Neîntrecuta putere ce lucrează în toată natura și susține totul nu este, după cum o prezintă unii oameni de știință, doar un principiu atotpătrunzător, o forță la lucru. Dumnezeu este spirit; și totuși El este o persoană, deoarece omul a fost făcut după chipul Lui.
Natura nu este Dumnezeu
Lucrarea mâinilor lui Dumnezeu în natură nu este Însuși Dumnezeu în natură. Lucrurile din natură sunt expresia caracterului lui Dumnezeu, prin ele putem înțelege iubirea Sa, puterea și slava Sa; însă nu trebuie să privim natura drept Dumnezeu. Măiestrita pricepere a făpturilor omenești produce lucrări minunate, lucruri ce desfată ochiul, și aceste lucruri ne dau o oarecare idee despre autorul lor; însă lucrul făcut nu este chiar omul. Nu lucrul săvârșit, ci cel care l-a săvârșit este socotit demn de cinste. Astfel, întrucât natura este o expresie a gândirii lui Dumnezeu, nu natura, ci Dumnezeul naturii trebuie proslăvit.
„Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, Vor pieri de pe pământ și de sub ceruri. Cel ce este partea lui Iacov nu este ca ei; Căci El a întocmit totul.
El a făcut pământul prin puterea Lui, A întemeiat lumea prin înțelepciunea Lui, A întins cerurile prin priceperea Lui.” (Ieremia 10, 11.16.12.)
„El a făcut Cloșca cu pui și Orionul, El preface întunericul în zori, Iar ziua în noapte neagră; El cheamă apele mării, Și le varsă pe fața pământului: Domnul este Numele Lui.” (Amos 5, 8.)
Un Dumnezeu personal l-a creat pe om
În crearea omului s-a dat pe față puterea unui Dumnezeu personal. Când Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, făptura omenească era desăvârșită din toate punctele de vedere, însă îi lipsea viața. Atunci, un Dumnezeu personal, existând prin Sine Însuși, a suflat în această făptură suflarea de viață și omul a devenit o ființă vie, inteligentă, care respiră. Au fost puse în mișcare toate părțile organismului uman. Inima, arterele, venele, limba, mâinile, picioarele, simțurile, percepțiile minții -- toate și-au început lucrul și toate au fost puse sub lege. Omul a devenit un suflet viu. Prin Isus Hristos, un Dumnezeu personal l-a creat pe om și l-a dotat cu inteligență și putere.
Plămada noastră nu-I era ascunsă când am fost făcuți în taină. Ochii Lui ne-au văzut în embrion, așa nedesăvârșit cum era; și în cartea Sa erau scrise toate mădularele noastre, atunci când nu exista încă nici unul dintre ele.
Peste toate ordinele mai mici de ființe, Dumnezeu l-a desemnat pe om, ca cel care era coroana creațiunii Sale, să exprime gândirea Sa și să descopere slava Sa. Însă omul nu trebuie să se înalțe drept Dumnezeu.
„Strigați de bucurie către Domnul, Slujiți Domnului cu bucurie, Veniți cu veselie înaintea Lui. Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem; Noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui. Intrați cu laude pe porțile Lui, Intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L și binecuvântați-I Numele.” (Psalmii 100, 1-4.)
„Înălțați pe Domnul, Dumnezeul nostru, Și închinați-vă pe muntele Lui cel sfânt!
Căci Domnul, Dumnezeul nostru, este sfânt!” (Psalmii 99, 9.)
Dumnezeu -- descoperit în Hristos
Dumnezeu ca persoană S-a descoperit în Fiul Său. Isus, oglindirea slavei Sale „și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1, 3), a fost pe pământ sub chip de om. El a venit pe pământ ca Mântuitor. El S-a înălțat la cer ca un Mântuitor personal. Înaintea tronului lui Dumnezeu, Mântuitorul mijlocește în favoarea noastră, „Cineva care semăna cu Fiul omului.” (Apocalipsa 1, 13.)
Hristos, Lumina lumii, și-a acoperit strălucitoarea splendoare a divinității Sale și a venit să trăiască la fel ca un om între oameni, pentru ca ei să poată, fără a fi nimiciți, să se apropie de Creatorul lor. Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, afară de cazul când El i S-a descoperit prin Hristos.
