„El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată împreună cu El, toate lucrurile?” Romani 8, 22.
Atunci când s-a acordat acest Dar minunat și neprețuit, cerul întreg a fost zguduit cu putere, într-un efort de a înțelege iubirea de necuprins a lui Dumnezeu, trezit pentru a deștepta în inima oamenilor o recunoștință pe măsura valorii Darului. Se cuvine deci ca noi, aceia pentru care Hristos și-a dat viața, să ne clătinăm între două păreri? Se cuvine oare să înapoiem lui Dumnezeu numai un strop din calitățile și puterile împrumutate nouă de El? Cum putem face lucrul acesta, bine știind că El, care era Conducătorul întregului cer, a pus deoparte veșmântul Său împărătesc și coroana Sa împărătească și, cunoscând starea de neajutorare a neamului omenesc decăzut, a venit pe pământul acesta, în natura noastră omenească, pentru ca noi să ne putem uni natura omenească cu natura Lui dumnezeiască? El S-a făcut sărac pentru ca noi să putem ajunge în stăpânirea comorii cerești, „o greutate veșnică de slavă”. (2 Corinteni 4, 17.) Pentru ca să ne scape, El S-a coborât de la o umilință la alta, până când El, Hristos, suferindul divino-uman, a fost înălțat pe cruce, ca să atragă pe toți oamenii la Sine. Fiul lui Dumnezeu n-ar fi putut să dea pe față mai multă bunăvoință decât a făcut; nu S-ar fi putut coborî mai jos decât a făcut-o.
Aceasta este taina evlaviei, taină care a inspirat puterile cerești să lucreze în așa fel prin natura omenească decăzută, încât să se trezească în lume un viu interes pentru planul de mântuire. Aceasta este taina care a mișcat tot cerul ca să se unească cu omul, în realizarea marelui plan al lui Dumnezeu pentru salvarea lumii ruinate.
Lucrarea bisericii
Ființelor omenești le este încredințată lucrarea de a extinde biruințele crucii de la un loc la altul. În calitatea de Cap al bisericii, Domnul Hristos cheamă cu autoritate pe oricine pretinde a crede în El, să urmeze pilda Lui de tăgăduire de sine și de sacrificiu de sine, lucrând pentru convertirea acelora asupra cărora Satana și marea lui armată își folosesc toate puterile pentru a-i nimici. Poporul lui Dumnezeu este chemat să se adune fără întârziere sub steagul însângerat al lui Isus Hristos. Fără încetare, ei trebuie să continue lupta împotriva vrăjmașului, împingând bătălia până la porți. Și fiecăruia dintre aceia care se adaugă acestei armate prin pocăință, trebuie să i se stabilească postul datoriei lui. Fiecare trebuie să fie dispus să fie sau să facă ceva în lupta aceasta. Atunci când depun eforturi serioase pentru ducerea mai departe a soliei, membrii bisericii vor trăi în bucuria Domnului și vor avea succes. Triumful vine totdeauna în urma sforțărilor hotărâte.
Duhul Sfânt, puterea noastră
Domnul Hristos, în calitatea Sa de Mijlocitor, acordă servilor Săi prezența Duhului Sfânt. Ceea ce face ca ființele omenești să fie reprezentante ale Răscumpărătorului în lucrarea de mântuire a sufletelor, este puterea eficientă a Duhului. Pentru ca să ne putem uni cu Domnul Hristos în lucrarea aceasta, trebuie să ne așezăm sub influența modelatoare a Duhului Său. Prin puterea transmisă în felul acesta, putem conlucra cu Domnul în legătura unirii, ca împreună lucrători cu El la salvarea de suflete. Fiecăruia care se oferă Domnului pentru slujire, fără a reține ceva, se dă putere pentru obținerea unor rezultate nemăsurat de mari.
Domnul Dumnezeu este obligat printr-un legământ veșnic să procure putere și har fiecăruia care este sfințit prin ascultare de adevăr. Domnul Hristos, Căruia I s-a dat toată puterea în cer și pe pământ, conlucrează cu simpatie cu uneltele Sale — suflete zeloase care zi după zi se împărtășesc din pâinea vie „ce se coboară din cer”. (Ioan 6, 50.) Biserica de pe pământ, unită cu biserica din cer, poate să îndeplinească orice lucru.
Puterea dată apostolilor
În Ziua Cincizecimii, Cel Nemărginit S-a descoperit cu putere bisericii. Prin Duhul Său cel Sfânt, El S-a coborât din înălțimile cerului ca un vânt puternic, vâjâitor, în odaia în care erau adunați apostolii. Era ca și cum, de veacuri, puterea fusese ținută în frâu, iar acum, cerul se bucura că poate fi în stare să reverse asupra bisericii bogățiile puterii Duhului Sfânt. Iar sub influența Duhului, cuvinte de pocăință și de mărturisire se amestecau cu cântări de laudă pentru păcatele iertate. Se auzeau cuvinte de mulțumire și cuvinte profetice. Tot cerul s-a plecat jos de tot, pentru a privi cu uimire și pentru a adora înțelepciunea Iubirii nemărginite și de necuprins. Pierduți în admirație, apostolii și ucenicii au strigat: „Iată ce iubire!” (1 Ioan 4, 10.) Ei au apucat darul împărțit. Și care a fost urmarea? Mii s-au convertit într-o singură zi. Spada Duhului, proaspăt ascuțită cu putere și scăldată în fulgerele cerului, își tăia drum prin necredință.
