[Publicat pentru prima dată în Special Testimonies, Seria B, nr. 10, Iehova este Împăratul nostru.]
În dimineața aceasta, nu mă pot liniști. Mintea mea este frământată cu privire la situația din California de Sud. Dumnezeu a dat fiecărui om lucrul său; dar acolo sunt unii care nu iau în considerare, cu rugăciune, răspunderea lor individuală.
Când un lucrător este ales pentru o slujbă, slujba aceea nu-i aduce de la sine puterea capacității pe care n-a avut-o mai înainte. O slujbă înaltă nu dă caracterului virtuți creștine. Omul care presupune că mintea lui individuală este în stare a plănui și a gândi pentru toate ramurile lucrării, dă pe față o mare lipsă de înțelepciune. Nici o minte omenească nu este în stare a purta multele și feluritele răspunderi ale unei conferințe care cuprinde mii de oameni și multe ramuri ale lucrării.
Dar o primejdie și mai mare decât aceasta mi-a fost arătată în simțământul ce s-a dezvoltat la mulți dintre lucrătorii noștri, cum că deservenții cultici și alți lucrători ai cauzei ar trebui să depindă de mintea anumitor lucrători de frunte, conducători, pentru a le preciza îndatoririle lor. Mintea și judecata unui singur om nu trebuie să fie considerate capabile de a controla și modela o conferință. Persoana, în mod individual și biserica au răspunderi personale. Dumnezeu a dat fiecărui om un talent sau talanți spre a-i folosi și înmulți. Folosind acești talanți, el sporește capacitatea de a sluji. Dumnezeu a dat fiecărei persoane în parte judecata, și darul acesta El dorește ca lucrătorii Săi să-l folosească și să-l sporească. Președintele unei conferințe nu trebuie să considere că judecata lui personală trebuie să controleze judecata tuturor.
În nici o conferință nu ar trebui ca propunerile să fie trecute cu grabă, fără a se lua timp de către frați spre a cântări cu grijă toate laturile problemei. Pentru că președintele unei conferințe a sugerat anumite planuri, uneori s-a considerat ca nemaifiind necesar a-L consulta pe Domnul cu privire la ele. În felul acesta, au fost acceptate propuneri care nu erau spre folosul spiritual al credincioșilor și care cuprindeau în ele mult mai mult decât era aparent la prima cercetare neatentă. Asemenea procedee nu sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Multe, foarte multe probleme au fost primite și votate, care au cuprins în ele mult mai mult decât se anticipase și mult mai mult decât ar fi fost dispuși să admită aceia care votaseră, dacă și-ar fi luat timp să cerceteze problema pe toate laturile.
În vremea aceasta, nu ne putem îngădui să fim nepăsători sau neglijenți în lucrarea lui Dumnezeu. Noi trebuie să căutăm cu râvnă pe Domnul în fiecare zi, dacă trebuie să fim pregătiți pentru experiențele cu care ne confruntăm. Inimile noastre trebuie să fie curățite de orice sentiment de superioritate și principiile vii ale adevărului să fie sădite în suflet. Tineri și vârstnici și cei de vârstă mijlocie ar trebui să practice acum virtuțile caracterului lui Hristos. Ei ar trebui să experimenteze zilnic o dezvoltare spirituală, pentru ca să poată deveni vase de cinste în slujba Domnului.
„Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui i-a zis: «Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui».” (Luca 11, 1.) Rugăciunea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Săi ca răspuns la această cerere nu este alcătuită dintr-un limbaj bombastic, ci exprimă în cuvinte simple nevoile sufletului. Ea este scurtă și se ocupă de nevoile zilnice.