„Eu și Tatăl una suntem”, declara Hristos. „Nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaște deplin de Tatăl, afară de Fiul, și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” (Ioan 10, 30; Matei 11, 27.)
Hristos a venit să învețe făpturile omenești ceea ce dorește Dumnezeu ca ele să știe. În înălțimile cerurilor, pe pământ, în întinsul de ape al oceanului, vedem lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Toate cele create mărturisesc despre puterea, înțelepciunea și iubirea Sa. Însă nu de la stele sau ocean, ori din cascadă, putem afla despre personalitatea lui Dumnezeu, așa cum este descoperită în Hristos.
Dumnezeu a văzut că, spre a ilustra atât personalitatea, cât și caracterul Său, era nevoie de o revelație mai limpede decât natura. El L-a trimis în lume pe Fiul Său să descopere atât natura, cât și însușirile nevăzutului Dumnezeu, în măsura în care vederea omenească putea suporta.
Dacă Dumnezeu ar fi dorit să fie înfățișat ca locuind personal în lucrurile din natură -- în floare, în copac, în firul de iarbă -- oare nu le-ar fi spus Hristos ucenicilor Săi aceasta, pe când era pe pământ? Dar nicăieri, în învățăturile lui Hristos, nu se vorbește astfel despre Dumnezeu. Hristos și apostolii au învățat lămurit adevărul despre existența unui Dumnezeu, care este o Persoană.
Hristos a descoperit despre Dumnezeu tot ce puteau suporta făpturile omenești, fără a fi nimicite. El este Învățătorul divin, Luminătorul. Dacă ar fi socotit că avem nevoie de alte descoperiri decât cele făcute prin Hristos și în Cuvântul Său scris, Dumnezeu le-ar fi dat.
Dumnezeu -- descoperit ucenicilor de către Hristos
Să studiem cuvintele spuse de Hristos în camera de sus, în noaptea dinaintea răstignirii Sale. Se apropia de ceasul încercării și căuta să-i mângâie pe ucenicii Săi, care aveau să fie greu ispitiți și încercați.
„Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu, și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.
«Doamne», I-a zis Toma, «nu știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?» Isus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo, Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut».
«Doamne», I-a zis Filip, «arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns». «Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl”. Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui».” (Ioan 14, 1-10.)
Ucenicii nu înțelegeau încă cele spuse de Hristos cu privire la legătura Sa cu Dumnezeu. O mare parte din învățătura Lui era încă neclară pentru ei. Ei aveau o mulțime de întrebări, lucru care dezvăluie că erau neștiutori cu privire la relația lui Dumnezeu cu ei și cu problemele lor prezente și viitoare. Hristos dorea ca ei să aibă o mai clară mai precisă cunoaștere despre Dumnezeu.
„V-am spus aceste lucruri în pilde”, a zis El. „Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi deslușit despre Tatăl.” (Ioan 16, 25.)
În ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt s-a revărsat asupra ucenicilor, ei au înțeles adevărurile spuse de Hristos în pilde. Învățăturile care fuseseră taine pentru ei erau lămurite acum. Înțelegerea, pe care o primiseră o dată cu revărsarea Duhului, i-a făcut să se rușineze de închipuitele lor teorii imaginare. Presupunerile și tâlcuirile lor erau nebunie în comparație cu cunoștința pe care o primiseră despre lucrurile cerești. Ei erau călăuziți de Duhul Sfânt; și asupra minții lor, cândva întunecată, acum strălucea lumina.
Dar ucenicii încă nu primiseră deplina împlinire a făgăduinței lui Hristos. Ei primiseră toată cunoștința despre Dumnezeu, pe care au putut să o suporte, însă deplina împlinire a făgăduinței că Hristos avea să li-L descopere lămurit pe Tatăl era încă în viitor. Așa este și azi. Cunoașterea noastră despre Dumnezeu este parțială și nedesăvârșită. Când lupta se va termina și Omul Isus Hristos îi va recunoaște înaintea Tatălui pe credincioșii Săi lucrători, care, într-o lume de păcat, au dat o credincioasă mărturie despre El, atunci ei vor înțelege lămurit lucrurile care acum sunt taine pentru ei.
