În călătoria Sa către Galileea, Isus trebui să treacă prin Samaria. El folosi această ocazie pentru a învăța poporul, mergând pe jos din loc în loc. Mântuitorul obosise și Se așeză lângă fântâna lui Iacob, spre a se odihni, în timp ce ucenicii erau duși în oraș, ca să cumpere alimente pentru ei înșiși și pentru Maestrul lor. Pe când El ședea singur acolo a venit o femeie din Samaria, care părea a nu-L observa. Dar Isus o observă totuși numaidecât, și după ce ea scoase apă, El o rugă să-i dea să bea. Femeia samariteancă rămase uimită la această cerință din partea unui Iudeu, și zise: „«Cum , Tu, Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă?» Iudeii, în adevăr, n-au legături cu Samaritenii. Drept răspuns Isus i-a zis: «Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau! Tu singur ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie.»” Ioan 4, 9-10. Cu aceste cuvinte, El indică la harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, și care -- asemenea unei ape de viață -- curăță sufletul, îl înviorează și-l întărește.
Puterea de pricepere a femeii nu recunoscu însă însemnătatea cuvintelor lui Hristos; ea gândea, că El vorbea despre puțul care sta în fața lor și de aceea răspunse: „«Doamne», I-a zis femeia, «n-ai cu ce să scoți apă, și fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta, și a băut din ea el însuși și feciorii lui și vitele lui?»” Ea nu vedea într-Însul decât un simplu călător obosit și însetat, și ea compară pe acest străin modest în spirit cu marele și vrednicul de cinste Iacov.
Isus nu dădu femeii numaidecât informații cu privire la persoana Sa proprie, ci zise cu o seriozitate solemnă: „Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor cu apă, care va țâșni în viața veșnică.”
Femeia Îl privi cu o atenție uimitoare; El trezise interesul ei și-i insuflase respect. Ea recunoscu acum, că Isus nu Se referea la apa fântânii lui Iacob, căci din aceasta ea se folosea continuu, și totuși înseta încă mereu. Cu o credință vrednică de remarcat, ei Îl rugă, să-i dea apa, pe care El i-o promisese, așa încât ea să nu mai aibă nevoie să mai înseteze. Nu era în intenția lui Isus de a zice, că o simplă băutură din apa vieții va satisface pentru totdeauna pe primitor, ci că oricine este unit cu Hristos, va avea în sufletul său un izvor viu, din care să poată scoate destulă întărire și har pentru toate circumstanțele vieții. Dintr-însul ies cuvinte și fapte de onestitate, care înviorează atât inima altora, precum și sufletul din care ele curg. Isus Hristos, Izvorul care niciodată nu seacă, dă seninătate vieții și luminează cărarea tuturor, care vin la El pentru ajutor. Iubirea lui Dumnezeu, și speranța satisfăcătoare a cerului rodește în fapte bune spre viața veșnică.
Isus schimbă deodată tema discuției și se rugă să aducă și pe bărbatul ei. Femeia mărturisi pe față că nu are bărbat. Ocazia dorită pentru Isus sosise acum, când El o putea convinge, că în puterea Sa stă de a citi istoria vieții ei, deși ea I se înfățișase ca necunoscută. El îi zise: „Bine ai zis că nu ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela, pe care-l ai acum, nu-ți este bărbat. Aici ai spus adevărul.”
Isus urmărea un îndoit scop: mai întâi, El voia s-o facă atentă la păcătoșenia vieții ei și apoi să-i dovedească, că un ochi atotpătrunzător în gândurile inimii a citit secretele vieții ei. Deși femeia nu-și da încă seama pe deplin de felul ei păcătos de viețuire, ea a fost uimită foarte tare de faptul că acest străin poseda o astfel de cunoștință. Pătrunsă de un mare respect sfânt, ea zise: „Doamne, ... văd că ești proroc.” Sentimentele ei personale au fost date acum la o parte, fiind cuprinsă de dorința fierbinte, de a primi învățătura cu privire la chestiuni religioase. Dar ea continuă: „Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii”.
Tocmai în fața ochilor lor se afla muntele Garizim, al cărui templu fusese distrus până la altar. Iudeii și Samaritenii erau de multă vreme în ceartă, cu privire la adevăratul loc de închinare. Poporul samaritean făcuse odată parte din Israel, dar din cauza călcării poruncilor dumnezeiești, Domnul făcu ca un popor păgân să-i subjuge, și ca să trăiască la un loc cu închinătorii la idoli timp de multe generații, așa încât religia lor pierdu mult din curăția ei originală. Deși ei mărturiseau încă mereu pe adevăratul Dumnezeu, totuși și-L înfățișau prin chipuri făcute din lemne și paie, în fața cărora se închinau până la pământ.
