința lucrării misionare
„Străjerule, cât mai este din noapte?” (Isaia 21, 11.) Sunt în stare străjerii cărora li se pune această întrebare să dea un sunet lămurit din trâmbiță? Se îngrijesc păstorii, cu credincioșie, de turmă, ca unii care au să dea socoteală? Veghează slujitorii lui Dumnezeu asupra sufletelor, dându-și seama că aceia care sunt sub grija lor sunt cumpărați cu sângele lui Hristos? În lume e de făcut o mare lucrare și ce eforturi depunem noi pentru îndeplinirea ei? Oamenilor li s-a predicat prea mult. Dar au fost ei învățați cum să lucreze pentru aceia pentru care a murit Hristos? S-a trasat un plan de lucru și a fost el pus în fața lor în așa fel, încât fiecare să fi văzut necesitatea de a lua parte la lucrare?
Este clar faptul că toate predicile care au fost rostite nu au dezvoltat o mare clasă de lucrători plini de lepădare de sine. Subiectul acesta trebuie să fie socotit ca aducând cu sine cele mai serioase rezultate. Viitorul nostru veșnic este primejduit. Comunitățile se veștejesc și mor din cauză că nu au folosit talanții lor pentru răspândirea luminii. Trebuie să se dea o învățătură atentă, care să fie ca niște lecții date de Domnul, pentru ca toți să pună în practică lumina lor. Aceia care au supravegherea comunităților ar trebui să aleagă membri capabili și să-i pună să poarte răspunderi, dându-le în același timp învățătură cu privire la felul în care pot servi mai bine altora, și să le fie o binecuvântare.
Trebuie folosit orice mijloc pentru a aduce cunoștința adevărului înaintea miilor de oameni care vor înțelege dovezile și vor aprecia chipul lui Hristos în poporul Său, dacă pot avea prilejul de a-i învăța pe oameni cum să facă lucrare misionară. Dumnezeu așteaptă ca biserica Sa să-i învețe și să-i pregătească pe membrii ei pentru lucrarea de a lumina lumea. Trebuie să se dea o astfel de educație, încât să aibă drept rezultat existența a sute de oameni care să pună la schimbător talanți prețioși. Din folosirea acestor talanți se vor ridica oameni care vor fi pregătiți să ocupe locuri de încredere și influență și să mențină principiile curate și necorupte. În felul acesta, se va face o mare lucrare pentru Domnul.
Puneți-i pe membrii comunității la lucru
Mulți dintre cei care au adevărate capacități ruginesc din cauza nelucrării, deoarece nu știu cum să lucreze în ramura misionară. Cineva care are pricepere trebuie să arate acestor persoane inactive lucrarea pe care ei o pot face. Să se înființeze în multe locuri mici misiuni, care să-i învețe pe bărbați și pe femei cum să le folosească și astfel să sporească talanții ce le-au fost încredințați. Toți trebuie să înțeleagă ce se așteaptă de la ei, iar mulți dintre cei care acum sunt fără lucru vor deveni adevărați lucrători.
Parabola cu talanții ar trebui să fie explicată tuturor. Membrii comunităților ar trebui să fie făcuți să înțeleagă că ei sunt lumina lumii și că, potrivit cu diferitele lor însușiri, Domnul așteaptă ca ei să-i lumineze pe alții și să le fie o binecuvântare. Fie că sunt bogați sau săraci, mari sau mici, Dumnezeu îi cheamă la o slujire activă pentru El. El depinde de biserică în ceea ce privește ducerea mai departe a lucrării Sale și așteaptă ca aceia care se dau drept urmași ai Săi să-și facă datoria, ca ființe inteligente. Este mare nevoie ca fiecare minte formată, fiecare inteligență cultivată, fiecare fărâmă de capacitate să fie pusă la lucru pentru salvarea sufletelor.
Nu treceți mai departe pe lângă lucrurile mărunte, căutând o mare lucrare. Voi ați putea face cu succes o lucrare mai mică, dar dați cu totul greș, încercând să faceți o lucrare mai mare și cădeți astfel în descurajare. Apucați-vă de lucru oriunde vedeți că este o lucrare de făcut. Se va întâmpla că făcând cu toată puterea voastră ceea ce vă cade la îndemână, vă veți dezvolta aptitudinile și talentele pentru o lucrare mai mare. Datorită trecerii cu vederea a ocaziilor zilnice, neglijării lucrurilor mărunte, atât de mulți ajung neroditori și se ofilesc.
