Scopul lui Dumnezeu este ca poporul Lui să ajungă sfințit, curățit, un popor sfânt, care transmite lumină tuturor celor din jurul lui. Scopul Lui este ca prin exemplificarea adevărului în viața lor, ei să fie o laudă pe pământ. Harul lui Hristos este îndestulător pentru acesta. Dar poporul lui Dumnezeu să-și aducă aminte că, numai atunci când crede și aduce la îndeplinire principiile Evangheliei, Dumnezeu îl poate face o laudă pe pământ. Numai atunci când folosesc puterile date de Dumnezeu în slujba Lui, credincioșii se vor bucura de plinătatea și de puterea făgăduinței pe care biserica a fost chemată să o primească. Dacă aceia care mărturisesc credința în Hristos ca Mântuitor al lor ajung numai la treapta de jos a măsurătorii lumești, biserica nu izbutește să dea recolta bogată pe care o așteaptă Dumnezeu. „Aflată cu lipsă” este scris în raportul ei.
Însărcinarea pe care Hristos le-a dat-o ucenicilor Săi numai cu puțin timp înainte de înălțarea Sa la cer este marele decret misionar al împărăției Sale. Dându-l ucenicilor, Mântuitorul a făcut din ei ambasadori ai Săi și le-a dat scrisorile de acreditare necesare. Dacă, mai târziu, ar fi fost trași la răspundere și întrebați cu ce putere, ei -- niște pescari inculți -- mergeau ca învățători și tămăduitori, puteau să răspundă: „Acela pe care iudeii L-au răstignit, dar care S-a ridicat dintre morți, ne-a rânduit în lucrarea de predicare a Cuvântului Său, declarând: «Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ.»”
Hristos a dat însărcinarea aceasta ucenicilor Săi, ca fiind slujitorii Lui principali, arhitecții care aveau să pună temelia bisericii Sale. El a așezat asupra lor, și asupra tuturor acelora care aveau să le urmeze ca slujitori ai Lui, sarcina de a transmite Evanghelia Sa mai departe din generație în generație, din veac în veac.
Ucenicii nu trebuia să aștepte ca oamenii să vină la ei. Trebuia ca ei să meargă la oameni, căutându-i pe păcătoși, așa cum păstorul caută oaia pierdută. Hristos le-a deschis lumea înainte, ca fiind câmpul lor de lucru. Ei trebuia să meargă „în toată lumea” și să propovăduiască „Evanghelia la orice făptură”. (Marcu 16, 15.) Ei trebuia să predice despre Mântuitorul, despre viața Lui de slujire neegoistă, despre moartea Lui în ocară, despre iubirea Lui neasemuită și neschimbătoare. Numele Lui trebuia să le fie parola, legătura lor de unire. În Numele Lui, ei trebuia să supună fortărețele păcatului. Credința în Numele Lui trebuia să-i distingă, ca fiind creștini.
Dând mai departe îndrumări ucenicilor Săi, Hristos a spus: „Voi veți primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, și până la marginile pământului”. „Dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus.” (Faptele Apostolilor 1, 8; Luca 24, 49.)
Ascultând de cuvântul Domnului lor, ucenicii s-au strâns la Ierusalim pentru a aștepta împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu. Aici au petrecut zece zile -- zile de adâncă cercetare a inimii. Ei au îndepărtat toate neînțelegerile și s-au apropiat unii de alții într-o strânsă comuniune creștină.
La sfârșitul celor zece zile, Domnul și-a împlinit făgăduința printr-o minunată revărsare a Duhului Său. „Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei, și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de Duh Sfânt, și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” „Și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete.” (Faptele Apostolilor 2, 2-4.41.)
„Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele, care-l însoțeau.” (Marcu 16, 20.) În ciuda dârzei împotriviri pe care au întâlnit-o ucenicii, în scurt timp, Evanghelia împărăției a răsunat prin toate părțile locuite ale pământului.
Însărcinarea dată ucenicilor ne este dată și nouă. Astăzi, ca și atunci, un Mântuitor răstignit și înviat trebuie să fie înălțat înaintea acelora care sunt fără Dumnezeu și fără nădejde în lume. Domnul cheamă pastori, învățători și evangheliști. Din poartă în poartă și din ușă în ușă, servii Săi trebuie să proclame solia mântuirii. Solia iertării prin Hristos trebuie să fie dusă oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod.
Solia nu trebuie să fie prezentată în expuneri lipsite de foc și de viață, ci în expuneri clare, hotărâte, mișcătoare. Sute de persoane așteaptă avertizarea de a-și scăpa viața. Lumea are nevoie să vadă în creștini o dovadă a puterii creștinismului. Nu numai în câteva locuri, ci în lumea întreagă, sunt necesari solii harului. Din toate țările se aude chemarea: „Treceți și ajutați-ne”. Bogați și săraci, înălțați sau smeriți, cer să li se dea lumină. Bărbați și femei flămânzesc după adevăr, așa cum este el în Isus. Când vor auzi Evanghelia predicată cu putere de sus, ei vor ști că masa bogată este întinsă pentru ei și vor răspunde la chemarea: „Veniți, căci iată, toate sunt gata.” (Luca 14, 17.)
