Înaintea pătrunderii păcatului, peste mintea primilor noștri părinți nu exista nici un nor care să întunece înțelegerea caracterului lui Dumnezeu. Ei se conformau în mod desăvârșit voinței lui Dumnezeu. Drept veșmânt, ei erau înconjurați de o lumină minunată, lumina lui Dumnezeu. Această lumină clară și desăvârșită le lumina orice problemă ce li se prezenta.
Natura era manualul lor. În grădina Edenului, existența lui Dumnezeu era demonstrată, însușirile Lui erau dezvăluite prin lucrurile naturii ce-i înconjura. Orice lucru asupra căruia li se opreau ochii le vorbea despre însușirile nevăzute ale lui Dumnezeu, anume „puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui”, erau văzute clar, fiind înțelese prin lucrurile create.
Urmările păcatului
Dar, deși este adevărat că la început Dumnezeu putea fi văzut în natură, nu urmează că, după cădere, lui Adam și urmașilor săi le-a fost descoperită, prin lumea naturală, o cunoaștere perfectă a lui Dumnezeu. Natura îi putea preda omului învățăturile ei atâta vreme cât el era în stare de nevinovăție. Însă nelegiuirea a adus o vătămare a pământului și s-a interpus între natură și Dumnezeul naturii. Dacă Adam și Eva ar fi rămas continuu ascultători de Creatorul lor, dacă ar fi rămas pe cărarea umblării în deplină dreptate, ei ar fi continuat să învețe despre Dumnezeu din lucrările Sale. Însă, când au dat ascultare ispititorului și au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, lumina veșmintelor nevinovăției cerești s-a depărtat de la ei. Lipsiți de lumină cerească, ei n-au mai putut să discearnă caracterul lui Dumnezeu din lucrările mâinilor Lui.
Și, prin neascultarea omului, a avut loc o schimbare chiar și în natură. Pătată de blestemul păcatului, natura poate da doar o mărturie nedesăvârșită despre Creator. Ea nu poate dezvălui caracterul Său în toată desăvârșirea lui.
Un Învățător divin
Avem nevoie de un Învățător divin. Pentru ca lumea să nu rămână în întuneric, în veșnică noapte spirituală, Dumnezeu ni S-a descoperit în Isus Hristos. Hristos este „adevărata Lumină, care luminează pe orice om venit în lume.” (Ioan 1, 9.) „Lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu” s-a dezvăluit „pe fața lui Isus Hristos”. (2 Corinteni 4, 6.) Lumina lui Hristos, iluminând priceperea noastră și strălucind peste fața naturii, ne face în stare să citim continuu învățămintele iubirii lui Dumnezeu în lucrările create de El.
Natura mărturisește despre Dumnezeu
Lucrurile din natură, pe care le privim noi azi, ne dau doar o slabă idee despre frumusețea și măreția Edenului. Totuși, a rămas încă multă frumusețe. Natura mărturisește că Cineva nemărginit în putere, mare în bunătate, îndurare și iubire, a creat pământul și l-a îmbelșugat cu viață și bucurie. Chiar în starea lor adumbrită, toate lucrurile descoperă lucrarea mâinilor Maestrului Artist. Cu toate că păcatul a mânjit forma și frumusețea lucrurilor naturii, deși pe ele se pot vedea urmele lucrării prințului puterii văzduhului, totuși ele vorbesc despre Dumnezeu. În tufele țepoase, în spini, mărăcini, neghină, putem citi legea osândirii, dar, din frumusețea lucrurilor din natură și din minunata potrivire a lor la nevoile și spre fericirea noastră, putem învăța că Dumnezeu încă ne iubește și că îndurarea Sa continuă să se manifeste în lume.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, Și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru O noapte dă de știre alteia despre El. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte, Al căror sunet să fie auzit.” (Psalmii 19, 1-3.)
Neputința omului de a interpreta natura
Despărțiți de Hristos, noi suntem neînstare să tâlcuim așa cum se cuvine limba naturii. Cea mai anevoioasă și mai umilitoare învățătură pe care trebuie să o deprindă omul este propria sa ineficiență în dependența de înțelepciunea omenească și sigura înfrângere a strădaniilor sale de a citi natura așa cum se cuvine. Prin sine însuși, el nu poate tâlcui natura fără să o așeze mai presus de Dumnezeu. El este într-o situație asemănătoare atenienilor, care, printre altarele lor consacrate închinării la natură, aveau unul pe care-l dedicaseră „unui dumnezeu necunoscut”. În adevăr, Dumnezeu le era necunoscut. El este necunoscut pentru toți cei care, fără călăuzirea Învățătorului divin, se preocupă de studiul naturii. Negreșit, ei vor ajunge la concluzii greșite.