Sunt căi prin care toți pot face o lucrare personală pentru Dumnezeu. Cineva poate scrie o scrisoare unui prieten care locuiește la mare depărtare sau poate trimite o revistă cuiva care se interesează de adevăr. Alții pot da sfat acelora care sunt în necazuri. Aceia care știu cum să-i îngrijească de bolnavi pot să dea ajutor în direcția aceasta. Alții care sunt calificați pentru aceasta pot ține lecturi biblice sau pot conduce grupe de studiere a Bibliei.
Trebuie să se inițieze și să se pună în funcțiune, în cadrul comunităților, cele mai simple metode de lucru. Dacă membrii vor accepta în unire astfel de planuri și le vor aduce la îndeplinire în mod perseverent, ei vor obține o răsplată bogată, deoarece experiența lor va deveni mai strălucită, îndemânarea lor va crește, iar prin eforturile lor vor fi salvate suflete.
Cei needucați să ajungă lucrători
Nimeni să nu creadă că, dacă e needucat, nu poate să ia parte la lucrarea Domnului. Dumnezeu are o lucrare pentru voi. El a dat fiecărui om lucrul lui. Voi puteți cerceta personal Scripturile. „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate”. (Psalmii 119, 130.) Voi vă puteți ruga pentru lucrare. Rugăciunea inimii sincere, făcută cu credință, va fi auzită în cer. Iar voi trebuie să lucrați potrivit cu priceperea și îndemânarea voastră.
Fiecare persoană are o influență fie spre bine, fie spre rău. Dacă sufletul este sfințit în vederea slujirii lui Dumnezeu și consacrat lucrării lui Hristos, influența va tinde să adune împreună cu Hristos.
Tot cerul e în activitate, iar îngerii lui Dumnezeu așteaptă să conlucreze cu toți aceia care fac planuri prin care sufletele pentru care Hristos a murit să poată auzi vestea cea bună a mântuirii. Îngerii care servesc celor care urmează să fie moștenitori ai mântuirii spun fiecărui sfânt adevărat: „E de lucru pentru tine”. „Duceți-vă ... și vestiți norodului toate cuvintele vieții acesteia.” (Faptele Apostolilor 5, 20.) Dacă aceia cărora li se vorbește ar asculta îndemnul, Domnul ar pregăti calea înaintea lor, dându-le în mâini mijloacele cu ajutorul cărora să poată merge.
Treziți pe cei leneși
Sufletele pier fără Hristos, iar aceia care se pretind a fi ucenicii lui Hristos îi lasă să moară. Frații noștri au talanți ce le-au fost anume încredințați pentru lucrarea de salvare de suflete, dar unii i-au învelit într-o cârpă și i-au îngropat în pământ. Cât de mult se aseamănă astfel de persoane inactive cu îngerul care este reprezentat ca zburând în mijlocul cerului, proclamând poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus? Ce fel de îndemn poate fi făcut să acționeze asupra acestor persoane leneșe pentru a le trezi să meargă la lucru pentru Domnul? Ce putem spune membrului întârzietor al bisericii pentru a-l face să-și dea seama de nevoia de a-și dezgropa talantul și de a-l pune la schimbător? În Împărăția cerurilor nu va fi nici un leneș și nici un întârzietor. O, de ar prezenta Dumnezeu lucrul acesta în toată importanța lui înaintea comunităților adormite! O, de s-ar trezi Sionul și s-ar îmbrăca cu veșmintele lui frumoase! O, de ar începe să lumineze!
Sunt mulți predicatori întăriți prin binecuvântare, care n-au exercitat niciodată până acum grija lor de păstori asupra turmei lui Dumnezeu și care n-au vegheat-o niciodată. Biserica, în loc să crească, este lăsată să fie un corp slab, dependent și lipsit de eficacitate. Membrii bisericii, educați să depindă de ceea ce li se predică, lucrează prea puțin pentru Hristos. Ei nu aduc nici un rod, ci, dimpotrivă, sporesc în egoism și necredincioșie. Ei își pun nădejdea în predicator și depind de eforturile lui pentru a ține vie slaba lor credință. Datorită faptului că membrii bisericii n-au fost bine instruiți de aceia care au fost așezați de Dumnezeu ca supraveghetori, mulți sunt slujitori leneși, ascunzându-și talanții în pământ și plângându-se de purtarea Domnului față de ei. Ei așteaptă să fie îngrijiți ca niște copii bolnavi.
Starea aceasta de slăbiciune nu trebuie să continue. În comunitate trebuie să se facă o lucrare bine organizată, pentru ca membrii ei să înțeleagă cum să dea și altora lumina și astfel să-și întărească propria lor credință și să-și sporească cunoștințele. Atunci când dau și altora din ceea ce au primit de la Dumnezeu, ei vor fi întăriți în credință. O comunitate activă e o comunitate vie. Noi suntem zidiți ca pietre vii, și fiecare piatră trebuie să emită lumină. Fiecare creștin e asemănat cu o piatră prețioasă, care prinde slava lui Dumnezeu și apoi o reflectă.
