Cooranbong, N. S. W., 10 mai, 1896. Vă invit pe voi, care trăiți chiar în inima lucrării, să revizuiți experiențele anilor și să vedeți dacă vi se poate spune pe bună dreptate cuvântul „bine”. Îi invit pe profesorii din școlile noastre să se cerceteze cu grijă și cu rugăciune: Am vegheat eu personal pentru propriul meu suflet, ca unul care conlucrează cu Dumnezeu pentru curățirea lui de orice păcat și pentru deplina lui sfințire? Puteți voi ca, prin cuvânt și exemplu, să-i învățați pe tineri sfințirea prin adevăr, în vederea sfințeniei?
Nu v-ați înfricoșat voi de Duhul Sfânt? Uneori, Duhul a venit cu autoritate, pătrunzând pretutindeni în școala de la Battle Creek, precum și în școlile din alte locuri. I-ați recunoscut voi prezența? I-ați acordat voi onoarea datorată unui Sol Ceresc? Când se părea că Duhul Se lupta cu tineretul, ați zis voi: „Să lăsăm studiul, căci se simte că avem printre noi un Oaspete Ceresc. Să-L proslăvim și să-L onorăm pe Dumnezeu!”? V-ați plecat voi cu inima smerită la rugăciune cu elevii voștri, rugându-vă călduros să puteți primi binecuvântarea pe care vi-o prezintă Domnul?
Marele Învățător era printre voi. L-ați onorat? A fost El un străin pentru unii educatori? A fost nevoie să fie chemat cineva cu presupusă autoritate ca să-I ureze bun venit sau să-L respingă pe acel Sol venit din cer? Deși nevăzut, prezența Lui era simțită printre voi. Dar nu s-a exprimat gândul că în școală timpul trebuie consacrat studiului și că este un timp pentru orice lucru, ca și cum orele devotate studiilor obișnuite erau prea prețioase pentru a fi lăsate la o parte în vederea lucrării Solului Ceresc?
Dacă în vreun fel oarecare ați pus piedici Duhului Sfânt sau L-ați respins, vă rog să vă pocăiți cât mai repede cu putință. Dacă vreunii dintre profesorii noștri n-au deschis ușa Duhului lui Dumnezeu, ci au închis-o și au încuiat-o, îi îndemn călduros să descuie ușa și să se roage stăruitor: „Rămâi cu mine!” Atunci când Duhul Sfânt Își descoperă prezența în sălile voastre de clasă, spuneți-le elevilor voștri: „Domnul ne atrage atenția că El are astăzi pentru noi o lecție de însemnătate cerească, mult mai importantă decât lecțiile noastre obișnuite. Să ascultăm și să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu și să-L căutăm cu toată inima.”
Dați-mi voie să spun ceea ce știu despre Oaspetele Ceresc. Duhul Sfânt Se purta pe deasupra tinerilor în timpul orelor de clasă; dar unele inimi erau atât de reci și de întunecate, încât nu aveau dorința după prezența Duhului, și lumina lui Dumnezeu s-a retras. Vizitatorul acela ceresc ar fi deschis mintea tuturor, ar fi dat înțelepciune și știință în toate ramurile de studiu care puteau fi folosite spre slava lui Dumnezeu. Solul Domnului venise pentru a convinge de păcat și pentru a înmuia inimile asprite de îndelunga înstrăinare de Dumnezeu. El venise pentru a descoperi marea iubire cu care Dumnezeu i-a iubit pe acei tineri. Ei sunt moștenirea lui Dumnezeu, și educatorii au nevoie de o „educație superioară” înainte de a fi calificați ca profesori și călăuză a tineretului.