Hristos duce cu Sine, în curțile cerești, proslăvita Sa natură umană. Celor care-L primesc, El le dă putere să devină fii ai lui Dumnezeu, pentru ca la urmă Dumnezeu să-i primească drept ai Săi, spre a locui cu El pentru veșnicie. Dacă, în timpul acestei vieți, ei sunt credincioși lui Dumnezeu, la urmă „ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi scris pe frunțile lor.” (Apocalipsa 22, 4.) Și care alta este fericirea cerului decât de a-L vedea pe Dumnezeu? Ce bucurie mai mare va avea păcătosul mântuit prin harul lui Hristos, decât să privească fața lui Dumnezeu și să-L știe ca Tată?
Mărturia Scripturii
Scripturile arată în mod lămurit legătura dintre Dumnezeu și Hristos și înfățișează cât se poate de limpede personalitatea și individualitatea fiecăruia.
„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor, și a șezut la dreapta măririi în locurile prea înalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor. Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: «Tu ești Fiul Meu; astăzi te-am născut?» Și iarăși: «Eu Îi voi fi Tată, și El Îmi va fi Fiu?»” (Evrei 1, 1-5.)
Dumnezeu este Tatăl lui Hristos; Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Lui Hristos I s-a dat o poziție proslăvită. El a fost făcut egal cu Tatăl. Toate gândurile lui Dumnezeu sunt descoperite Fiului Său.
Isus le-a zis iudeilor: „Tatăl Meu lucrează până acum, și Eu de asemenea lucrez Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai. Căci Tatăl iubește pe Fiul, și-I arată tot ce face.” (Ioan 5, 17-20.) Aici este înfățișată din nou personalitatea Tatălui și a Fiului, arătându-ni-se unitatea care există între Ei.
Această unitate mai este prezentată și în capitolul 17 din Ioan, în rugăciunea lui Hristos pentru ucenicii Săi: „Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și noi suntem una, -- Eu în ei și Tu în Mine -- pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 20-23.) Minunată afirmație! Unitatea care există între Hristos și ucenicii Lui nu distruge personalitatea nici unuia dintre ei. Ei sunt una în intenție, în gând, în caracter, dar nu ca persoană. Dumnezeu și Hristos sunt una în felul acesta.
Legătura dintre Tatăl și Fiul și personalitatea amândurora mai sunt lămurite și în această Scriptură:
„Așa vorbește Domnul Oștirilor: Iată că un om, al cărui nume este Odrasla, Va odrăsli din locul lui, Și va zidi Templul Domnului Va purta podoabă împărătească, Va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, Va fi preot pe scaunul Lui de domnie, Și o desăvârșită unire va domni între ei amândoi.” (Zaharia 6, 12.13.)
„Dumnezeul Cel veșnic”
În Scripturi se vorbește despre Dumnezeu, ca fiind „veșnicul Dumnezeu”. Numele acesta cuprinde trecutul, prezentul și viitorul. Dumnezeu este din veșnicie până-n veșnicie. El este Cel veșnic.
„Dumnezeul cel veșnic este un loc de adăpost, Și sub brațele Lui cele veșnice este un loc de scăpare. El a izgonit pe vrăjmaș dinaintea ta, Și a zis: «Nimicește-l». Israel este fără frică în locuința lui, Izvorul lui Iacov este deoparte Într-o țară de grâu și de must, Și cerul lui picură rouă. Ferice de tine Israele! Cine este ca tine, Un popor mântuit de Domnul, Scutul care îți dă ajutor, Și sabia care te face slăvit?” (Deuteronom 33, 27-29.)
„Înainte ca să se fi născut munții, Și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, Din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu! Tu întorci pe oameni în țărână, Și zici: «Întoarceți-vă fiii oamenilor!» Căci înaintea Ta, o mie de ani Sunt ca ziua de ieri, care a trecut, Și ca o strajă din noapte. Îi mături ca un vis: Dimineața, sunt ca iarba, care încolțește iarăși; Înflorește dimineața și crește, Iar seara este tăiată și se usucă....
Învață-ne să ne numărăm bine zilele, Ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!
Satură-ne în fiecare dimineață de bunătatea Ta, și toată viața noastră ne vom bucura și ne vom veseli.