Cu priceperea sa omenească, lumea nu Îl cunoaște pe Dumnezeu. Înțelepții ei adună o nedesăvârșită cunoaștere despre El din lucrurile create de El; însă aceasta, departe de a le da înalte concepții despre Dumnezeu, departe de a înălța mintea și sufletul și a aduce întreaga făptură în conformitate cu voia Sa, tinde să-i facă pe oameni idolatri. În orbirea lor, ei proslăvesc natura și legile naturii mai mult decât pe Dumnezeul naturii.
Dumnezeu a îngăduit ca asupra lumii să se reverse un potop de lumină prin descoperirile științei și artei; dar, când oamenii de știință judecă fățiș aceste subiecte numai din punct de vedere omenesc, cu siguranță vor greși. Mințile cele mai dotate, dacă nu sunt călăuzite de Cuvântul lui Dumnezeu, se tulbură, încercând să aprofundeze legăturile dintre știință și revelație. Creatorul și lucrările Lui sunt mai presus de puterea lor de pricepere; și, fiindcă acestea nu pot fi explicate prin legile naturale, raportul Bibliei este declarat ca nefiind vrednic de încredere.
Cei care pun la îndoială temeinicia rapoartelor Scripturii și-au pierdut ancora și sunt lăsați să se sfărâme de stâncile necredinței. Când nu se dovedesc în stare să-L cântărească pe Creator și lucrările Lui, prin nedesăvârșita cunoaștere a științei, ei pun la îndoială existența lui Dumnezeu și îi atribuie naturii o putere nemărginită.
În adevărata știință nu poate fi nimic potrivnic învățăturii Cuvântului lui Dumnezeu, căci amândouă au același Autor. O corectă înțelegere a amândurora va dovedi că ele sunt în armonie. Adevărul, fie în natură, fie în descoperire, este în armonie cu el însuși, în toate manifestările lui. În mintea neluminată prin Spiritul lui Dumnezeu, va fi totdeauna întuneric cu privire la puterea Sa. Iată de ce, atât de adesea, ideile omenești cu privire la știință contrazic învățătura Cuvântului lui Dumnezeu.
Lucrarea creațiunii
Niciodată lucrarea creațiunii nu poate fi explicată prin știință. Ce știință poate lămuri taina vieții?
Teoria că, atunci când a adus lumea la ființă, Dumnezeu nu a creat materia este neîntemeiată. La plămădirea lumii noastre, Dumnezeu nu era îndatorat unei materii dinainte existente. Dimpotrivă, toate lucrurile materiale și spirituale au apărut înaintea Domnului Iehova, la glasul Lui, și au fost create în vederea planului Său. Cerurile și toată oștirea lor, pământul și toate lucrurile de pe el nu sunt doar lucrarea mâinii Sale; ele au luat ființă prin suflarea gurii Sale.
„Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede nu a fost făcut din lucruri care se văd.” (Evrei 11, 3.)
„Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului Și toată oștirea lor prin suflarea gurii Lui Căci El zice, și se face; Poruncește, și ce poruncește ia ființă.” (Psalmii 33, 6-9.)
Legile naturii
Preocupându-se de legile materiei și ale naturii, mulți, chiar dacă nu tăgăduiesc, ajung să piardă din vedere puterea lui Dumnezeu. Ei exprimă ideea că natura acționează independent de Dumnezeu, având prin sine și de la sine propriile sale posibilități și puteri prin care să acționeze. În mintea lor, există o categorică deosebire între natural și supranatural. Naturalul este atribuit cauzelor obișnuite, neavând nici o legătură cu puterea lui Dumnezeu. Puterea vitală îi este atribuită materiei, și din natură se face o zeitate. Se presupune că materia este așezată în anumite corelații și lăsată să lucreze după legi fixe, în care nici Dumnezeu nu Se poate amesteca; că natura este dotată cu anumite proprietăți și pusă în ascultare față de legi, și apoi lăsată ca de la sine să asculte de aceste legi și să săvârșească lucrarea pe care de la început a determinat-o.
Aceasta este știință falsă. În Cuvântul lui Dumnezeu, nu există nimic care s-o sprijine. Dumnezeu nu-și desființează legile, ci lucrează continuu prin ele, folosindu-le drept unelte ale Sale. Ele nu lucrează prin ele însele. Dumnezeu este neîncetat la lucru în natură. Ea este servul Său, îndrumat după cum Îi place. În lucrarea sa, natura mărturisește despre prezența inteligentă și puterea activă a unei Ființe care Se găsește în toate lucrările Sale, așa cum Îi place. Nu datorită unei originare puteri inerente naturii, an după an își dă Pământul roadele și-și continuă drumul în jurul soarelui. Mâna puterii infinite este neîncetat la lucru, călăuzind această planetă. Puterea lui Dumnezeu, exercitată clipă de clipă, este aceea care îi menține poziția în cursul rotației ei.