S-ar putea ca profesorul să știe multe cu privire la universul fizic; s-ar putea să știe totul cu privire la structura viețuitoarelor, toate invențiile în arta mecanică, toate descoperirile științei naturale; dar nu poate fi considerat un om educat decât dacă are cunoștința singurului Dumnezeu adevărat și a lui Isus Hristos, pe care L-a trimis El. Un principiu de origine divină trebuie să stăpânească purtarea noastră și să ne lege de Dumnezeu. Aceasta nu va fi în nici un caz o piedică pentru studierea adevăratei științe. Teama de Domnul este începutul înțelepciunii, iar omul care consimte să fie modelat și fasonat după asemănarea divină este cel mai nobil specimen al lucrării lui Dumnezeu. Toți cei care trăiesc în comuniune cu Creatorul nostru vor avea o înțelegere a planului Său în crearea lor și își vor da seama că Dumnezeu îi consideră răspunzători de folosirea puterilor lor în scopul cel mai bun. Ei nu vor căuta nici să se glorifice, nici să se subaprecieze pe sine.
Voia lui Dumnezeu cu privire la noi
Cunoașterea de Dumnezeu se obține din Cuvântul Său. Cunoașterea experimentală a adevăratei evlavii, găsite în consacrarea și slujirea zilnică, asigură cea mai înaltă cultură a corpului, a minții și a sufletului. Această consacrare a tuturor puterilor noastre lui Dumnezeu previne înălțarea de sine. Dăruirea puterii divine onorează sincera noastră alergare după înțelepciune, care ne va face în stare să folosim cele mai alese facultăți ale noastre într-un chip care Îl va onora pe Dumnezeu și va aduce binecuvântare semenilor noștri. Întrucât aceste facultăți vin de la Dumnezeu și nu sunt create de la sine, ele ar trebui să fie apreciate ca talanți de la Dumnezeu pentru a fi folosiți în slujba Lui.
Însușirile minții, încredințate nouă de Cer, trebuie să fie tratate ca puteri superioare, care să cârmuiască împărăția corpului. Poftele firești și patimile trebuie să fie aduse sub controlul conștiinței și al puterilor spirituale....
Religia lui Hristos nu-l degradează niciodată pe primitor; ea nu-l face aspru sau brutal, lipsit de politețe sau îngâmfat, pătimaș sau neîndurător. Dimpotrivă, ea îi înnobilează gustul, îi sfințește judecata și-i curăță și-i înnobilează gândurile, aducându-le în robia lui Isus Hristos. Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Lui este mai înalt decât poate ajunge cel mai înalt gând omenesc. El a dat în sfânta Lui Lege o copie a caracterului Său.
Hristos este cel mai mare Învățător pe care L-a cunoscut vreodată lumea. Și care este standardul pe care El îl pune înaintea tuturor celor care cred în El? „Fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” (Matei 5, 48.) După cum Dumnezeu e desăvârșit în sfera Lui, așa și omul poate fi desăvârșit în sfera sa.
Idealul caracterului creștin este asemănarea cu Hristos. În fața noastră stă liberă o cărare de continuă înaintare. Avem o țintă de atins, un standard de realizat, care cuprinde în sine tot ce e bun, curat, nobil și înălțat. Trebuie să se dea pe față o continuă năzuință și un continuu progres înainte și în sus către desăvârșirea de caracter.
Pavel zice: „Eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru; uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3, 13.14.)
Aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la ființele omenești, și anume sfințirea lor. Zorindu-ne pe calea noastră în sus, spre cer, fiecare însușire trebuie să fie păstrată în cea mai deplină sănătate, pregătită pentru a face un serviciu credincios. Puterile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om trebuie să fie folosite la maximum. „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Luca 10, 27.) Nu este posibil ca omul să facă lucrul acesta de la sine; el trebuie să aibă ajutor divin. Ce parte are de făcut ființa omenească? „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur.... Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.” (Filipeni 2, 12.13.)