Ideea că predicatorul trebuie să ducă toate poverile și să facă toată lucrarea este o mare greșeală. Istovit și zdrobit, s-ar putea ca el să meargă în mormânt, pe când, dacă poverile ar fi fost împărțite așa cum intenționa Domnul, el ar fi putut trăi. Pentru ca povara să poată fi împărțită, trebuie să se facă educație comunității de către aceia care pot să-i învețe pe lucrători să-L urmeze pe Hristos și să lucreze așa cum a lucrat El.
Tinerii să fie misionari
Tinerii să nu fie trecuți cu vederea; ei să participe la lucru și răspunderi. Ei să înțeleagă că au o parte de îndeplinit în ajutorarea și fericirea altora. Chiar și copiii ar trebui să fie învățați să facă mici fapte de iubire și milă pentru cei mai puțin fericiți ca ei.
Supraveghetorii bisericii să facă planuri prin care tinerii și tinerele să poată fi deprinși să-și pună la lucru talanții ce le-au fost încredințați. Membrii mai vârstnici ai comunității să caute să facă lucrare zeloasă și plină de împreună simțire pentru copii și tineri. Predicatorii să-și pună la lucru toată iscusința pentru a inventa planuri prin care membrii mai tineri ai comunității să poată fi făcuți să conlucreze cu ei în lucrarea misionară. Dar să nu vă închipuiți că le puteți trezi interesul doar ținându-le o lungă predică la adunarea misionară. Faceți planuri prin care să le treziți un viu interes. Tuturor să li se dea ceva de lucru. Învățați-i pe tineri să facă ceea ce li s-a încredințat și, săptămână de săptămână, dați-le prilej să prezinte rapoartele lor la o adunare misionară, povestind experiențele pe care le-au făcut și ce succes au avut prin harul lui Hristos. Dacă rapoarte de felul acesta vor fi prezentate de lucrători consacrați, adunările misionare nu ar fi nici plicticoase și nici obositoare. Ele ar fi pline de interes și nu ar fi lipsă de participanți.
În fiecare comunitate, membrii ar trebui să fie în așa fel educați, încât ei să consacre timp pentru câștigarea de suflete la Hristos. Cum se poate spune despre biserică: „Voi sunteți lumina lumii”, dacă membrii ei nu dau cu adevărat lumină?
Aceia care poartă răspunderea turmei lui Hristos să se trezească la datoria lor și să pună multe suflete la lucru.
Comunitățile să se trezească
În curând vor avea loc schimbări deosebite și grabnice, iar poporul lui Dumnezeu trebuie să fie înzestrat cu Duhul Sfânt, așa încât, cu înțelepciune cerească, să poată face față grelelor încercări ale acestor vremuri și, pe cât este cu putință, să acționeze împotriva mișcărilor demoralizatoare ale lumii. Dacă biserica nu doarme, dacă cei ce urmează lui Hristos veghează și se roagă, ei pot avea lumină pentru a înțelege și aprecia mișcările vrăjmașului.
Sfârșitul este aproape! Dumnezeu cheamă biserica să pună în ordine lucrurile care au mai rămas. Voi, ca lucrători împreună cu Dumnezeu, sunteți împuterniciți de Domnul să-i luați și pe alții împreună cu voi în Împărăție. Voi trebuie să fiți instrumentele vii ale lui Dumnezeu, canale ale luminii pentru lume, și de jur împrejurul vostru sunt îngeri cerești, având însărcinarea de la Hristos să vă susțină, să vă întărească și să vă sprijine în lucrarea pentru salvarea de suflete.
Fac apel către comunitățile din fiecare conferință. Stați despărțiți și deosebiți de lume -- în lume, dar fără a face parte din ea, reflectând razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii, fiind curați, sfinți și nepătați și ducând în credință lumina la toate drumurile și potecile pământului.
Comunitățile să se trezească înainte de a nu fi prea târziu. Fiecare membru să se apuce, în mod personal, de lucrarea lui și să apere Numele Domnului, după care este și el numit. Credința sănătoasă și evlavia zeloasă să ia locul întârzierii și necredinței. Atunci când credința se prinde de Hristos, adevărul va aduce încântare sufletului, iar serviciile divine nu vor fi monotone și neinteresante. Adunările voastre de laudă și mulțumire, care acum sunt plicticoase și fără viață, vor fi înviorate de Duhul Sfânt; în fiecare zi, veți avea o experiență bogată, în timp ce trăiți creștinismul pe care-l mărturisiți. Mulți păcătoși vor fi convertiți. Ei vor fi mișcați de cuvântul adevărului și vor zice ca și unii care au ascultat pe vremuri învățătura lui Hristos: „Astăzi am văzut și am auzit lucruri minunate”.
