Fariseii, preoții și mai marii se consfătuiră între ei cu privire la marea autoritate pe care Isus o dăduse pe față în templu prin osândirea procedurii demnitarilor iudei. Poziția pe care o luă El și tonul vocii Sale, în legătură cu puterea irezistibilă, pe care El o exercitase asupra mulțimii, făcu pe mulți să creadă, că acesta este de fapt Mesia cel de mult așteptat.
O parte dintre iudei erau deprinși încă de pe vremuri a se feri de cineva, care părea a poseda o atât de mare putere sau care era influențat de Spiritul lui Dumnezeu. Multe solii și avertismente fuseseră date deja lui Israel prin gura profeților. Și totuși mulți dintre acești bărbați sfinți au fost omorâți din ordinul conducătorilor lui Israel, pentru că ei expuneau pe față păcatele celor sus-puși. Captivitatea iudeilor sub o națiune păgână era pedeapsa pentru indignarea pe care au simțit-o când au fost făcuți atenți cu privire la nelegiuirea lor. În loc să ia seama la avertismentele lui Dumnezeu, ei se dădeau și mai mult la viețuirea lor păcătoasă.
Iudeii se plângeau pe vremea lui Hristos pentru umilirea și servitutea romană sub care suspinau. Într-adevăr ei condamnau modul de comportare al părinților lor, care uciseseră cu pietre pe profeții care fuseseră trimiși pentru îndreptarea lor; și totuși preoții și mai marii lor erau însuflețiți de același spirit, care dusese la comiterea acestor crime.
Demnitarii templului se consfătuiră cu privire la procedeul lui Isus, și la măsurile pe care ei trebuiau să le ia. Unul dintre ei cu numele de Nicodim, îi sfătui să fie mai moderați atât în sentiment, cât și în faptă. El conchise, că în cazul că Isus ar fi îmbrăcat într-adevăr cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi primejdios, a nesocoti avertismentele și descoperirile puterii Sale. El nu putea să privească pe Domnul ca pe un amăgitor, și nici să-L facă subiect de batjocură ca ceilalți farisei. El văzuse și auzise personal pe Isus, și sufletul său era neliniștit din această cauză. El dorea serios după lumină în această privință, și cu cât cerceta mai mult, cu atât mai puternică devenea convingerea lui, că acesta este Cel descris de profeți. Și dacă El va fi Hristos într-adevăr, atunci aceasta va fi o epocă plină de însemnătate din istoria lumii și mai cu seamă a națiunii iudaice.
În tot cursul zilei după curățirea curții profanate a templului, Isus vindecă pe bolnavi și ajută celor întristați. Nicodim observase, cu câtă compătimire miloasă proteja El pe săraci și întristați. După cum un tată iubitor caută să ajute copiilor săi suferinzi, tot așa reda El bolnavilor sănătatea și transforma tristețea în bucurie. Nici un rugător nu a fost respins fără ajutor. Mamele au fost făcute fericite prin restabilirea copiilor lor, și glasuri de mulțumire au venit în locul plânsului și al suspinului. De dimineața până seara instruise Isus poporul neliniștit și dornic de învățătură, și rezolvase chițibușurile cărturarilor și ale conducătorilor mândri prin înțelepciunea cuvintelor Sale. Astfel Nicodim văzând și auzind toate aceste lucruri minunate, și după ce cercetase profețiile, care indicau la Isus ca Mesia cel făgăduit, nu mai îndrăzni să mai pună la îndoială, că El este trimis într-adevăr de Dumnezeu.
Când noaptea își întinse umbrele sale, Isus Se retrase palid și istovit de la munca Sa obositoare și merse înapoi la muntele măslinilor, pentru a găsi odihnă. Aici Nicodim merse la El, ca să-L roage pentru o convorbire. Acest bărbat era bogat și se bucura de stima iudeilor. Bogăția, erudiția, binefacerea și mai cu seamă darurile bogate pe care el le făcea pentru serviciul Sanctuarului erau cunoscute pretutindeni. Afară de aceasta el era și unul dintre membrii cei mai cu vază ai marelui sfat iudaic. Și totuși când se văzu în fața lui Isus, fu cuprins de o emoție și o sfială ciudată, pe care el căută s-o ascundă printr-o aparență de demnitate și prezență de spirit.