Fără acțiunea divină, omul n-ar putea face nimic bun. Dumnezeu îl cheamă pe fiecare om la pocăință, dar omul nu e în stare nici măcar să se pocăiască, afară de cazul că Duhul Sfânt lucrează asupra inimii sale. Dar Domnul dorește ca nimeni să nu aștepte până când crede că s-a pocăit și de-abia atunci să pornească spre Isus. Mântuitorul atrage continuu oamenii la pocăință; ei n-au altceva de făcut decât să se supună spre a fi atrași și inima lor se va zdrobi în pocăință.
Omului i s-a hărăzit o parte în această mare luptă pentru viața veșnică; el trebuie să răspundă la lucrarea Duhului Sfânt. Se va cere o luptă pentru a răzbi prin puterile întunericului și Duhul Sfânt acționează în el realizarea acestui lucru. Dar omul nu este o ființă pasivă, pentru a fi salvat în indolență. El este chemat să-și pună la lucru fiecare mușchi și să-și exercite fiecare facultate în lupta pentru nemurire; dar Cel care asigură reușita este Dumnezeu. Nici o ființă omenească nu poate fi mântuită în lenevie. Domnul ne invită: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre și nu vor putea.” „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” (Luca 13, 24; Matei 7, 13.14.)
Lucrând împotriva Duhului Sfânt
Îi îndemn pe elevii din școlile noastre să fie cumpătați. Frivolitatea tineretului nu e plăcută lui Dumnezeu. Sporturile și jocurile lor deschid ușa pentru un potop de ispite. Capacitățile voastre intelectuale, sunt o înzestrare de la Dumnezeu și n-ar trebui să îngăduiți ca gândurile voastre să fie ieftine și de rând. Un caracter format în armonie cu preceptele Cuvântului lui Dumnezeu va da pe față principii statornice și aspirații curate și nobile. Când Duhul Sfânt conlucrează cu puterile minții omenești, rezultatele sigure sunt imbolduri înalte și sfinte.
Dumnezeu vede ceea ce ochii orbi ai educatorilor nu pot să discearnă, și anume că imoralitatea de orice fel și de orice treaptă caută să predomine, lucrând împotriva manifestărilor puterii Duhului Sfânt. Un limbaj vulgar și idei ieftine, stricate, sunt țesute în structura caracterului.
Întâlniri, urmărind plăceri frivole și lumești, adunări pentru mâncat, băut și cântat sunt însuflețite de un duh care e de jos. Ele sunt o închinare adusă Satanei. Manifestările în întrecerile cicliste sunt o ofensă pentru Dumnezeu. Mânia Lui este aprinsă împotriva celor care fac astfel de lucruri. În astfel de plăceri, mintea este îndobitocită, chiar ca prin folosirea de băuturi alcoolice. Se deschide ușa pentru asocieri vulgare. Gândurile, lăsate să alerge pe căi joase, pervertesc în curând toate puterile ființei. Ca și Israelul de pe vremuri, iubitorii de plăceri mănâncă și beau și se scoală să joace. Se văd aici veselie și chef, râsete și voie bună. În toate acestea, tineretul urmează exemplul autorilor cărților puse în mâna lor pentru studiu. Răul cel mai mare dintre toate este efectul permanent pe care aceste lucruri îl au asupra caracterului.
Cei care conduc aceste lucruri aduc asupra lucrării o pată ce nu se poate șterge ușor. Ei își rănesc propriile lor suflete și vor purta toată viața cicatricele. Săvârșitorul de rele poate că își vede păcatele și se pocăiește; poate că Dumnezeu îl va ierta pe vinovat, dar puterile de discernământ, care ar fi trebuit păstrate pururea agere și sensibile, pentru a putea face deosebire între cele sacre și cele de rând, sunt în mare parte distruse. Prea adesea, planuri și imaginații omenești sunt primite ca fiind divine. Unele suflete vor lucra în orbie și nesimțire, gata de a cultiva sentimente ieftine, de rând și chiar infidele, în timp ce se ridică împotriva demonstrațiilor Duhului Sfânt.