Când templul din Ierusalim a fost zidit iarăși, samaritenii doreau să ajute iudeilor la clădirea acestuia. Dar această dorință le-a fost refuzată, și din cauza aceasta s-a născut o vrăjmășie înverșunată între cele două popoare, care duse acolo, ca samaritenii să-și ridice templul lor propriu pe muntele Garizim, în care ei își întocmiră serviciul lor divin potrivit ceremoniilor, pe care Dumnezeu le dăduse lui Moise, dar legară cu aceasta și câteva obiceiuri idolatre. Samaritenii fură loviți mai târziu de mari nenorociri; templul lor fu distrus de vrăjmași și ei înșiși păreau a sta sub blestemul lui Dumnezeu.
Ei reușiră să recunoască, că Dumnezeu îi pedepsea pentru apostazia lor. De aceea au făgăduit să se îndrepte, și au cerut învățători de la iudei, spre a fi instruiți de aceștia în adevărata religie. Prin învățătura pe care au primit-o astfel, vederile lor cu privire la Dumnezeu și la poruncile Sale fură lămurite, și serviciul lor deveni din ce în ce mai asemănător cu al iudeilor. Până la un anumit grad ei mai aduceau omagii și idolatriei, și de aceea nu se stabili o armonie desăvârșită între ei și iudei. Samaritenii nu voiau să aprobe, că templul din Ierusalim ar fi adevăratul loc de a aduce lui Dumnezeu închinare.
Isus a răspuns femeii, spunându-i că va veni timpul, când ei se vor închina Tatălui, nu pe acest munte și nici la Ierusalim. Apoi El adăugă: „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți; noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci Mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr.” Ioan 4, 22-24.
Prin aceasta a fost declarat cu precizie, că felul iudaic de închinare către Dumnezeu merita întâietate peste al tuturor celorlalte națiuni. Isus a făcut aluzie și la închinarea la chipurile idolilor din partea Samaritenilor. Deși acele chipuri erau făcute ca să amintească numai de viul Dumnezeu, de Stăpânul Universului, poporul a fost totuși amăgit să se închine acestor idoli fără viață.
Isus confirmă părerile iudaice despre Dumnezeu și stăpânirea Sa ca temelie a vechiului legământ. Dar în același timp El descoperi femeii adevăruri mari și importante. El declară că timpul a sosit, când adevărații închinători nu vor mai avea nevoie să mai caute nici un munte și nici un templu sfânt pentru închinare, ci se vor închina Tatălui în spirit și adevăr. religiea nu avea să se mulțumească cu forme exterioare și ceremonii, ci își va avea reședința în inimă, va lămuri umblarea vieții și va îndruma la fapte bune.
Cuvintele adevărului care curgeau de pe buzele Învățătorului dumnezeiesc, au făcut o adâncă impresie asupra inimilor ascultătorilor. Niciodată mai înainte nu auzise ea astfel de cuvinte, nici de la preoți și nici de la propriul ei popor. Învățăturile pline de însemnătate ale acestui Străin îi călăuziră în spirit mintea la profețiile despre Mesia cel Făgăduit; căci atât samaritenii, cât și iudeii așteptau apariția acestuia. „Știu” i-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zise Hristos); când va veni El are să ne spună toate lucrurile.” Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbește cu tine, sunt Acela”. O binecuvântată femeie! În timpul convorbirii ea presimțea prezența lui Dumnezeu; dar acum ea mărturisește cu bucurie pe Domnul ei. Ea nu ceru vreo minune de la El, după cum cereau Iudeii, spre a-Și dovedi dumnezeirea Sa, ci primi în credință declarațiile Sale, încrezându-se pe deplin în cuvintele Sale și nu puse la îndoială influența sfântă a acestora.
Ucenicii care se înapoiară de la cumpărături fură uimiți când Îl găsi pe Maestrul lor discutând cu Samariteanca, dar nu Îl întrebară pe Isus despre motivul discuției Lui cu dânsa. Femeia lăsă ulciorul ei acolo, și uitând în totul scopul venirii ei la fântână, alergă în oraș, unde spuse la toți pe care îi întâlni: „Veniți de vedeți un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?”
Această femeie, deși atât de păcătoasă, totuși fu mai ușor pregătită a deveni moștenitoare a Împărăției lui Hristos, decât iudeii care depuneau Testimonies solemne, în timp ce mântuirea lor o căutau în respectarea ceremoniilor exterioare. Pe când iudeii nu simțeau necesitatea unui Mântuitor și Învățător, această femeie sărmană flămânzea după dreptate. Ea dorea cu sete după învățătură și era gata să primească pe Salvator, îndată ce El avea să Se arate. Isus, care nu-Și declară adevăratul Său caracter în fața fariseilor mândri și a mai marilor necredincioși, Se descoperi însă acestei persoane umilite, care era gata să creadă într-Însul.