Nicodim a căutat să facă vizita sa la un tânăr străin pentru convorbire, la o astfel de oră înaintată să apară ca un gest de coborâre din partea unui mai mare și învățat al iudeilor. El I se adresă mai întâi cu cuvinte plăcute: „Învățătorule, știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu; că nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Luca 3, 2. Dar în loc să răspundă la acest salut lingușitor, Isus fixă pe vorbitor cu ochii Săi liniștiți și cercetători, ca și cum ar voi să citească în sufletul său; apoi îi vorbi cu un glas blând și solemn, descoperind lui Nicodim adevărata situație în care el se găsea: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.”
Fariseul pierdu stăpânirea sa de sine la aceste cuvinte, al căror înțeles el îl pricepea în parte; căci el auzise pe Ioan Botezătorul predicând pocăința și botezul, cum și apropiata venire a Aceluia, care avea să boteze cu Spirit Sfânt. Nicodim simțise de mult că Iudeilor le lipsea viața spirituală, și în cea mai mare parte motivul acțiunilor lor, și se așteptase la o schimbare în aceste lucruri la timpul apariției lui Mesia. Totuși el nădăjduia într-un Salvator, care avea să ridice în Ierusalim un tron lumesc, să pună națiunea iudaică sub stindardul Său și să supună împărăția romană prin puterea armelor.
Acest demnitar învățat era un fariseu strict și se mândrise cu faptele sale cele bune și cu marea sa evlavie. El privea umblarea Sa zilnică ca desăvârșită înaintea lui Dumnezeu și fu neliniștit auzind pe Isus vorbind despre o împărăție, așa de curată, încât el nu putea s-o recunoască în starea sa actuală. El fu cuprins de îngrijorare, și totuși aplicarea cuvintelor lui Isus la cazul său personal îi produse neplăcere, și răspunse, ca și când el le-ar fi înțeles într-un sens literar: „Cum se poate naște un om bătrân?”
Isus repetă cu accentuare solemnă: „Adevărat, adevărat îți spun, că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” Cuvintele lui Isus nu mai puteau rămâne neînțelese. Ascultătorul Său își dădu acum bine seama, că El se referea la botezul cu apă și la harul lui Dumnezeu. Puterea Spiritului Sfânt preschimbă întreg omul, și această schimbare înseamnă naștere din nou.
Mulți iudei recunoscuseră pe Ioan ca profet al lui Dumnezeu și primiseră de la El botezul pocăinței; între timp el arăta însă mereu, că lucrarea și trimiterea sa consta în aceea, de a pregăti calea pentru Hristos; că aceasta este cea mai mare lumină și va aduce la îndeplinire lucrarea începută de el. Nicodim meditase la aceste cuvinte și era acum convins că se află în fața celui vestit de Ioan.
Isus continuă zicând: „Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ți-am zis: «Trebuie să vă nașteți din nou. Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul.»” Aici Isus caută să facă pe Nicodim să înțeleagă necesitatea înrâuririi Spiritului lui Dumnezeu asupra inimii omenești, prin care aceasta trebuie curățită, înainte de a fi posibilă dezvoltarea unui caracter loial și temător de Dumnezeu. „Căci din inimă ies gândurile rele, omorurile, adulterul, desfrânarea, furturi, Testimonies mincinoase, defăimări.” Când acest izvor al inimii va fi curățit, atunci tot ce va curge dintr-însul va fi nou.