Dumnezeul cerurilor este neîncetat la lucru. Prin puterea Sa apare vegetația, apare orice frunză și înflorește orice floare. Fiecare picătură de ploaie sau fulg de zăpadă, fiecare fir de iarbă, fiecare frunză, floare și pomișor mărturisește despre Dumnezeu. Aceste lucruri micuțe, atât de obișnuite în jurul nostru, ne învață că nimic nu rămâne neobservat de infinitul Dumnezeu, nimic nu este prea mic pentru atenția Sa.
Mecanismul corpului omenesc nu poate fi înțeles pe deplin; el prezintă taine care îl pun în încurcătură și pe cel mai priceput. Nu datorită unui mecanism, care o dată pus în mișcare își continuă lucrul, pulsul bate și respirație urmează după respirație. În Dumnezeu trăim, ne mișcăm și avem ființă. Fiecare respirație, fiecare bătaie a inimii este o continuă dovadă a puterii unui Dumnezeu prezent în orice clipă.
Dumnezeu face ca soarele să se înalțe pe cer. El deschide ferestrele cerului și dă ploaia. El face să crească iarba pe munți. „El dă zăpada ca lâna, El presară bruma ca cenușa.” (Psalmii 147, 16.) „La glasul tunetului Său, apele freamătă în cer! El sloboade fulgere pentru ploaie și scoate vânturile din vistieriile Sale.” (Ieremia 10, 13.)
Domnul este continuu la lucru, susținând și folosind drept servi ai Săi lucrurile pe care le-a făcut. Hristos spunea: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu de asemenea lucrez.” (Ioan 5, 17.)
Tainele puterii divine
Bărbații cei mai învățați nu pot înțelege tainele lui Iehova așa cum sunt dezvăluite în natură. Inspirația divină pune o mulțime de întrebări la care nu poate răspunde nici cel mai iscusit învățat. Aceste întrebări nu au fost puse ca să putem răspunde la ele, ci pentru ca să ne atragă atenția la profunzimea tainelor lui Dumnezeu și să ne învețe că înțelepciunea noastră este mărginită; că în legătură cu viața noastră zilnică sunt multe lucruri care întrec puterea de cuprindere a minților mărginite; că judecata și gândurile lui Dumnezeu sunt cu neputință de priceput. Înțelepciunea Lui este de nepătruns.
Scepticii refuză să creadă în Dumnezeu, deoarece, cu mințile lor mărginite, nu pot pricepe puterea infinită prin care El li se descoperă oamenilor. Însă Dumnezeu urmează a fi recunoscut mai mult din ce ne descoperă El despre Sine decât din ce este dezvăluit mărginitei noastre priceperi. Atât în descoperirea divină, cât și în natură, Dumnezeu le-a dat oamenilor taine care să le insufle credință. Așa trebuie să fie. Chiar dacă cercetăm continuu, studiem și învățăm mereu, totuși mai rămâne încă un infinit dincolo de aceasta.
„Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, Și a strâns țărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munții cu cântarul Și dealurile cu cumpăna? Cine a cercetat Duhul Domnului, Și cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învățătură! Cine L-a învățat cărarea dreptății? Cine L-a învățat înțelepciunea, Și I-a făcut cunoscut calea priceperii! Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, Sunt ca praful pe o cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip. Libanul n-ajunge pentru foc, Și dobitoacele lui nu ajung pentru ardere de tot. Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, Nu sunt decât nimicnicie și deșertăciune.
Cu cine voiți să asemănați pe Dumnezeu? Și cu ce asemănare Îl veți asemăna? N-ați auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului? El șade deasupra cercului pământului, Și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o mahramă subțire, Și le lățește ca un cort, ca să locuiască în el. «Cu cine Mă veți asemăna, Ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt. «Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut toate aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, În șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; Așa de mare e puterea și tăria Lui, Că una nu lipsește.»
«Pentru ce zici tu, Iacove, Pentru ce zici tu, Israele: „Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, Și dreptul meu este trecut cu vederea Înaintea Dumnezeului meu?”» Nu știi? N-ai auzit? Dumnezeu cel veșnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește; Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit, Și mărește puterea celui ce cade în leșin. Flăcăii obosesc și ostenesc, Chiar tinerii se clatină; Dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, Ei zboară ca vulturii; Aleargă și nu obosesc, Umblă și nu ostenesc.” (Isaia 40, 12-31.)