[Publicat pentru prima dată în Special Testimonies, Seria B, nr. 10, Iehova este Împăratul nostru.]
La începutul domniei sale, Solomon s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărățească în locul tatălui meu David, și eu nu sunt decât un copilaș, nu sunt încercat”. (1 Împărați 3, 7.)
Solomon, urmase tatălui său David la tronul lui Israel. Dumnezeu l-a onorat mult, și, așa cum știm, el a ajuns în anii de mai târziu cel mai mare, cel mai bogat și cel mai înțelept împărat care a stat vreodată pe un scaun de domnie pământesc. De timpuriu, în anii de la început ai domniei sale, Solomon a fost impresionat de Duhul Sfânt cu privire la solemnitatea răspunderilor sale, și deși bogat în talente și capacități, el și-a dat seama că fără ajutor dumnezeiesc era tot atât de neajutorat ca și un copilaș, pentru a le duce la îndeplinire. Solomon n-a fost niciodată atât de bogat, sau atât de înțelept, sau realmente atât de adevărat mare ca atunci când a mărturisit Domnului: „Eu nu sunt decât un copilaș, nu sunt încercat”.
Într-un vis, în care i s-a arătat Domnul, zicând: „Cere ce vrei să-ți dau” (Ver 5), Solomon a exprimat în felul acesta sentimentul de neajutorare și nevoia de ajutor dumnezeiesc. El a continuat: „Servul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulțimii lui. Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta așa de mare la număr!”
„Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului. Și Dumnezeu a zis: Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viață lungă, nici bogății, nici moartea vrăjmașilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate, voi face după cuvântul tău. Îți voi da o inimă înțeleaptă și pricepută, așa cum n-a fost nimeni înaintea ta și nu se va scula nimeni niciodată ca tine. Mai mult, îți voi da și ce n-ai cerut, bogății și slavă, așa încât tot timpul vieții tale nu va fi un împărat ca tine. Și dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile și poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îți voi lungi zilele.
Solomon s-a deșteptat. Acesta a fost visul. Solomon s-a întors la Ierusalim, și s-a înfățișat înaintea chivotului legământului Domnului. A adus arderi de tot și jertfe de mulțumire și a dat un ospăț tuturor slujitorilor lui”. (1 Împărați 3, 8-15.)
Toți aceia care ocupă locuri de răspundere au nevoie să învețe lecția ce se cuprinde în smerita rugăciune a lui Solomon. Ei nu trebuie să uite că poziția pe care o ocupă nu va schimba niciodată caracterul și nici nu-l va face infailibil pe om. Cu cât poziția pe care un om o ocupă este mai înaltă, cu cât este mai mare răspunderea pe care el o are de purtat, cu atât mai întinsă va fi influența pe care el o exercită, și cu atât mai mare nevoia sa de a-și simți dependența lui de înțelepciunea și de puterea lui Dumnezeu, și de a cultiva caracterul cel mai bun și cel mai sfânt. Aceia care acceptă o poziție de răspundere în lucrarea lui Dumnezeu ar trebui să-și aducă întotdeauna aminte că, împreună cu chemarea la această lucrare, Dumnezeu i-a chemat de asemenea și să umble cu băgare de seamă înaintea Lui și înaintea semenilor lor. În loc de a considera că este datoria lor de a ordona, de a dicta și de a porunci, ei ar trebui să-și dea seama că ei înșiși ar trebui să fie învățăcei. Când un lucrător cu răspundere neglijează a învăța lecția aceasta, cu cât este mai repede eliberat de răspunderile sale, cu atât va fi mai bine pentru el și pentru lucrarea lui Dumnezeu. Poziția pe care o ocupă nu va da niciodată sfințenie și noblețe de caracter. Cel care onorează pe Dumnezeu și păzește poruncile Lui va fi el însuși onorat.
Întrebarea pe care fiecare ar trebui să și-o pună cu toată smerenia este: „Sunt eu calificat pentru acest loc de răspundere? Am învățat eu să țin calea Domnului spre a face judecată și dreptate?” Exemplul pământesc al Mântuitorului ne-a fost dat pentru ca noi să nu umblăm în propria noastră putere, ci pentru ca fiecare să se socotească pe sine, așa cum s-a exprimat Solomon, „un copilaș”.
„Urmași ai lui Dumnezeu ca niște copii prea iubiți”
Fiecare suflet cu adevărat convertit poate să spună: „Eu sunt doar un copilaș; dar sunt un copil al lui Dumnezeu”. Cu un preț nemărginit de mare, s-au făcut prevederi prin care familia omenească să poată fi repusă în calitatea de copil al lui Dumnezeu. La început, Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, după asemănarea Sa. Primii noștri părinți au ascultat de glasul ispititorului și s-au supus puterii lui Satana. Dar omul nu a fost părăsit la discreția răului pe care el îl alesese. S-a dat făgăduința unui Eliberator. „Vrăjmășie voi pune între tine și femei”, a spus Dumnezeu șarpelui, „între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”. (Geneza 3, 15.) Înainte de a fi auzit de spini și pălămidă, de întristare și de muncă grea, care urmau să fie partea lor, sau despre țărâna pământului în care urmau să se întoarcă, ei au ascultat cuvinte care nu se putea să nu le dea nădejde. Tot ce se pierduse prin cedare înaintea lui Satana putea fi recâștigat prin Hristos.
Fiul lui Dumnezeu a fost dat ca să răscumpere neamul omenesc. Cu suferințe nemărginite, Cel fără de păcat pentru păcătoși a plătit prețul care urma să răscumpere familia omenească de sub puterea nimicitorului, și să-i readucă după chipul lui Dumnezeu. Aceia care primesc mântuirea adusă lor în Hristos se vor smeri înaintea lui Dumnezeu ca niște copilași.
Dumnezeu dorește ca copiii Lui să ceară lucrurile acelea care Îi vor da Lui putința să descopere harul Lui, prin ei, înaintea lumii. El dorește ca ei să caute sfatul Lui, să recunoască puterea Lui. Hristos ridică pretenții pline de iubire față de toți aceia pentru care El și-a dat viața: ei trebuie să asculte de voia Lui, dacă este să aibă parte de bucuriile pe care El le-a pregătit pentru toți aceia care reflectă, aici, caracterul Lui. E bine ca noi să ne recunoaștem slăbiciunea, deoarece atunci vom căuta tăria și înțelepciunea pe care Tatăl Se simte fericit să le dea copiilor Săi pentru lupta lor zilnică împotriva puterilor răului.
Deși educația, instruirea și sfatul acelora cu experiență sunt cu totul trebuincioase, lucrătorii trebuie să fie învățați că ei nu trebuie să se sprijine în totul pe judecata nici unui om. Ca instrumente libere ale lui Dumnezeu, toți trebuie să ceară înțelepciune de la El. Când unul care învață depinde în totul de gândurile altuia, acceptând planurile lui fără a merge mai departe, el vede numai prin ochii omului aceluia și, în măsura aceasta e numai un ecou al altuia.