Inima ucenicilor era supraîncărcată de o generozitate atât de deplină, atât de profundă, atât de larg cuprinzătoare, încât i-a constrâns să meargă până la marginile pământului, mărturisind: să ferească Dumnezeu să ne lăudăm, cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos. Ei erau plini de o dorință vie de a adăuga la biserică pe cei care erau mântuiți. Ei îi invitau pe credincioși să se ridice și să-și facă partea, pentru ca toate națiunile să poată auzi adevărul, iar pământul să se umple de slava Domnului.
Aceeași putere urmează să se descopere azi
Prin harul Domnului Hristos apostolii au fost făcuți ceea ce erau. Consacrarea sinceră și rugăciunea plină de smerenie și căldură i-a adus într-o strânsă legătură cu El. Ei au stat împreună cu El în locuri cerești. Ei și-au dat seama de mărimea datoriei lor față de El. Prin rugăciune zeloasă și stăruitoare, ei au obținut înzestrarea cu Duhul Sfânt și apoi au pornit, apăsați de povara salvării de suflete, umpluți cu râvna de a extinde biruințele crucii. Iar prin ostenelile lor, multe suflete au fost aduse de la întuneric la lumină și multe comunități au fost înființate.
Să fim noi mai puțin plini de râvnă decât au fost apostolii? Să nu cerem noi prin credință vie făgăduințele care pe ei i-au mișcat până în profunzimile ființei ca să ceară Domnului Isus împlinirea cuvântului Lui: „Cereți și vi se va da”? (Ioan 16, 24.) Nu urmează ca Duhul lui Dumnezeu să vină astăzi, ca răspuns la rugăciunea călduroasă și stăruitoare, și să-i umple pe oameni cu putere? Nu le zice Dumnezeu astăzi lucrătorilor Săi credincioși, care se roagă și sunt plini de încredere, care tălmăcesc Scripturile celor care nu cunosc adevărul prețios pe care ele îl conțin: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”? (Matei 28, 20.) Atunci, pentru ce este biserica atât de slabă și fără de viață?
După cum ucenicii, umpluți de puterea Duhului Sfânt, au mers să vestească Evanghelia, așa trebuie să meargă și slujitorii lui Dumnezeu de astăzi. Umpluți de o dorință neegoistă de a duce solia de har celor care sunt în întunericul rătăcirii și necredinței, noi trebuie să ne ridicăm pentru a face lucrarea Domnului. El ne dă partea noastră de îndeplinit în conlucrare cu El și, de asemenea, El va mișca inima necredincioșilor să ducă mai departe lucrarea Sa în locuri încă neatinse. De altfel, mulți au început deja să primească Duhul Sfânt, iar calea nu va mai fi stânjenită mult timp de o nepăsare indolentă.
Pentru ce a fost scrisă istoria lucrării ucenicilor, când ei au lucrat cu zel sfânt, însuflețiți și vitalizați de Duhul Sfânt, dacă nu pentru ca din raportul acesta poporul Domnului de azi să obțină inspirația de a lucra plin de râvnă pentru El? Ceea ce a făcut Domnul pentru poporul Său de atunci este tot atât de esențial, și chiar mai necesar, să facă pentru poporul Său de azi. Tot ceea ce au făcut apostolii trebuie să facă fiecare membru al bisericii de azi. Iar noi trebuie să lucrăm cu un zel cu atât mai mare și să fim însoțiți de Duhul Sfânt în măsură cu atât mai mare, cu cât și creșterea fărădelegii cere o mai hotărâtă chemare la pocăință.
Fiecare persoană asupra căreia strălucește lumina adevărului prezent trebuie să fie pătrunsă de milă pentru cei care sunt în întuneric. De la toți credincioșii lumina trebuie să fie reflectată în raze clare și distincte. Domnul așteaptă să facă azi o lucrare asemănătoare cu aceea pe care a făcut-o prin solii Săi după ziua Cincizecimii. Acum, când sfârșitul tuturor lucrurilor s-a apropiat, nu ar trebui oare ca zelul bisericii să întreacă chiar pe acela al primei biserici? Râvna pentru slava lui Dumnezeu i-a determinat pe ucenici să mărturisească despre adevăr cu o mare putere. N-ar trebui oare ca râvna aceasta să aprindă inimile noastre cu dorințe de a vorbi despre iubirea răscumpărătoare, despre Hristos cel răstignit? Nu ar trebui oare ca puterea lui Dumnezeu să se descopere mai puternic astăzi decât pe vremea apostolilor?