Această nouă naștere părea a fi plină de mister pentru Nicodim. El întrebă: „Cum se poate face așa ceva?” Isus îi spuse lui Nicodim să nu se mire și se folosește de vânt pentru a lămuri cuvintele Sale. Vântul se aude prin ramurile pomilor și prin freamătul frunzelor, și totuși el este nevăzut ochilor, și nimeni nu știe, de unde vine el și unde se duce. La fel se petrec lucrurile și cu experiența oricărui om născut din Spirit. Spiritul este puterea nevăzută, prin care Dumnezeu produce rezultate văzute. Influența sa este puternică, și guvernează acțiunile omenești. Când acesta este curățit de tot răul, el devine o putere conducătoare spre bine. Punând stăpânire Spiritul reînnoitor al lui Dumnezeu asupra lui, aduce o schimbare desăvârșită a vieții; cugetele nelegiuite sunt izgonite, faptele rele sunt lăsate, și iubirea, pacea și umilința iau locul urii, al invidiei și al spiritului de ceartă. Acea putere pe care nici un ochi omenesc n-o poate vedea, a creat o ființă nouă după chipul lui Dumnezeu.
Necesitatea renașterii a fost prezentată înaintea ochilor lui Nicodim cu mai puțină insistență, ca modul împlinirii ei. Isus l-a mustrat întrebându-l cum se poate ca să fie neștiutor asupra acestor lucruri, el care este maestru și învățător în Israel și tâlcuitor al profețiilor. A citit în zadar acele Scripturi sfinte, dacă n-a învățat dintr-însele, că inima trebuie mai întâi să fie curățită prin Spiritul lui Dumnezeu de mânjitura ei naturală, înainte de a fi pregătită pentru Împărăția cerurilor. Aici Hristos nu Se referă la învierea corpului din mormânt, când o națiune va fi născută într-o zi, ci El vorbea cu privire la activitatea lăuntrică a harului asupra inimii nerenăscute încă.
El săvârșise tocmai curățirea templului, și gonise din halele cele sfinte pe acei care Îl înjosiseră făcându-l un loc de negustorie și cămătărie. Nici unul dintre acei, care au fugit în acea zi din prezența lui Isus, nu a fost pregătit prin harul lui Dumnezeu, ca să fie în legătură cu sfânta slujbă a lui Dumnezeu. În orice caz existau printre farisei bărbați respectuoși, care deplângeau cu toată inima relele care duceau pe poporul iudeu la pieire și profanau serviciul divin. Ei recunoșteau de asemenea prescripțiile și slujba formelor goale și nefolositoare în locul adevăratei sfințiri, totuși erau neputincioși a pune stavilă acestor rele care luau proporții.
Isus începuse această lucrare, atacând spiritul de zgârcenie și egoism al iudeilor, și arătându-le, că deși ei se considerau ca copii ai lui Avraam, totuși nu voiau să urmeze exemplul său. În realitate ei se sârguiau după o înfățișare a temerii de Dumnezeu, în timp ce sfințenia lăuntrică adevărată o neglijau. Ei erau zeloși numai pentru litera legii, în timp ce spiritul ei îl violau zilnic. Legea interzicea ura și furtul, și totuși Hristos declară, că iudeii făcuseră casa Tatălui Său peșteră de tâlhari. Ceea ce trebuia poporului mai presus de toate, era o naștere nouă spirituală, o lepădare a păcatelor care îl necurățea, și o reînnoire a adevăratei înțelepciuni și a sfințeniei curate.
Această curățire a templului lămurește lucrarea care trebuie să aibă loc în fiecare, care dorește să devină părtaș vieții veșnice. Isus desfășură cu răbdare planul de mântuire lui Nicodim, arătându-i, cum Spiritul Sfânt umple inima fiecărui om născut din Spirit cu o putere transformatoare. La fel ca și vântul care deși este nevăzut, totuși efectele sale se pot cunoaște -- așa se întâmplă și cu botezul Spiritului lui Dumnezeu asupra inimii, descoperindu-se în orice faptă a aceluia, care simte puterea Sa salvatoare.
Spiritul Sfânt lămurește, cum Isus în milostivirea Sa ridică povara de pe sufletul apăsat, și-l face fericit prin liberarea din sclavie. Bucuria vine în locul întristării, și fața reflectă lumina cerească. Și totuși, nimeni nu vede mâna care ridică povara, nici lumina, care își aruncă razele sale din curtea cerească a lui Dumnezeu. Binecuvântarea vine când sufletul se predă prin credință Domnului în totul. Această taină întrece cunoștința omenească; cu toate acestea, acela care trece de la moarte la viață simte în inima sa, că aceasta este un adevăr sfânt.