Înveselește-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, Tot atâția ani cât am văzut nenorocirea! Să se arate robilor Tăi lucrarea Ta, Și slava Ta fiilor Tăi! Fie peste noi bunăvoința Domnului, Dumnezeului nostru! Și întărește lucrarea mâinilor noastre, Da, întărește lucrarea mâinilor noastre!” (Psalmii 90, 2-6.12.14-17.)
„Domnul împărățește, îmbrăcat cu măreție; Domnul este îmbrăcat și încins cu putere; De aceea lumea este tare și nu se clatină. Scaunul Tău de domnie este așezat din vremuri străvechi; Tu ești din veșnicie.” (Psalmii 93, 1-2.)
Iubitoarea Lui bunătate
„Toate lucrările Lui se împlinesc cu credincioșie. El iubește dreptatea și neprihănirea; Bunătatea Domnului umple pământul.
Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul, pe care și-l alege El de moștenire. Iată, ochiul Domnului privește peste cei ce se tem de El, Peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui; Ca să le scape sufletul de la moarte, Și să-i țină cu viață în mijlocul foametei.
Sufletul nostru nădăjduiește în Domnul; El este Ajutorul și Scutul nostru. Da, inima noastră își găsește bucuria în El, Căci avem încredere în Numele Lui cel sfânt.” (Psalmii 33, 4.5.12.18-21.)
„Eu am căutat pe Domnul, și mi-a răspuns: M-a izbăvit din toate temerile mele. Când îți întorci privirile spre El, Te luminezi de bucurie, Și nu ți se umple fața de rușine. Când strigă un nenorocit, Domnul aude Și-l scapă din toate necazurile lui.
Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El, Și-i scapă din primejdie. Gustați și vedeți ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!
Temeți-vă de Domnul, voi, sfinții Lui, Căci de nimic nu duc lipsă cei se tem de El! Puii de leu duc lipsă, și li-i foame, Dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de nici un bine.
Când strigă cei fără prihană, Domnul aude, Și-i scapă din toate necazurile lor. Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, Și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit Domnul scapă sufletul robilor Săi, Și nici unul din cei ce se încred în El, nu este osândit.” (Psalmii 34, 4-10.17.18.22.)
„Domnul este îndurător și milostiv Îndelung răbdător și bogat în bunătate. El nu se ceartă fără încetare, Și nu ține mânia pe vecie. Nu ne face după păcatele noastre, Nu ne pedepsește după fărădelegile noastre.
Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, Atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; Cât este de departe răsăritul de apus, Atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, Așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El știe din ce suntem făcuți; Își aduce aminte că suntem țărână.
Omul! Zilele lui sunt ca iarba, Și înflorește ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, Și locul pe care-l cuprindea, n-o mai cunoaște. Dar bunătatea Domnului ține în veci pentru cei ce se tem de El, Și îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor, Pentru cei ce păzesc legământul Lui, Și își aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească.” (Psalmii 103, 8-18.)
Grija Sa providențială
Dumnezeul nostru are sub ordinele Sale cerul și pământul și El știe întocmai de ce avem nevoie. Noi nu putem vedea decât puțin înaintea noastră, dar „totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de a face”. (Evrei 4, 13.) El stă și tronează mai presus de frământările pământului; toate sunt descoperite privirii Sale divine; și, din marea și liniștita Sa veșnicie, El ordonă ceea ce providența Sa vede a fi mai bine.
Nici chiar o vrabie nu cade la pământ fără știrea Tatălui. Ura împotriva lui Dumnezeu îl mână pe Satana să-și găsească plăcere în a nimici chiar și făpturile necuvântătoare. Numai datorită grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu sunt păstrate păsările, să ne înveselească prin cântecele lor pline de bucurie. El nu uită nici chiar vrăbiile. „Deci să nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii.” (Matei 10, 31.)
„Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Doamne, Dumnezeule, Tu ești nemărginit de mare! Tu ești îmbrăcat cu strălucire și măreție! Te învelești cu lumina ca și cu o manta; Întinzi cerurile ca un cort. Cu apele Îți întocmești vârful locuinței Tale; Din nori îți faci carul Și umbli pe aripile vântului. Din vânturi îți faci soli, Și din flăcări de foc, slujitori.