Până acum El nu primise nici o băutură răcoritoare, și nici alimentele, pe care le aduseră ucenicii nu le căutase. Salvarea sufletelor în primejdie îi stăpânea atât de mult atenția, încât trebuințele Sale corporale le uitase cu totul. Ucenicii Săi însă căutau să-L facă să mănânce. Dar având încă mereu înaintea ochilor marele scop al trimiterii Sale, El răspunse: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoașteți.” Ucenicii Săi se uimiră și se minunau, cine să-i fi adus de mâncare în lipsa lor. Dar Isus le declară: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, și să împlinesc lucrarea Lui.”
Nu numai mâncarea pământească era care Îl întărea în viața Sa plină de osteneli, împlinirea marii Sale lucrări de mântuire Îl întărea în activitatea Sa, și Îl ridica mai presus de trebuințele obișnuite, omenești. A ajuta unui suflet, care flămânzea și înseta după adevăr, aducea Fiului Omului o mai mare satisfacție, decât mâncarea și băutura. El era plin de milă pentru păcătoși; inima Sa bătea în compătimire pentru sărmanii samariteni, care își recunoșteau neștiința și mizeria lor și așteptau cu dor venirea lui Mesia, care să-i lămurească și să-i învețe adevărata religie.
Iudeii se simțeau siguri în îndreptățirea lor de sine; ei nu doreau să fie lămuriți în această privință; Salvatorul lor trebuia să-i libereze numai de jugul roman și să-i ridice deasupra apăsătorilor lor de acum. Ei nu puteau să primească pe Unul, care avea să le pună în față păcatele și să osândească umblarea lor egoistă și fățarnică. Mesia lor trebuia să stăpânească cu putere și mărire lumească, să constrângă pe romani și să ridice pe iudei ca o națiune de prinți.
Isus văzu la samariteni un mare câmp de lucru. În fața Lui se aflau lanuri de grâu, un verde gingaș luminat de lumina aurie a soarelui. El Se folosi de această scenă frumoasă ca de un simbol și zise: „Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la seceriș? Iată, Eu vă spun: Ridicați-vă ochii, și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș.” El indică prin aceasta la câmpul Evangheliei, la răspândirea învățăturilor Sale printre sărmanii samariteni disprețuiți. El Își întinse mâna spre a-i strânge în hambarele Sale, ei erau pregătiți pentru seceriș.
Mântuitorul a fost ridicat mai presus de toate prejudecățile naționale și a fost gata a împărți binecuvântările și privilegiile iudeilor la toți cei ce voiau să primească lumina, pe care El a adus-o lumii din cer. Aceasta îi aducea mare bucurie, de a ajuta la orice suflet, care se îndrepta către El din noaptea orbirii spirituale. Ceea ce Isus ținuse ascuns față de iudei și chiar ucenicilor Săi, nu le comunicase decât sub sigiliul tăcerii, fu descoperit femeii samaritence setoase după cunoștință; căci El, înaintea Căruia nimic nu era ascuns, știa că ea își va întrebuința spre bine cunoștința ei și prin influența ei vor fi conduși și alții la credința cea adevărată.
Dar nu numai faptul, că Isus vorbise către ea despre secretele vieții ei trecute, întări încrederea acestei femei, ci ceea ce o convingea mai mult de caracterul Său suprapământesc, era îndeosebi înfățișarea Sa sublimă și cuvintele Sale solemne. În același timp ea simțea în inima ei, că El este amicul ei, compătimitor și iubitor. În aceasta se descopere caracterul Salvatorului lumii; deși El osândea viețuirea ei păcătoasă, totuși o îndrepta în același timp către harul Său divin ca mijloc de vindecare sigur și desăvârșit. Iubirea îndurătoare a Mântuitorului nu este mărginită numai la o sectă sau partidă.
Femeia samariteancă alergă la prietenii ei, ducând pretutindeni vestea minunată. La aceasta mulțimi părăsiră străzile și orașul, spre a merge la Domnul și a se convinge de adevărul declarațiilor ei. O mare mulțime își părăsiră ocupațiile lor obișnuite și alergară la fântâna lui Iacob, ca să vadă și să audă pe acest om ciudat. Ei înconjurară pe Isus, ascultând cu atenție la cuvintele Sale pline de învățătură, și-L năpădiră cu întrebări despre lucrurile care erau încă nelămurite priceperii lor. Ei erau asemenea unui popor într-un mare întuneric, care vede deodată o rază de lumină, care împrăștie întunericul lor, și pe care voiau cu zel s-o urmărească până la izvorul său, spre a se putea lumina și încălzi la lumina și căldura zilei.