Pocăința sufletului prin credința în Hristos n-a fost pricepută de Nicodim decât în mod nelămurit, deoarece el fusese deprins a privi formalismul și respectarea cu strictețe a ceremoniilor ca adevărata religie. Marele Învățător declară, că trimiterea Sa pe pământ nu consta în aceea, de a întemeia o împărăție pământească cu pompă și mărire lumească, ci să restabilească Împărăția păcii și a iubirii, și să conducă pe oameni la Tatăl ceresc prin lucrarea de mijlocire a Fiului lui Dumnezeu.
Nicodim a fost foarte încurcat. Isus îi zise: „Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre lucrurile cerești?” Dacă Nicodim nu înțelegea învățăturile Sale cu privire la efectul harului asupra inimii omenești, așa cum el este explicat prin exemplul vântului, cum avea să fie el în stare să înțeleagă caracterul Împărăției Sale Cerești și glorioase? Incapabil a înțelege natura lucrării lui Hristos de pe pământ, firește că nici lucrarea Lui din cer nu o putea înțelege, Isus atrase atenția lui Nicodim asupra profețiilor lui David și ale lui Ezechiel: „Și le voi da o inimă neîmpărțită”, „Le voi da o altă inimă, și voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, și le voi da o inimă de carne, ca să urmeze poruncile Mele, să păzească și să împlinească legile Mele; și ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.” „Și când vor veni în ea, vor scoate de acolo toți idolii și toate urâciunile.” Ezechiel 11, 19-20, 18. „De aceea vă voi judeca pe fiecare după căile lui, casă a lui Israel, zice Domnul, Dumnezeu. Întoarceți-vă și abateți-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădați de la voi toate fărădelegile, prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou.” Ezechiel 18, 30-31.
„Zidește în mine o inimă curată Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic! Nu mă lepăda de la Fața Ta, și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale, și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință! Atunci voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă, și păcătoșii se vor întoarce la Tine.” Psalmii 51, 10-13. „Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, și vă voi da o inimă de carne.” Ezechiel 36, 26.
Învățatul Nicodim citise mai înainte aceste profeții dar nu le înțelesese cum trebuie; acum însă i-a fost descoperită adevărata însemnătate a lor, și el recunoscu, că chiar un om cu o umblare dreaptă în viață are nevoie de a fi renăscut prin Isus Hristos, ca singura posibilitate prin care el poate să-și procure salvare și să devină părtaș la Împărăția cerească. Isus declara într-un mod precis, că Împărăția, pe care El venise s-o întemeieze, nu poate fi recunoscută decât de acei, care vor fi renăscuți. Chiar cea mai strictă respectare a legii nu dă nici unui om dreptul, de a intra în împărăția cerurilor.
Trebuie să aibă loc mai întâi o naștere din nou, și o zidire a unui spirit nou, prin înrâurirea Spiritului lui Dumnezeu, care să sfârșească umblarea în viață și să înnobileze caracterul. Numai această legătură cu Dumnezeu dă omului posibilitatea de a intra în Împărăția glorioasă a cerurilor. Nici-o invenție omenească nu va fi vreodată în stare a găsi un remediu propriu pentru sufletul său păcătos. Numai prin pocăință și umilință și prin observarea prescripțiilor dumnezeiești, poate urma lucrarea harului. Viciul este atât de urâcios înaintea lui Dumnezeu, pe care păcătosul L-a insultat și L-a întristat atât de mult, încât o pocăință, care să fie de o mărime corespunzătoare cu păcatul, produce adesea un chin spiritual greu de suportat.