Fiecare suflet are privilegiul de a spune Domnului propriile și deosebitele sale nevoi, și să ofere mulțumirea sa personală pentru binecuvântările pe care le primește zilnic. Dar multe rugăciuni lungi și fără viață, fără credință, care se aduc lui Dumnezeu, în loc de a fi o bucurie pentru El, sunt o povară. Avem nevoie, o, atât de multă nevoie avem, de inimi curate, pocăite. Avem nevoie să fim întăriți în credința noastră. „Cereți și vi se va da” a făgăduit Mântuitorul, „căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.” (Matei 7, 7.) Avem nevoie să ne educăm pe noi înșine, să ne încredem în acest cuvânt și să aducem lumina și harul lui Hristos în lucrările noastre. Avem nevoie să ne prindem de Hristos, și să nu-I dăm drumul până când nu cunoaștem că puterea harului Său transformator se dă pe față în noi. Trebuie să avem credință în Hristos, dacă trebuie să reflectăm caracterul divin.
Hristos a îmbrăcat natura Sa dumnezeiască cu natura omenească și a dus o viață de rugăciune și lepădare de sine, cum și de luptă zilnică cu ispita, pentru ca să poată ajuta pe aceia care astăzi sunt asaltați de ispită. El este iscusința și puterea noastră. El dorește ca prin însușirea harului Său, natura omenească să devină părtașă de natură dumnezeiască, și, în felul aceasta, să scape de stricăciunea care este în lume prin pofte. Cuvântul lui Dumnezeu, din Vechiul și Noul Testament, dacă este studiat cu credincioșie și primit, practicat în viață, va da înțelepciune și viață spirituală. Cuvântul acesta trebuie să fie păstrat în suflet cu sfințenie. Credința în Cuvântul lui Dumnezeu și în puterea lui Hristos de a transforma viața va face în stare pe credincios să aducă la îndeplinire lucrările Lui și să trăiască o viață de bucurie în Domnul.
Iar și iar, am fost instruită să spun poporului nostru: Lăsați ca încrederea și credința voastră să fie în Dumnezeu. Să nu depindeți de nici un om supus greșelii pentru a vă preciza datoria. E privilegiul vostru de a spune: „Voi vesti Numele Tău fraților mei, și Te voi lăuda în mijlocul adunării. Cei ce vă temeți de Domnul, lăudați-L! Voi toți, sămânța lui Iacob, slăviți-L! Cutremurați-vă înaintea Lui, voi toți sămânța lui Israel! Căci El nici nu disprețuiește, nici nu urăște necazurile celui nenorocit, și nu-și ascunde Fața de el, ci îl ascultă când strigă către El.... Tu vei fi pricina laudelor mele: și-mi voi împlini juruințele în fața celor ce se tem de Tine. Cei săraci vor mânca și se vor sătura, cei ce caută pe Domnul, Îl vor lăuda; veselă să vă fie inima pe vecie.” (Psalmii 22, 22-26.)
Textele acestea ale Scripturii sunt chiar la obiect. Fiecare membru al bisericii ar trebui să înțeleagă că Dumnezeu este Acela la care să privească pentru a înțelege datoria personală. Este drept ca frații să se consfătuiască; dar când oameni aranjează exact ceea ce ar trebui să facă frații lor, ei să răspundă că au ales ca sfetnic al lor pe Domnul. Aceia care Îl vor căuta cu smerenie vor găsi că harul Lui este îndestulător. Dar când un om îngăduie altuia să se așeze între el și datoria pe care i-a arătat-o Dumnezeu, acordându-i omului încrederea sa și acceptându-l drept călăuza sa, atunci el pășește de pe platforma adevărată pe una falsă și primejdioasă. Un astfel de om, în loc de a crește și a se dezvolta, își va pierde spiritualitatea.
Nu este putere în nici un om pentru a remedia un caracter defectuos. În mod individual, nădejdea și încrederea noastră trebuie să fie în Acela care este mai mult decât om. Avem nevoie să ne aducem aminte totdeauna, că ajutorul a fost așezat asupra unuia care este puternic. Domnul a prevăzut ajutorul trebuincios pentru fiecare suflet care îl primește. Sanatoriu, California, 3 octombrie 1907.