Viaţa lui Isus

După aceea era o sărbătoare a Iudeilor, și Isus S-a suit la Ierusalim. Și în Ierusalim se găsea o scăldătoare lângă poarta oilor, care se numea pe evreiește Betesda, și avea cinci foișoare, în care zăceau o mulțime mare de bolnavi, orbi, ologi și uscați, care așteptau mișcarea apei. Căci un înger se cobora la anumite vremi la scăldătoare și tulbura apa. Și acela care intra întâi în scăldătoare, după mișcarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Isus nu stătea departe de cei sărmani, suferinzi și păcătoși. Inima Sa plină de iubire se deschidea într-o bunătate miloasă către toți cei nenorociți, care avea nevoie de ajutorul Său. El cunoștea pe cei suferinzi, care învățaseră să dorească după timpul, când apa avea să fie tulburată printr-o putere supranaturală. Foarte mulți oameni care sufereau de diferite boli, vizitau scăldătoarea, și la timpul nimerit mulțimea era atât de mare, încât în năvala lor călcau în picioare pe bărbații, femeile și copiii nevoiași.

Sute erau respinși înapoi și nu puteau să pătrundă până la apă. Mulți suferinzi dezamăgiți, care ajungeau până la apă prin sforțări și dureri mari, mureau la marginea acesteia, fără a fi în stare să intre cei dintâi în apă. În apropiere de acel loc erau ridicate adăposturi, pentru a ocroti pe bolnavi de arșița soarelui și de răceala nopții. Mulți suferinzi nenorociți își petreceau nopțile aici, și își târau corpurile lor uscate de boală zi după zi până la locul favorabil, în speranța deșartă de a fi vindecați.

Un om era chinuit deja de treizeci și opt de ani de o boală incurabilă și vizitase adesea acea scăldătoare. Mulți, din cei ce se îndurau de neputința sa, îl duceau dintr-un loc în altul la timpul, când apa părea a se tulbura. Dar acei care erau mai tari decât el năvăleau în apă înaintea lui, așa că sărmanul paralitic suferind aștepta ziua și noaptea în zadar lângă scăldătoare după un moment favorabil. Sforțările Sale continue, și îndoiala și necazul sufletului său, îi răpiră repede puțina putere, pe care o mai avea.

Isus vizita acest loc de refugiu al nenorociților, iar ochii Săi plini de compătimire se opriră asupra neputinciosului suferind. Sărmanul era slab și deznădăjduit, iar când momentul dorit sosea, el își concentra toate puterile sale, ca să ajungă la apă, dar tocmai pe când se credea a fi ajuns ținta dorită, un altul i-o lua înainte. După aceea, el se târa încet înapoi la locul său. Deodată însă o privire miloasă se plecă asupra lui cu cuvintele: „Vrei să fii sănătos?” Bărbatul privi cu deznădejdea sa, gândind că e poate cineva, care venise ca să-l ajute până la apă; dar raza slabă de speranță dispăru iarăși din inima sa, când își aminti că ocazia trecuse pentru data aceea, și în afară de asta, în starea lui de boală și lipsă de abia mai putea nădăjdui, că va mai trăi până să i se ofere o nouă ocazie.

De aceea se întoarse la o parte cu cuvintele: „Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; și, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.” Bietul om! Cum mai putea el nădăjdui, s-o mai scoată la cale cu gloata egoistă și lipsită de indulgență! De la acest suferind nenorocit Isus nu pretinse ca să-și dea pe față credința sa într-Însul, ci îi zise cu un glas poruncitor: „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă.” Deodată o putere de viață a fost transmisă paraliticului neputincios prin aceste cuvinte, și întreaga sa ființă a fost umplută de o nouă viață. El sări în picioare și se aplecă să-și ia patul, care consta dintr-o rogojină și o pătură. Apoi sculându-se iarăși, căută să vadă pe Salvatorul său, dar nu-L mai putu vedea nicăieri. Isus Se pierduse prin mulțime, iar paraliticul restabilit se temea, că nu-L va mai putea recunoaște, dacă Îl va vedea mai târziu. De aceea a fost dezamăgit, căci dorea să-și exprime recunoștința față de acel Străin, care îi făcuse acest mare bine. Pornind la Ierusalim cu pași siguri și liberi și cu inima plină de mulțumire, el întâlni pe farisei și le povesti îndată despre vindecarea sa minunată. El a fost uimit de răceala, cu care ei au primit relatarea sa.

În cele din urmă ei l-au întrerupt cu întrebarea, de ce își duce patul în Sabat, și îi amintiră, că lui nu îi era permis să poarte sarcini în ziua Domnului. În marea lui bucurie, omul uitase că era Sabat, și totuși el simțea că nu a comis nici o nedreptate, ascultând de Acela, care avea de la Dumnezeu puterea să facă o astfel de minune. De aceea le răspunse cu curaj: „Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: «Ridică-ți patul și umblă».” Fariseii nu se bucurau de vindecarea acestui sărman paralitic de treizeci și opt de ani. Ei nu aveau ochi pentru marea minune și susțineau cu un bigotism caracteristic, că fapta ar cuprinde în sine o violare a legii Sabatului.