Nimic altceva nu deschide omului Împărăția lui Dumnezeu decât desăvârșita primire și o practicare activă a adevărului dumnezeiesc. Numai o inimă curată și umilită, care este plină de ascultare și de statornicie în credință și care stăruie în serviciul Celui Prea Înalt, poate intra acolo. Mai departe Isus declară: „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Ioan 3, 14. Șarpele a fost înălțat în pustie pe o prăjină înaintea poporului, pentru ca toți cei ce au fost mușcat de șerpi înfocați, să privească la șarpele de aramă -- un simbol al lui Hristos -- și puteau fi vindecați. Totuși ei trebuiau să privească înainte în credință, altfel și aceasta ar fi fost fără efect. Întocmai la fel trebuie să privească oamenii la Fiul Omului ca Mântuitor al lor. Omul a fost despărțit de Dumnezeu prin păcat. Hristos a venit pe pământ cu dumnezeirea Sa -- care fusese acoperită prin natura Sa omenească -- pentru a salva pe oameni din starea lor pierdută. Caracterul omenesc stricat de la natură trebuie a fi transformat, înainte de a putea armoniza cu sfințenia și curăția din Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu. Această transformare este renașterea necesară.
Când un om va intra prin credință în posesia iubirii sfinte a lui Dumnezeu, atunci devine prin Isus Hristos o creatură nouă. Lumea va fi biruită, natura omenească subjugată iar Satan va fi înfrânt. În această convorbire cu Nicodim, Isus desfășură în fața nobilului fariseu, întregul plan de mântuire și misiunea Sa în această lume. În nici una din predicile Sale de mai târziu nu a explicat Mântuitorul, într-un mod atât de lămurit, lucrarea din inima omenească -- în diferitele ei stadii -- necesară pentru dobândirea Împărăției Cerurilor. El îi arătă că mântuirea omului se sprijină pe iubirea Tatălui, care L-a făcut, să dea pe Fiul Său morții, pentru a salva pe oameni.
Isus știa în ce fel de teren semăna El sămânța adevărului. Timp de trei ani de zile nu au fost văzute multe roade la Nicodim. El nu a fost niciodată un vrăjmaș al lui Hristos, totuși el nu-L mărturisi pe față. El cântărea bine cuvintele auzite cu propria sa scrupulozitate, și urmărea opera vieții lui Hristos cu cel mai mare interes. Învierea lui Lazăr din morți deveni în ochii învățatului Iudeu o dovadă pozitivă despre trimiterea Sa dumnezeiască.
Odată, când marele sfat se consfătuia spre a găsi calea cea mai eficace pentru osândirea și uciderea lui Isus, el invoca cu un glas poruncitor următoarea apărare: „«Legea noastră osândește ea pe un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?» Drept răspuns, ei i-au zis: «Și tu ești din Galileea? Cercetează bine, și vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat nici un proroc».” Ioan 7, 51-52. Totuși adunarea se dizolva căci ei nu erau în stare a hotărî în unanimitate osândirea lui Isus.
Iudeii aveau bănuiala că atât pe Iosif, cât și pe Nicodim ar fi în bună înțelegere cu Învățătorul din Galileea, și de aceea acești bărbați n-au mai fost invitați, când adunarea (marele sfat) dădu osânda definitivă asupra lui Isus. Dar cuvintele rostite noaptea în singurătatea munților către un om singur n-au fost pierdute. Când Nicodim văzu pe Isus pe cruce, spânzurat ca un făcător de rele între cer și pământ și care totuși se ruga pentru omorâtorii Săi; când el fu martor ocular al acelui ceas înfricoșat de zguduire a firmamentului, când soarele fu întunecat, pământul se cutremură, stâncile se despicară și catapeteasma din templu se rupse în două de sus până jos -- în acel ceas el își aminti de cuvintele solemne de pe munte: „Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului.”
Atunci solzii căzură de pe ochii lui, iar credința luă locul îndoielii și al nesiguranței. Raze de lumină se înălțară din convorbirea sa secretă de pe munte, și luminară crucea Salvatorului. În acest timp de descurajare și de primejdie, când inimile ucenicilor fură umplute de îndoială și de spaimă, Iosif din Arimatea, un ucenic în secret al lui Isus, merse pe față la Pilat și primi corpul Domnului, în timp ce Nicodim cumpără și aduse smirnă și aloe ca la o sută de litri. Acești doi bărbați săvârșită cu propriile lor mâini ultimele datini sfinte și puseră corpul Salvatorului în mormântul în care nimeni nu fusese pus până aici. Acești bărbați cu demnitate ai Iudeilor plânseră împreună asupra sfântului chip mort al lui Isus.