Având în vedere ceea ce s-ar putea face, dacă biserica ar corespunde cu răspunderile date ei de Dumnezeu, vor mai dormi oare membrii ei mai departe sau se vor trezi și își vor da seama de onoarea ce le-a fost conferită prin milostiva purtare de grijă a lui Dumnezeu? Vor aduna ei datoriile lor ereditare, se vor folosi de lumina prezentă și își vor da seama de răspunderea de a se ridica și a face față obligațiilor urgente ce li se prezintă acum? O, de s-ar ridica cu toții și ar manifesta față de lume că au credință vie, că în fața lumii stau lucruri de o însemnătate vitală și că Isus va veni în curând! Oamenii ar trebui să vadă că noi credem că suntem la hotarele lumii veșnice.
Zidirea Împărăției lui Dumnezeu este întârziată sau avansată, potrivit cu necredincioșia sau cu credincioșia instrumentelor omenești. Lucrarea este împiedicată de faptul că oamenii dau greș în a conlucra cu cerul. S-ar putea ca oamenii să se roage: „Vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”, dar, dacă ei nu trăiesc în viață rugăciunea aceasta, cererile lor vor rămâne fără de răspuns.
Dar, chiar dacă s-ar putea ca voi să fiți slabi, greșiți și păcătoși, Domnul vă oferă părtășia cu El. El vă invită să vă așezați sub binecuvântarea învățăturii divine. Unindu-vă cu Hristos, puteți face faptele lui Dumnezeu. „Fără de Mine”, spunea Hristos, „nu puteți face nimic”.
Prin profetul Isaia, se dă făgăduința: „Neprihănirea ta îți va merge înainte și slava Domnului te va însoți”. (Isaia 58, 8.) Neprihănirea lui Hristos este aceea care merge înaintea noastră, și slava lui Dumnezeu trebuie să fie ariergarda noastră. Comunități ale viului Dumnezeu, studiați făgăduința aceasta și luați aminte cum lipsa voastră de credință, de spiritualitate, de putere divină, împiedică venirea Împărăției lui Dumnezeu. Dacă veți porni să faceți lucrarea lui Hristos, îngeri de la Dumnezeu vă vor deschide calea înainte, pregătind inimi să primească Evanghelia. Dacă fiecare dintre voi ar fi un misionar activ, solia pentru timpul prezent ar fi grabnic vestită în toate țările, la fiecare popor, națiune și limbă. Aceasta este lucrarea ce trebuie făcută înainte ca Hristos să vină cu putere și slavă mare. Invit biserica să se roage pentru ca să puteți să vă înțelegeți răspunderile. Sunteți voi în mod personal împreună lucrători cu Dumnezeu? Dacă nu, de ce nu sunteți? Când aveți de gând să faceți lucrarea rânduită vouă de Dumnezeu?
Pentru toți cei deprimați, nu este decât un singur leac: credință, rugăciune și lucrare.
Comunitățile noastre nu ar trebui să aibă sentimente de gelozie și să considere că sunt neglijate, dacă nu au parte de lucrarea pastorilor. Ci mai degrabă ar face bine să preia ele însele povara și să lucreze cu cel mai mare zel pentru suflete.
Fiecare talent din comunitățile noastre trebuie să fie folosit în lucrarea de binefacere. Locurile aspre ale naturii, locurile sălbatice, Dumnezeu le face atrăgătoare, așezând frumuseți printre lucrurile mai puțin aspectuoase. Aceasta este lucrarea pe care noi o avem de făcut.
Avem nevoie în comunitățile noastre de tineri care lucrează pe baza principiilor eforturilor creștine, și începutul trebuie să se facă în familie. Îndeplinirea cu credincioșie a datoriilor casnice are o influență ce se reflectă asupra caracterului. În casa părintească trebuie să se dea dovada de destoinicie pentru a lucra în comunitate.
Domnul nu ne judecă după înalta și diversa noastră competență, ci după credincioșia cu care împlinim obligațiile ce le avem.
Dacă facem numai o treime din ceea ce ne-a fost încredințat, ca talente, atunci celelalte două treimi lucrează împotriva lui Hristos.
Cea mai mare lucrare ce poate fi făcută în lumea noastră este aceea de a-I da slavă lui Dumnezeu, trăind și având caracterul Domnului Hristos.