Pe bărbatul vindecat îl scutiră într-adevăr de osândă, dar ura lor se îndrepta contra Aceluia, care Își luase asupra-Și răspunderea, de a porunci unui om să-și ducă patul Sâmbăta. Ei îl întrebară, cine a făcut aceasta; dar el nu le putea da nici o lămurire în această privință. Acești conducători știau foarte bine, că nu exista decât un singur om care era în stare să facă o asemenea faptă; totuși doreau să aibă o dovadă directă, pentru a-L putea osândi pe Mântuitorul ca profanator al Sabatului. Ei socoteau ca păcat nu numai vindecarea bolnavului în Sabat, ci și porunca lui Isus de a duce patul în această zi sfântă o considerau ca defăimare de Dumnezeu.

Isus nu a venit în lume pentru a micșora însemnătatea legii, ci pentru a o înălța. Iudeii o suciseră prin prescripțiile și tâlcuirile lor false și o transformaseră într-un jug de sclavie. Obiceiurile și prescripțiile lor fără însemnătate deveniseră proverbiale printre celelalte națiuni. Mai cu seamă Sabatul era îngrădit cu o mulțime de restricții stupide, prin care acea zi sfântă, devenise aproape insuportabilă. Unui iudeu nu-i era permis, să facă focul în Sabat, sau să aprindă măcar o lumânare. Îngustimea inimii lor avusese ca urmare, recurgerea la păgâni pentru multe servicii, pe care ei nu le puteau săvârși personal, fiind opriți de principii.

Ei nu judecau că dacă aceste servicii necesare pentru viață constituiau pentru ei un păcat, atunci erau tot așa de vinovați când puneau pe alții să le facă, ca și când le-ar fi săvârșit ei înșiși. Ei credeau că mântuirea e numai pentru iudei, și că soarta celorlalte națiuni, fiind lipsită cu totul de orice nădejde, nu s-ar mai putea nici îndrepta, nici înrăutăți. Dar, Dumnezeu cel drept nu a dat nici o poruncă, care să nu poată fi ținută de toți în mod conștiincios. Legile Sale nu cuprind nici un obicei stupid sau restricții copilărești.

Curând după aceasta, Isus întâlni pe cel vindecat în templu, unde se dusese să aducă o jertfă de ispășire și de mulțumire pentru marea milostivire pe care o primise. Văzându-l printre închinători, Isus îi zise: „Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.” Timp de treizeci și opt de ani, el suferise în parte ca urmare a viețuirii sale destrăbălate, și acum a fost avertizat în mod serios să evite păcatele, care îi aduseseră astfel de suferințe.

Vindecatul era plin de bucurie, de a vedea pe Salvatorul său și -- necunoscând ura fariseilor față de Isus -- le aduce la cunoștință că acesta ar fi bărbatul, care a săvârșit vindecarea sa minunată. Demnitarii iudei nu așteptară decât o dovadă directă, că Isus este acel bărbat; ei erau însă convinși de la început, că nu putea fi altul. Aceasta provocă o mare răscoală în curtea templului; ei căutau pe Isus ca să-L omoare, dar au fost împiedicați de la aceasta de popor, căci foarte mulți recunoșteau într-Însul pe un prieten, care îi vindecase de relele lor și le alinase necazurile.

O discuție se aprinse acum cu privire la adevăratele obligații față de legea Sabatului. Isus Și-a ales intenționat Sabatul ca zi pentru săvârșirea minunii de la scăldătoare, căci El putea vindeca pe bolnav tot așa de bine și în altă zi oarecare din săptămână. Ar fi stat de asemenea în puterea Sa de a da bolnavului sănătate iarăși, fără a trezi indignarea iudeilor prin porunca de a-și lua patul cu sine. Totuși, o intenție înțeleaptă se afla la baza fiecărei fapte a lui Hristos în timpul alergării Sale pământești; tot ceea ce El făcea, era plin de însemnătate. El veni ca să justifice legea Tatălui Său, s-o facă sublimă și măreață. Prin prescripțiile adăugate de iudei, după găsirea lor cu cale, Sabatul devenise un blestem, în loc să fie o binecuvântare, după cum fusese destinat. Isus dorea să-l libereze de aceste poveri, și să restabilească iarăși ziua de repaus în vechea ei demnitate sfântă.