Samaritenii au fost atrași și entuziasmați de învățăturile lui Isus. Totuși ei n-au fost mulțumiți numai cu această scurtă convorbire, ci doreau cu sete să primească și mai departe învățături. De aceea ei Îl rugară, să rămână la ei și să-i învețe. Atunci Isus a rămas două zile în Samaria, și mulți crezură într-Însul și primiră cuvintele Sale. Deși Iudeu, El comunică totuși cu samaritenii, dând prin aceasta pe față dezaprobarea față de sfințenia prefăcută a națiunii Sale. El începuse deja să dărâme zidul de despărțire dintre iudei și păgâni și să predice mântuirea întregii lumi.
Acești ascultători samariteni viețuiau în întuneric și superstiție; totuși ei nu erau mulțumiți cu starea lor, iar cuvintele lui Isus îi liberă de multe îndoieli, care chinuiseră sufletele lor. Foarte mulți, care mai mult din curiozitate voiau să vadă și să audă pe acest bărbat ciudat, fură convinși de adevărurile învățăturii Sale și-L mărturisiră ca Mântuitor al lor. Ei ascultau cu zel la cuvintele Sale, care erau rostite cu privire la Împărăția lui Dumnezeu. În marea lor bucurie ei ziseră către femeie: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că le-am auzit noi înșine, și știm că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.”
Deja la începutul misiunii Sale, Hristos mustră pe față moralitatea superficială și evlavia lăudăroasă a iudeilor. Viața Sa și faptele Sale nu erau în armonie cu obiceiurile și prescripțiile lor. El nu a fost influențat de prejudecățile lor iraționale contra păgânilor. Din contră, El combătu serios îngâmfarea lor spirituală și izolarea lor egoistă. Fariseii lepădară pe Hristos. Ei nesocotiră minunile Sale și simplitatea nobilă a caracterului Său și cereau în batjocură un semn de la el, după care ei să poată cunoaște că este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu.
Samaritenii din contră nu cereau nici un semn, și Isus nu făcu nici o minune între dânșii; și totuși ei primiră învățăturile Sale, fură convinși de necesitatea unui Salvator și-I dădură cinste ca unui Mântuitor al lor. Pentru aceasta ei au fost socotiți în ochii lui Dumnezeu mai pe sus decât națiunea Iudaică cu mândria lor oarbă, cu deșertăciunea, cu micimea lor de suflet și cu ura lor înverșunată față de toate celelalte națiuni de pe pământ. Cu toate prejudecățile, Isus primi ospitalitatea acestui popor disprețuit, dormi sub acoperișul lor, mâncă cu ei -- Se hrăni cu alimentele pregătite de ei -- învăță în străzile lor și-i trată cu cea mai mare bunătate și grație.
În templul din Ierusalim se afla un zid de despărțire între curtea dinăuntru și curtea din afară; dar în apartamentul dinăuntru nu aveau voie să intre decât iudeii. Dacă un samaritean ar fi trecut peste această sfântă linie de hotar, atunci ar fi profanat templul, și această necurățire trebuia s-o plătească cu sângele său. Dar Isus, care era în realitate temelia și autorul templului -- căci toate simbolurile din acesta nu erau decât o preînchipuire a marii Sale jertfe și indicau la El ca Fiul al lui Dumnezeu -- cuprinse cu brațele Sale omenești pline de milostivire și pe păgâni, în timp ce cu brațul Său dumnezeiesc, plin de har și de putere, le aduse mântuirea, pe care iudeii nu voiau s-o primească.
Isus petrecuse în Iudea mai multe luni și dăduse conducătorilor iudei ocazia, să se convingă de caracterul Său mesianic. El săvârșise acolo printre dânșii, mult mai multe fapte și totuși El era tratat de ei mereu cu bănuieli și cu gelozie. Primirea Sa din partea samaritenilor și zelul, cu care ei ascultau la cuvintele Sale, stau într-un contrast izbitor cu independența iudeilor, care tâlcuiseră profețiile din Daniel, Zaharia și Ezechiel și confundaseră prima venire a lui Hristos cu a doua Sa venire în mărire și glorie.
Orbirea lor a fost urmarea marii lor mândrii și semeții, pentru că năzuiau numai după onoruri și avantaje pământești. Ei căutau să impună samaritenilor tâlcuirile lor în privința profețiilor, dar samaritenii așteptau pe Mesia ca Mântuitor nu numai al iudeilor, ci și al întregii lumi. Aceasta provocă o mare vrăjmășie între aceste două popoare, iar samaritenii lepădară, ca urmare a tâlcuirilor sucite ale profețiilor din partea iudeilor, nu numai pe acestea, ci toate Scripturile sfinte, oprind numai cărțile lui Moise. Totuși sufletele lor erau dornice de învățătură, și ei primiră cu bucurie instrucțiunile Mântuitorului și Îl recunoscură ca pe Mântuitorul lor promis.