În timp ce ucenicii erau împrăștiați și descurajați, Nicodim se ridică cu zel și cu curaj (pentru a onora pe Mântuitorul în moartea Sa). El era bogat și își întrebuință averea pentru sprijinirea comunității lui Hristos la întemeierea sa, pe care iudeii credeau că au nimicit-o odată cu moartea Întemeietorului ei. El care fusese atât de prevăzător și îndoielnic, deveni în acest timp de primejdie tare ca o stâncă, îmbărbătând credința zdruncinată a urmașilor lui Hristos și pregătind mijloacele pentru a duce sfânta lucrare mai departe. El fu batjocorit acum de cei care îl respectaseră mai înainte, fu prigonit și suspectat; el pierdu bunurile acestei lumi, și totuși nu se clătină în credința, care își avea originea în acea convorbire secretă din timpul nopții, cu tânărul din Galileea.
Nicodim povesti lui Ioan istoria acelei întâlniri, și condeiul inspirat al ucenicului favorit o scrise (în evanghelie) ca învățătură pentru milioane de suflete. Acele mari adevăruri exprimate aici, au aceeași însemnătate și pentru noi astăzi, ca și în acea noapte solemnă, când marele și puternicul conducător al iudeilor, căută să afle calea vieții de la simplul Teslar din Nazaret în munții singuratici.
„Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face și botează mai mulți ucenici decât Ioan. Însă Isus nu boteza El Însuși, ci ucenicii Lui. Atunci a părăsit Iudea, și S-a întors în Galileea.” Ioan 4, 1-3.
Deoarece ucenicii lui Isus nu se serveau la săvârșirea botezului de aceleași cuvinte ca și Ioan Botezătorul, fură trezite între iudei prejudecăți. Ioan boteză spre pocăință, ucenicii lui Isus din contră botezau pe mărturisirea credinței în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Spirit. Învățăturile lui Ioan erau în deplină armonie cu ale lui Isus, cu toate acestea ucenicii celui dintâi deveniră geloși de teamă, că influența sa va scădea poate. Între ei și între ucenicii lui Isus se ridică o discuție cu privire la alegerea expresiilor potrivite la săvârșirea botezului și în cele din urmă și cu privire la dreptul celor din urmă de a boteza.
Ucenicii lui Ioan veniră la El cu plângerea următoare, zicând: „Învățătorule, Celce era cu tine dincolo de Iordan, și despre care ai mărturisit tu, iată că botează și toți oamenii se duc la El.” Ioan 3, 26. Ioan poseda slăbiciunile deosebite ale naturii omenești. În această chestiune el fu supus la o grea încercare. Influența sa ca profet al lui Dumnezeu fusese mai mare decât a oricărui alt om dinainte de timpul când Isus își începu misiunea Sa de Învățător. Dar renumele noului Învățător atrase atenție întregii lumi asupra Sa, și urmarea la aceasta fu, că simpatia poporului pentru Ioan dispăru cu timpul. Ucenicii săi îi făcură o descriere reală a chestiunii: Isus boteză și tot poporul alerga la El.
Ioan se afla într-o situație primejdioasă; dacă el ar fi îndreptățit gelozia ucenicilor săi prin vreun cuvânt oarecare de milă sau de compătimire la murmurele lor, atunci ar fi provocat o dezbinare serioasă. Dar sentimentul nobil și dezinteresat al profetului iese în evidență din răspunsul, pe care el îl dă urmașilor săi:
„Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: «Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: și această bucurie care este a mea este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez.»” Ioan 3, 27-30.
Dacă Ioan ar fi exprimat o decepție sau o întristare pentru faptul că Isus l-a întrecut, dacă ar fi îngăduit să se trezească compătimire în favoarea sa, când observă că influența sa asupra poporului scădea: dacă în această oră de ispită ar fi pierdut din vedere pentru un moment scopul misiunii sale, atunci rezultatul pentru întemeierea bisericii creștine ar fi fost fatal. Sămânța dezbinării s-ar fi semănat și dezordinea ar fi urmat așa încât cauza lui Dumnezeu ar fi lâncezit din lipsă de lucrători potriviți.
