După o petrecere de două zile printre samariteni, Isus Își continuă călătoria Sa spre Galileea, fără să se mai oprească în Nazaret, locul unde Își petrecuse copilăria. Primirea Sa în sinagoga de acolo, unde se declarase ca Uns al Domnului, fusese atât de nefavorabile, încât El se hotărî, să caute câmpuri mai rodnice, spre a predica la urechi care să audă și la inimi care voiau să primească solia Sa. El declară ucenicilor Săi, că un profet nu este prețuit în patria sa. Cu aceasta El voia să indice la acea aversiune naturală a multor oameni, de a recunoaște vreo dezvoltare minunată într-o persoană, care a trăit modestă în mijlocul lor, și pe care ei o cunoșteau de aproape din copilărie. Dar în același timp, aceiași oameni pot ajunge la cea mai mare înflăcărare la semețiile vreunui străin sau aventurier.
Minunea pe care Isus o săvârșise în Galileea, pregătise calea pentru primirea Sa cordială. Poporul care se înapoiase de la sărbătoarea Paștelor, adusese acasă vestea despre curățirea minunată a templului profanat; ei povestiseră despre vindecările bolnavilor care urmaseră după aceasta și raportaseră cum orbilor li se dăduse vederea și surzilor auzul. Sentința pe care demnitarii templului o dăduseră asupra faptelor Sale, îi deschise calea în Galileea, căci foarte mulți din popor se plângeau despre abuzurile din templu și despre aroganța preoților; și nădăjduiau, că acest bărbat care pusese pe fugă pe mai marii poporului, este într-adevăr Liberatorul așteptat.
Vestea, că Isus S-ar fi înapoiat de la Iudea la Cana, se răspândi repede prin toată Galileea și prin împrejurimi. Ea ajunse de asemenea și la urechile unui funcționar de la curtea împărătească din Capernaum, care era un iudeu bine văzut. El ascultase cu cel mai mare interes la istorisirea despre puterea minunată a lui Isus, de a vindeca pe bolnavi, căci fiul său zăcea lovit de o boală grea. Cei mai învățați doctori dintre iudei, pe care tatăl îi consultase, declaraseră boala ca incurabilă și nu-i mai rămăsese nici o speranță.
Dar când el auzi că Isus este în Galileea, dobândi curaj; căci credea, că Acela care putuse să transforme apa în vin într-un mod atât de minunat, și să pedepsească pe profanatorii templului, era în stare să dea sănătate și fiului său, care se afla la marginea mormântului. Capernaum-ul se afla la o depărtare bunicică de Cana, și slujbașul împărătesc se temea, că copilul său va muri până să facă acea călătorie la Isus. Și totuși el nu îndrăzni să încredințeze solia unei slugi; el nădăjduia ca cererile unui tată iubitor să umple mai repede inima Marelui Doctor cu milostivire și să-L miște, să meargă cu el până la patul fiului său bolnav de moarte.
De aceea el porni repede la drum spre Cana, temându-se mereu, ca să nu ajungă prea târziu. Făcându-și drum prin mulțimea, care înconjura pe Isus, ajunse în cele din urmă în fața Lui. Totuși credința sa se clătină, când nu văzu în fața sa decât un om îmbrăcat simplu și plin de praf. El se îndoi că această persoană va putea să-i îndeplinească dorința inimii sale; totuși se hotărî să facă o încercare. El atrase atenția lui Hristos asupra sa, îi povesti despre motivul venirii sale acolo și-L rugă să meargă cu el la Capernaum ca să vindece pe fiul său. Dar Isus cunoștea deja necazul său. Chiar înainte ca acest om greu încercat să-și fi părăsit casa, Salvatorul milos știa despre durerea tatălui, și inima Sa iubitoare fu umplută de milă pentru copilul suferind.
Lui nu-i era ascuns nici faptul, că tatăl copilului își pusese în minte condiții pentru a crede în Isus ca Salvator. Numai în cazul în care cererea sa avea să fie împlinită, voia el să creadă într-Însul ca Mesia. În timp ce tatăl stătea în fața Lui într-o nesiguranță chinuitoare, Isus îi zise: „Până nu veți vedea semne și minuni nu veți crede.” Prin aceste cuvinte, El Se referea la credința superficială a slujbașului împărătesc, care îl ducea sau la primirea sau la lepădarea lui Hristos, în funcție de săvârșirea minunii.
