Căderea omului în păcat a umplut întreg cerul de întristare. Cântările de laudă ale îngerilor au amuțit, harfele lor au încetat de a mai răsuna și ei și-au luat de pe cap coroanele lor. Mizerie și boală trebuia să fie de aici încolo soarta ființelor pe care Dumnezeu le pusese în Universul creat de El. Ei au căzut sub vină și „nu le mai rămânea nici o cale de scăpare”. Moartea a venit acum asupra întregii familii a lui Adam, și toți urmașii săi păreau a fi osândiți la pieire.
Atunci Fiul lui Dumnezeu, Prințul glorios al cerului, a fost umplut de milă pentru neamul decăzut. Iubirea dumnezeiască a pus la cale un plan, prin care omenirea să poată fi răscumpărată. Isus Însuși, luă apărarea păcătosului înaintea Tatălui, oferindu-Și viața Sa ca preț de răscumpărare și luând asupra-Și osânda de moarte, pentru ca prin meritele sângelui Său și prin ascultare de legea lui Dumnezeu să dobândească iarăși grația Creatorului pentru Adam și urmașii săi și să le dea posibilitatea de a se reîntoarce la paradisul cel pierdut. Nu fără luptă a dat Dumnezeu pe Unicul Său Fiu la moarte. Chiar pe Împăratul Universului L-a costat o luptă și o biruire, înainte de a decide, dacă neamul vinovat să fie lăsat pradă pieirii sau să dea pe Fiul Său ca să sufere pentru aceasta. Neschimbătoare este și rămâne legea lui Dumnezeu! Nici măcar pentru salvarea omenirii căzute nu se putea ocoli; dar Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât a acceptat jertfa Fiului Său.
Îngerii însă nu s-au putut bucura, când Suveranul lor le-a făcut cunoscut planul de mântuire. Cu o durere tainică și cu uimire ei au ascultat la cuvintele Sale, care indicau la cărarea pe care El avea să se coboare de la bucuria, măreția și viața nemuritoare a cerului la strâmtorarea, ocara și moartea de pe pământ. El trebuia să stea ca mijlocitor între Tatăl Său mâniat și între omul păcătos, și totuși puțini avea să-L primească ca Fiu al lui Dumnezeu. Pentru a veni pe pământ, El a trebuit să părăsească înalta Sa poziție de Suveran al cerului, și să ia chip de rob, și prin propria Sa experiență să facă cunoștință cu diferitele încercări la care omul este expus, așa încât să poată ajuta celor ispitiți. După terminarea misiunii Sale ca Învățător, El avea să fie dat în mâinile nelegiuiților și să fie expus la orice înfruntare și chinuri pe care Satana avea să le insufle acestora. El avea să fie spânzurat (pe cruce) între cer și pământ ca un păcătos vinovat, și să sufere cea mai crudă moarte. Ceasurile lungi ale chinurilor Sale de moarte aveau să fie atât de grozave, încât îngerii, neputând a mai suferi să privească, aveau să-și ascundă fețele lor din fața acestei scene.
El avea să sufere nu numai dureri corporale ci și chinuri sufletești, care aveau să întreacă cu mult pe cele dintâi; asupra Sa avea să apese povara păcatelor întregii lumi. Îngerii s-au aruncat la picioarele Suveranului lor și și-au oferit viața lor ca jertfă pentru oamenii căzuți. Dar Hristos îi asigură că viața unui înger nu poate plăti vina păcatului, ci numai Fiul lui Dumnezeu este în stare să răscumpere mântuirea oamenilor. Totuși și îngerii aveau să participe împreună cu Hristos la lucrarea de mântuire. Prin aceea că El avea să ia asupra-Și natura omenească, puterea Sa avea să devină mai mică decât a lor, de aceea ei aveau să aibă însărcinarea de a alina durerile Sale și de a-L întări. De asemenea ei aveau să păzească pe copiii lui Dumnezeu de influența îngerilor răi și de întunericul, cu care Satan caută mereu să-i înconjoare.
Deoarece îngerii aveau să fie martori ai chinurilor sufletești grozave și ai umilinței Domnului lor, atunci ei aveau să fie umpluți de durere și de indignare și aveau să dorească a-L elibera din mâinile omorâtorilor Săi; dar nu avea să li se permită să se amestece spre a împiedica vreo faptă oarecare, din cele ce aveau să vadă. Făcea parte din planul de mântuire, ca Fiul lui Dumnezeu să sufere batjocura și maltratările oamenilor nelegiuiți, și El se învoi la toate acestea, când se hotărî să devină Salvatorul lumii.
Cu o duioșie divină mângâie Isus pe îngeri, asigurându-i că prin moartea Sa, El avea să răscumpere pe mulți și să smulgă puterea aceluia, care avea stăpânirea morții. El avea să câștige iarăși împărăția, pe care omul o pierduse prin fărădelegea sa, și că, în viitor, cei mântuiți vor locui întotdeauna și pe veci cu El. Satana și păcătoșii aveau să fie nimiciți, așa încât nu vor mai fi niciodată în stare să mai tulbure pacea cerului și a pământului. Isus rugă oștirile cerești, să se dea mulțumite cu planul pe care Tatăl Său îl primise, și să se bucure, că prin moartea Sa omul cel căzut va putea să recâștige din nou grația lui Dumnezeu.