Dar Ioan luă poziție pentru apărarea lui Isus, cu riscul de a pierde toate avantejele personale, mărturisind pe față despre puterea superioară a Aceluia, ca Cel Făgăduit al lui Israel, a Cărui cale el venise să o pregătească. El făcu cauza lui Isus cauza sa proprie și declară, că cea mai mare bucurie a sa consta în prosperarea acestei cauze. Și apoi, ridicându-se deasupra tuturor considerațiilor lumești dădu mărturia sa plină de însemnătate -- aproape un ecou la ceea ce Isus a zis lui Nicodim la acea convorbire secretă cu El.
„Cel ce vine din cer, este mai presus de toți; cel ce este de pe pământ, este pământesc, și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toți. El mărturisește ceea ce a văzut și a auzit, și totuși nimeni nu primește mărturia Lui. Cine primește mărturia Lui, adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul. Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul, și a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul, are viață veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” Ioan 3, 31-36.
Ce predică era aceasta pentru farisei și cum trebuia să pregătească ea calea pentru lucrarea lui Hristos! Același spirit, care lucra în Isus, stăpânea și sufletul lui Ioan Botezătorul. Mărturia lor era în armonie una cu alta; viața la amândoi era devotată aceleiași lucrări de reformațiune. Profetul îndreptă atenția oamenilor la Isus ca la Soarele Dreptății, care răsărea cu splendoare și care avea să întunece în curând propria sa lumină, așa încât va apare slabă și încețoșată față de măreția unei lumi mai mari. Prin bucuria sa dezinteresată pentru succesul activității lui Hristos, Ioan arătă lumii chipul cel mai fidel de noblețe, care a putut fi oferit vreodată de oamenii muritori. Aceasta conține o învățătură de supunere și jertfire de sine pentru acei, pe care Dumnezeu i-a pus în posturi cu răspunderi. Ea îi învață să nu-și asume niciodată vreo cinste nemeritată, și nici să defăimeze cauza lui Dumnezeu prin spiritul geloziei. Creștinul adevărat trebuie să apere ce este drept chiar cu riscul oricărei considerații personale.
Vestea despre succesul lui Isus, care fu dusă lui Ioan, ajunse și până la Ierusalim și ațâță gelozie, invidie și ură contra Lui. Isus cunoștea inimile împietrite și sufletele întunecate ale fariseilor și știa că ei nu vor da înapoi de la nici-o osteneală, pentru a provoca o despărțire între ucenicii Săi și cei ai lui Ioan, care avea să aducă lucrării o mare vătămare, de aceea El încetă liniștit de a mai boteza și Se retrase înapoi în Galileea. El știa că se pregătea furtuna, care avea să smulgă dintre cei vii pe cel mai nobil dintre profeții, pe care Dumnezeu i-a trimis lumii vreodată. El dorea ca în lucrarea care îi stă în față, să evite orice deosebire de sentimente, și părăsi pentru câtva timp această împrejurime, spre a aplana prin aceasta orice ațâțare care ar fi fost fatală pentru cauza lui Dumnezeu.
În aceasta se află pentru urmașii lui Hristos o învățătură, ca ei să ia orice măsură posibilă de prevedere, când este vorba de a evita dezbinarea; căci la orice despărțire egoistă, care provine din lupte de cuvinte și din deosebiri nenorocite în comunitate, se pierd suflete, care altfel ar fi putut să fie câștigate pentru împărăția Cerurilor. Ori de câte ori are loc vreo criză religioasă, bărbații care se află în fruntea comunității, care mărturisesc a fi unelte ale lui Dumnezeu, trebuie să urmeze exemplul marelui Maestru și pe acela al nobilului profet Ioan. Ei trebuie să intervină împreună în mod hotărât pentru apărarea adevărului, căutând în același timp a evita cu grijă orice discordii care aduc vătămare.