Isus intenționa nu numai ca să vindece pe copil, ci și să lumineze sufletul nelămurit al tatălui său. El vedea lupta dintre credință și necredință. Știa că acest om căutase ajutorul Său ca singura și ultima sa speranță. În acest fruntaș al iudeilor, El vedea starea multora dintre conaționalii Săi. Aceștia, atrași de Isus din motive egoiste; așteptau binefaceri deosebite prin mijlocirea Sa, fără a-și da seama de boala lor spirituală; și în loc să recunoască marea necesitate a harului dumnezeiesc, ei făceau credința lor dependentă de dobândirea vreunui avantaj pământesc. Această necredință întrebătoare Isus o puse în contrast cu credința samaritenilor, care L-au primit cu bucurie ca pe un Învățător trimis de Dumnezeu și s-au încrezut într-Însul ca Mesia cel făgăduit, fără să ceară vreun semn sau vreo minune ca dovadă despre dumnezeirea Sa.
Sufletul tatălui a fost adânc mișcat la gândul, că îndoiala sa ar putea costa viața fiului său. Cuvintele lui Isus au avut efectul dorit; slujbașul curții împărătești recunoscu, că motivele sale proveneau numai din egoism; credința sa îndoielnică i-a fost înfățișată în adevărata ei lumină; el ajunse să-și dea seama, că se află în prezența unei Ființe, care putea citi în inimile oamenilor, și căreia nu-i era nimic cu neputință. Acest cuget îi înfățișă în minte pe copilul său suferind într-un mod și mai viu, și el strigă în durerea sa: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu.”
El se temea că în timpul îndoielilor și întrebărilor sale, moartea și-ar fi putut săvârși lucrarea ei. În deznădejdea sa, tatăl se apucă de meritele lui Isus, Mântuitorul său, ca singura sa speranță. Credința sa deveni atât de imperioasă, ca și acea a lui Iacob, când, luptându-se cu îngerul puternic, strigă: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Geneza 32, 26.
Isus răspunse la cererea slujbașului împărătesc cu cuvintele: „Du-te, fiul tău trăiește”. Cuvintele scurte și simple umplură inima tatălui cu bucurie; el simțea în fiecare ton puterea cea sfântă a Vorbitorului. În loc să meargă personal la Capernaum, Isus trimise o solie de vindecare, repede, ca un curent electric, la patul unde zăcea copilul bolnav. El dădu drumul rugătorului, care cu inima plină de recunoștință și cu o credință statornică în cuvintele Salvatorului aleargă înapoi acasă, plin de bucurie și de pace ca niciodată până aici.
Pe la acel timp copilul din casa îndepărtată a mult cercatului bărbat era înconjurat de cei ce-l îngrijeau. Chipul său atât de puternic și bine format mai înainte, era acum slăbit, iar obrajii săi trași ardeau de focul frigurilor. Dar deodată frigurile dispar, priceperea strălucește în ochii săi, spiritul său se limpezește și sănătatea și puterea se reîntorc iarăși în corp. Frigurile părăsesc pe copil chiar în timpul căldurii de la amiază. Cei din jurul lui privesc cu uimire această transformare, și o bucurie generală umple casa. Nici un semn de boală nu se mai observa la el; pielea aprinsă a copilului devine fragedă și moale, și el se adâncește iarăși în visul pașnic al copilăriei.
Între timp tatăl vine cu pași grăbiți și plini de speranță. El venise la Isus, întristat și tremurând, dar acum el Îl părăsește cu bucurie și încredere în inima sa. El simte asigurarea, că a vorbit cu Unul, a Cărui putere este nemărginită, și nu mai nutrește nici o îndoială cu privire la vindecarea fiului său din Capernaum. Pe când era încă la oarecare depărtare de casă, slugile sale îi ies înainte cu vestea îmbucurătoare, că fiul său s-a făcut sănătos, și ajungând acasă, copilul însuși îi iese în întâmpinare sărind și strălucind de sănătate și frumusețe. El îl stânge în brațe și mulțumește lui Dumnezeu neîncetat pentru această minunată însănătoșire.
Slujbașul împărătesc și toată familia sa au devenit urmași ai lui Hristos. În felul acesta întristarea lor a fost sfințită prin convertirea întregii familii. Ei vestiseră această minune prin tot Capernaumul și pregătiseră astfel calea pentru lucrarea mai departe a lui Hristos și multe din faptele Sale minunate au fost săvârșite mai târziu în acest oraș.
Acest caz al slujbașului împărătesc trebuie să slujească spre învățătură la toți urmașii lui Hristos. Mântuitorul dorește ca ei să aibă o încredere nețărmurită într-Însul ca Salvator al lor, care este doritor și gata, să mântuiască pe toți cei ce vin la El. Dar câteodată El întârzie cu distribuirea darurilor Sale prețioase, spre a întipări în inimile noastre marea necesitate a acelei evlavii adevărate, singura care ne îndreptățește să cerem de la El har și milă. Trebuie să dăm la o parte egoismul care foarte adesea este singura cauză, pentru care noi Îl căutăm, și să recunoaștem nevrednicia și amărăciunea noastră, și să ne încredem în făgăduințele Sale. El invită pe toți cei istoviți și împovărați să vină la El și El le va da odihnă.