Atunci o bucurie nespusă umplu cerul, iar îngerii intonară o cântare de laudă. Ei cântau din harpele lor și înălțau glasurile lor în imnuri înalte spre onoarea marii milostiviri și coborâri a lui Dumnezeu, de a da pe scumpul și iubitul Său Fiu pentru salvarea unui neam de răsculați. Laudă și adorație fură aduse pentru tăgăduirea și jertfirea de sine a lui Isus, care Se învoi ca să părăsească pe Tatăl Său și să sufere și să moară pentru un neam pierdut. Nimeni afară de Fiul lui Dumnezeu nu era în stare a face pod peste prăpastia, pe care o adusese păcatul. Numai prin moartea Sa, omul putea fi salvat și în același timp să satisfacă dreptatea lui Dumnezeu. Hristos era cel dintâi după marele Legiuitor. Viața Sa era singura jertfă de o valoare suficientă, spre a satisface în totul pretențiile legii desăvârșite a lui Dumnezeu și să răscumpere pe oameni din starea lor decăzută.
Sângele animalelor nu putea da nici o compensație pentru călcarea legii dumnezeești. Viața acestora era de o valoare mai mică decât viața păcătosului, și prin urmare neîndestulătoare spre a fi preț de răscumpărare pentru păcat. Ea nu putea fi primită de Dumnezeu, decât ca un simbol al jertfei Fiului Său.
Omul nu era în stare a da satisfacție pentru omenire. Starea sa decăzută și păcătoasă făcea ca jertfa sa să apară numai ca un dar de jertfă nedesăvârșit. Dumnezeu a creat pe om desăvârșit și fără prihană, și după păcătuirea acestuia El nu mai putea primi pentru Dânsul nici-o jertfă care să aibă o mai mică valoare, decât omul în nevinovăția și desăvârșirea sa.
Îngerii erau fără păcate, dar aveau o valoare mai mică decât legea lui Dumnezeu, și sunt supuși acesteia ca ființe create. Ei erau solii destinați a împlini voința lui Hristos și a se închina înaintea Lui.
Hristos însă, deși în chip dumnezeiesc fiind, nu socoti ca un lucru de apucat de a fi deopotrivă cu Dumnezeu. El era emblema desăvârșită a Tatălui Său, nu numai în înfățișarea Sa exterioară, ci și în privința desăvârșirii caracterului Său. Asupra lui Hristos nu se afla nici o obligație; El era superior legii și cu aceasta și superior îngerilor. Pe om însuși El îl întrecea în valoare datorită caracterului Său nobil, și neprihănit, și din cauza înaltei Sale poziții ca Suveran al oștirilor cerești, El era superior caracterului și poziției omului. Hristos conlucrase împreună cu Tatăl la creerea omului și când neamul omenesc căzu prin neascultare, El avea puterea de a da satisfacție pentru păcatele acestuia, de a ridica iarăși pe oameni și a-i readuce înapoi la poziția lor originală. Hristos avea puterea de a-Și da viața Sa și a Și-o lua iarăși; totuși El nu era deloc obligat, ca să ia asupra-Și lucrarea de ispășire. Jertfa adusă de El era adusă de bunăvoie. O iubire nemărginită și o milă vrednică de admirat L-au mișcat să facă acea jertfă, care deschidea iarăși ușa speranței unui neam decăzut.
Darurile de jertfă și preoția sistemului iudaic erau simboluri, rânduite a preînchipui moartea și lucrarea de mijlocire a lui Hristos. Toate aceste ceremonii nu aveau sens sau valoare decât în legătura lor cu Hristos, care era însăși temelia și Întemeietorul întregului sistem. De la Adam și până la timpul când națiunea iudaică deveni un popor deosebit și separat, adoratorii lui Dumnezeu au fost instruiți cu privire la Salvatorul așteptat, care era preînchipuit prin darurile lor de jertfă. Domnul făcuse cunoscut lui Adam, lui Abel, Enoh, Noe, Avraam și altor bărbați credincioși din vechime și mai cu seamă lui Moise, că sistemul ceremonial de jertfă și preoția nu sunt suficiente în sine și prin sine pentru salvarea păcătoșilor. Acele simboluri și semne indicau numai la Hristos. Printr-însele bărbații credincioși de pe vremuri vedeau, pe Hristos și credeau într-Însul. Ele aveau să dureze însă numai până când jertfa desăvârșită avea să fie adusă. Sistemul darurilor de jertfă fusese rânduit de către cer, spre a păstra neîncetat în fața poporului grozava despărțire provocată prin păcat între Dumnezeu și oameni și marea necesitate a unei preoții mijlocitoare. Păcătosul împovărat de vina păcatului, lipsindu-i meritele necesare, nu se poate înfățișa în propria sa persoană înaintea lui Dumnezeu. Dar o cale a fost pregătită acum, pe care el avea să câștige -- prin mijlocirea altuia -- iarăși intrare la Dumnezeu. Preoția pământească preînchipuia preoția lui Hristos, care avea să fie Însuși ca Mijlocitor între Cel Prea Sfânt și între poporul Său. Hristos era desăvârșit, fără pată și fără greșeală, curat de păcate. Numai El singur dintre toți cei care au locuit vreodată pe pământ, puteau zice: „Care dintre voi Mă poate învinui pentru păcat?” Legătura dintre Dumnezeu și oameni care a fost întreruptă prin căderea lui Adam în păcat, nu putea fi restabilită decât prin Hristos. Misiunea și lucrarea Sa avea să întreacă în demnitate și măreție cu mult preoția pământească, tipică.
Întreaga greutate a urmărilor grozave ale păcatului nu ar fi fost cunoscută niciodată pe deplin, dacă medicamentul hotărât pentru aceasta nu ar fi fost de o valoare nemărginită. Prețul extraordinar, care a fost plătit pentru răscumpărarea omului căzut, -- prin faptul că Prințul Cerului, Cel deopotrivă cu Tatăl, Și-a dat viața pentru un neam răsculător -- rămâne o taină, asupra căreia chiar îngerii se minunează, și pe care ei nu o pot pătrunde pe deplin.