Tu ai așezat pământul pe temeliile lui Și niciodată nu se va clătina. Tu îl acoperiseși cu adâncul, cum l-ai acoperii cu o haină; Apele stăteau pe munți, Dar, la amenințarea Ta, au fugit, La glasul tunetului Tău au luat-o la fugă, Suindu-se pe munți și pogorându-se în văi, Până la locul, pe care li-l hotărâseși Tu. Le-ai pus o margine, pe care nu trebuie să o treacă, Pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul.
Tu faci să țâșnească izvoarele în văi, Și ele curg printre munți. Tu adapi la ele toate fiarele câmpului; În ele își potolesc setea măgarii sălbatici. Păsările cerului locuiesc pe marginile lor, Și fac să le răsune glasul printre ramuri. Din locașul Tău cel înalt, Tu uzi munții; Și se satură pământul de rodul lucrărilor Tale Tu faci să crească iarba pentru vite, Și verdețuri pentru nevoile omului.
Ca pământul să dea hrană: Vin, care înveselește inima omului, Untdelemn, care-i înfrumusețează fața, Și pâine, care-i întărește inima. Se udă copacii Domnului, Cedrii din Liban, pe care i-a sădit El. În ei își fac păsările cuiburi; Iar cocostârcul își are locuința în chiparoși; Munții cei înalți sunt pentru țapii sălbatici. Iar stâncile sunt adăpost pentru iepuri.
El a făcut luna, ca să arate vremile; Soarele știe când trebuie să apună. Tu aduci întunericul și se face noapte: Atunci toate fiarele pădurilor se pun în mișcare; Puii de lei mugesc după pradă, Și își cer hrana de la Dumnezeu. Când răsare soarele, ele fug înapoi. Și se culcă în vizuinile lor. Dar omul iese la lucrul său, și la munca lui, până seara.
Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înțelepciune, Și pământul este plin de făpturile Tale. Iată marea, cea întinsă și mare; În ea se mișcă nenumărate viețuitoare Mici și mari. Acolo, în ea, umblă corăbiile, Și în ea este leviatanul acela, pe care l-ai făcut să se joace în valurile ei. Toate aceste viețuitoare Te așteaptă, Ca să le dai hrană la vreme. Le-o dai Tu, ele o primesc; Îți deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătățile Tale. Îți ascunzi Tu fața, ele tremură; Le iei Tu suflarea: ele mor, Și se întorc în țărâna lor. Îți trimiți Tu suflarea: ele sunt zidite, Și înnoiești astfel fața pământului.
În veci să țină slava Domnului! Să Se bucure Domnul de lucrările Lui! El privește pământul și pământul se cutremură; Atinge munții și ei fumegă. Voi cânta Domnului cât voi trăi, Voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi. Fie plăcute Lui cuvintele mele! Mă bucur de Domnul.” (Psalmii 104, 1-34.)
„Dumnezeul mântuirii noastre, Nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării! El întărește munții prin tăria Lui, Și este încins cu putere El potolește urletul mărilor și zarva popoarelor. Tu umpli de veselie răsăritul și apusul îndepărtat Încununezi anul cu bunătățile Tale, Și pașii Tăi varsă belșugul.” (Psalmii 65, 5-8.11.)
„Domnul sprijine pe toți cei ce cad, Și îndreaptă pe cei încovoiați Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, Și Tu le dai hrană la vreme. Îți deschizi mâna, Și saturi după dorință tot ce are viață.” (Psalmii 145, 14-16.)
Îndelunga Lui îndurare
Niciodată n-a stăruit atât de arzător vreun părinte pământesc pe lângă vreun copil rătăcit, cum a stăruit pe lângă păcătos Cel ce ne-a făcut. Nici un interes omenesc și plin de iubire nu l-a urmărit pe cel păcătos cu invitații atât de duioase:
„Tu nu M-ai chemat, Iacove, Căci te-ai obosit de Mine, Israele!” (Isaia 43, 22.)
„Poporul Meu, ce ți-am făcut Și cu ce te-am ostenit?” (Mica 6, 3.)
„Când era tânăr Israel, îl iubeam, Și am chemat pe fiul Meu din Egipt.” (Osea 11, 1.)
„Partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire.
El l-a găsit într-un ținut pustiu, Într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; L-a înconjurat, l-a îngrijit Și l-a păzit ca lumina ochilor Lui. Ca vulturul care-și scutură cuibul, Zboară deasupra puilor, Își întinde aripile, îi ia Și-i poartă pe penele lui.” (Deuteronom 32, 9-11.)