Cuvintele: „Duceți-vă în toată lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16, 15) sunt rostite către fiecare dintre urmașii lui Hristos. Toți cei care sunt chemați la viața lui Hristos sunt chemați și să lucreze la mântuirea semenilor lor. Același dor sufletesc, pe care l-a simțit El pentru salvarea celor pierduți, se dă pe față și în ei. Nu toți pot să ocupe același loc, dar pentru toți este un loc în lucrare. Toți aceia asupra cărora s-au revărsat binecuvântările lui Dumnezeu trebuie să răspundă printr-o slujire reală; fiecare dar trebuie să fie folosit pentru înaintarea împărăției Lui.
O făgăduință ce nu se schimbă
Hristos a luat măsuri depline pentru săvârșirea lucrării încredințate ucenicilor și a luat asupra Sa răspunderea succesului ei. Atâta timp cât ascultau de Cuvântul Său și lucrau în legătură cu El, ei nu puteau să dea greș. Mergeți la toate neamurile, îi îndemna El. Mergeți până la cele mai depărtate părți ale globului locuit, dar să știți că prezența Mea va fi acolo. Lucrați în credință și încredere, căci nu va veni niciodată timpul când să vă părăsesc.
Și nouă ne este dată făgăduința prezenței stăruitoare a lui Hristos. Trecerea timpului nu a adus nici o schimbare în făgăduința dată la despărțire. El este și cu noi astăzi, tot atât de adevărat cum a fost cu ucenicii, și va fi cu noi „până la sfârșit”.
„Mergeți și predicați Evanghelia la toate neamurile”, ne spune Mântuitorul, „pentru ca ei să poată deveni copii ai lui Dumnezeu. Eu sunt cu voi în lucrarea aceasta, învățându-vă, îndrumându-vă, mângâindu-vă, întărindu-vă, dându-vă succes în lucrarea voastră de tăgăduire și jertfire de sine. Voi lucra asupra inimilor, convingându-le de păcat și întorcându-le de la întuneric la lumină, de la neascultare la dreptate. În lumina Mea ei vor vedea lumină. Voi veți avea de dat piept cu opoziția uneltelor satanice; dar puneți-vă încrederea în Mine. Niciodată nu vă voi lăsa”.
Nu vă gândiți că Hristos îi prețuiește pe aceia care trăiesc în totul pentru El? Nu vă gândiți că El îi vizitează pe aceia care, ca și prea iubitul Ioan, sunt din cauza Lui în locuri grele și pline de încercări? El îi găsește pe cei credincioși ai Săi și stă în comuniune cu ei, încurajându-i și întărindu-i. Iar îngeri de la Dumnezeu, care excelează în putere, sunt trimiși de Dumnezeu să slujească lucrătorilor Săi, oameni care le propovăduiesc adevărul acelora care nu-l cunosc.
Dumnezeu i-a dat slujitorului Evangheliei lucrarea de a-i îndruma spre Hristos pe aceia care s-au abătut de la cărarea cea strâmtă. El trebuie să fie înțelept și sârguincios în eforturile lui. La sfârșitul fiecărui an, el ar trebui să fie în stare să privească înapoi și să vadă suflete mântuite ca rod al ostenelilor lui. Pe unii trebuie să-i mântuiască „smulgându-i din foc ... urând până și cămașa mânjită de carne”, ținându-se „de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învățătura.” (Iuda 23; Tit 1, 9.) Însărcinarea lui Pavel către Timotei se dă și slujitorilor de astăzi. „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus: ...Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura.” (2 Timotei 4, 1.2.)
Dar Dumnezeu nu a pus răspunderea de a căuta să-i mântuiască pe păcătoși numai asupra acelora care predică Cuvântul. El a dat tuturor lucrarea aceasta. Inima noastră ar trebui să fie atât de plină de iubirea lui Hristos, încât cuvintele noastre de mulțumire să încălzească și alte inimi. Acesta este un serviciu pe care toți îl pot face, iar Domnul îl primește ca adus Lui. El îl face să fie roditor, dând lucrătorului sârguincios harul care îl împacă pe om cu Dumnezeu.
Domnul să ajute poporului Său să-și dea seama că e de făcut o lucrare sârguincioasă. El să le ajute să-și aducă aminte că, în familie, biserică și în lume, ei trebuie să facă faptele lui Hristos. Ei nu sunt lăsați să se trudească singuri. Îngerii îi ajută. Și Hristos este ajutorul lor. De aceea ei să lucreze credincios și neobosit. La timp potrivit, vor secera, dacă nu vor cădea de oboseală.
Creștinul peregrin nu cedează dorinței de a se odihni. El merge mereu înainte, zicând: „Noaptea e pe sfârșite; ziua s-a apropiat”. Motto-ul lui este: „Nu că am și câștigat premiul, sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, ... eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3,12-14.)