„N-au ținut legământul lui Dumnezeu, Și n-au voit să umble întocmai după legea Lui.” (Psalmii 78, 10.)
„Cu cât proorocii îi chemau, cu atât ei se depărtau Și totuși Eu am învățat pe Efraim să meargă, Și l-am ridicat în brațe; Dar n-au văzut că Eu îi vindecam. I-am tras cu legături omenești, Cu funii de dragoste Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; Și dacă sunt chemați înapoi la Cel Prea Înalt, Nici unul din ei nu caută să se ridice.” (Osea 11, 2-7.)
„Totuși, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea Și nu nimicește; Își oprește de multe ori mânia Și nu dă drumul întregii Lui urgii. El și-a adus deci aminte că ei nu erau decât carne, O suflare care trece și nu se mai întoarce.” (Psalmii 78, 38.39.)
Deși „Și-a dat slava pradă robiei, și măreția Lui în mâinile vrăjmașului”, totuși El zice: „Dar nu-Mi voi îndepărta deloc bunătatea de la ei, și nu-Mi voi face credincioșia de minciună.” (Psalmii 78, 61; 89, 33.)
„Îmi este Efraim un fiu scump, un copil iubit de Mine?” „Căci când vorbesc de el, Îmi aduc aminte cu gingășie de el, de aceea Îmi arde inima în Mine pentru el.” (Ieremia 31, 20.)
„Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele?
Cum să-ți fac ca Admei? Cum să te fac ca Țeboimul? Mi se zbate inima în Mine Și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, Nu voi mai nimici pe Efraim; Căci Eu sunt Dumnezeu, nu om, Eu sunt Sfântul în mijlocul tău Și nu voi veni să te prăpădesc.” (Osea 11, 8.9.)
„Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta. Aduceți cu voi cuvinte de căință, Și întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I: «Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință». Asirianul nu ne va scăpa, Nu vrem să mai încălecăm pe cai, Și nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: «Dumnezeul nostru» Căci la Tine găsește milă orfanul.” (Osea 14, 1-3.)
„Ei vor urma pe Domnul Copiii vor alerga tremurând de la apus, Vor alerga tremurând din Egipt, ca o pasăre, Și din țara Asiriei, ca o porumbiță. Și-i voi face să locuiască în casele lor, zice Domnul.” (Osea 11, 10.11.)
„Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, Îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei! Voi fi ca roua pentru Israel; El va înflori ca crinul, și va da rădăcini ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde; Măreția lui va fi ca a măslinului, și miresmele lui ca ale Libanului. Iarăși vor locui la umbra lui, Iarăși vor da viață grâului, Vor înflori ca via Ce mai are Efraim a face cu idolii? Îl voi asculta și-l voi privi Voi fi pentru el ca un chiparos verde; De la Mine îți vei primi rodul. Cine este înțelept să ia seama la aceste lucruri Cine este priceput să le înțeleagă! Căci căile Domnului sunt drepte; și cei drepți umblă pe ele.” (Osea 14, 4-9.)
„Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! El va avea iarăși milă de noi, Va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.” (Mica 7, 18.19.)
„Domnul mi se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea!» Căci Domnul răscumpără pe Iacov, și-l izbăvește din mâna unuia mai tare decât el. Le voi preface jalea în veselie, și-i voi mângâia, le voi da bucurie, după necazurile lor. Poporul Meu se va sătura de bunătățile Mele, zice Domnul.” (Ieremia 31, 3.11.13.14.)
„Strigă de bucurie, fiica Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te și saltă de veselie din toată inima ta, Fiica Ierusalimului! Domnul a abătut de la tine pedepsele tale, A îndepărtat pe vrăjmașul tău; Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; Nu trebuie să te mai temi de nici o nenorocire! În ziua aceea, se va zice Ierusalimului: «Nu te teme de nimic! Sioane, să nu-ți slăbească mâinile! Domnul Dumnezeul tău, este în mijlocul tău, Ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, Va tăcea în dragostea Lui, Și nu va mai putea de veselie pentru tine».” (Țefania 3,14-17.)
„Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci; El va fi călăuza noastră până la moarte.” (Psalmii 48, 14.)