De aceea alese Sabatul pentru săvârșirea acestei minuni deosebite. El alese cazul cel mai grav dintre suferinzii de la Betesda, și dădu celui vindecat porunca, de a-și purta patul prin oraș, pentru ca atenția poporului să fie atrasă asupra cazului, cum și asupra împrejurărilor care erau în legătura cu vindecarea, și în cele din urmă asupra Sa însuși, ca Autor al minunii. Aceasta avea să aducă la întrebarea, ce este permis după lege să se facă în Sabat, și El avea să aibă astfel ocazia, ca să demaște prejudecățile fanatice și restricțiile iudeilor cu privire la ziua Domnului și să dea pe față urâțenia bigotismului și a prescripțiilor lor.

Isus le lămuri că a alina suferințele celor nenorociți nu era o violare a legii Sabatului, fie că această lucrare se referea la mântuirea sufletelor lor sau la eliberarea lor de durerile corporale. O astfel de lucrare de iubire e în armonie cu activitatea îngerilor sfinți, care zboară între cer și pământ, ca să vină în ajutorul omenirii suferinde. Isus răspunse învinuirilor lor cu declarația: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu de asemenea lucrez.” Dumnezeu este ocupat în fiecare zi, cu aducerea la îndeplinire a marilor Sale planuri ce privesc neamul omenesc. Dacă tâlcuirea iudaică a legii ar fi fost dreaptă, atunci Iehova ar fi fost nedrept, că ține în mișcare lucrarea creațiunii încă de la întemeierea pământului, când stelele dimineții cântau în cor și toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de bucurie. Atunci Iehova, care a declarat ca foarte bună opera creațiunii Sale și care a rânduit Sabatul ca amintire a sfârșirii Sale ar fi trebuit să-și mărginească lucrarea Sa numai la un anumit timp din săptămână, și să oprească rotația neîncetată a Universului.

Oare Dumnezeu să interzică soarelui, de a-și îndeplini lucrarea sa în Sabat, și să oprească razele sale dătătoare de viață de a încălzi pământul și a întreține vegetația în acea zi? Oare întregul firmament să stea nemișcat în acea zi sfântă? Să nu permită El râurilor murmurânde, ca să ude în acea zi câmpurile și pădurile, și să oprească valurile uriașe ale mării în fluxul și refluxul lor neîncetat? Oare holdele să înceteze de a mai crește în acea zi și fructele pârguite să se oprească în dezvoltarea lor? Oare pomii cu freamătul frunzelor lor și florile gingașe să nu îmbobocească sau să înflorească în Sabat?

În acest caz omul ar duce cu siguranță dorul roadelor pământului și binecuvântărilor, care fac viața vrednică de dorit. Natura trebuie să-și continue mersul ei neîncetat; Dumnezeu nu poate să-Și tragă mâna Sa nici-o clipă de la ea, altfel omul ar seca și ar muri. Și tot în felul acesta are și omul de săvârșit o lucrare în această zi. Datoriile vieții trebuie îndeplinite, bolnavii trebuiesc îngrijiți și trebuie să se aibă grijă de cei lipsiți. În ochii lui Dumnezeu nu e fără vină acela, care în Sabat nu-și întinde mâna sa ca să ajute celor suferinzi. Sabatul cel sfânt a fost instituit pentru om, și fapte de milă și de bună-voință sunt potrivite întotdeauna în acea zi. Dumnezeu nu dorește ca făpturile Sale să suporte o oră de suferințe, care ar putea fi alinate în Sabat sau în orice altă zi.

Isus căuta să lămurească pe iudei cu vederile lor strâmte, cât de nebunești erau vederile lor despre Sabat. El le arătă, că lucrarea lui Dumnezeu nu încetează niciodată. Ba în Sabat ea este mai cuprinzătoare decât în celelalte zile, căci în acel timp, poporul Său nu mai merge la ocupațiile sale obișnuite și petrece timpul în meditații evlavioase și serviciu divin. Credincioșii cer de la El mai mult har în Sabat decât în vreo altă zi oarecare; ei pretind atenția Sa deosebită, și imploră binecuvântările cele mai alese. Dumnezeu nu așteaptă, până ce să treacă Sabatul, ci dăruiește rugătorilor, în plinătatea înțelepciunii Sale, tot ce le ajută mai bine în viața lor religioasă.

Lucrarea cerului nu încetează nici o clipă, și tot așa și oamenii nu trebuie să obosească în a face bine. Legea Sabatului interzice munca în ziua cea sfântă de repaus a Domnului. Orice ocupație de afaceri trebuie să înceteze în acea zi, tot astfel și ocupațiile pentru distracțiile și avantajele lumești; din contră lucrarea lui Hristos care constă din vindecarea bolnavilor, onora Sabatul cel sfânt. Isus pretindea aceleași drepturi cu Dumnezeu, săvârșind o lucrare, care era deopotrivă de sfântă cu cea a Tatălui Său. Dar fariseii erau cu atât mai indignați contra Lui, pentru că, după concepția lor, El nu numai că călca legea, ci comisese și păcatul cel grav, punându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu. Numai intervenția poporului opri pe demnitarii iudei, de a-L omorî imediat. „Isus a luat din nou cuvântul, și le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai. Căci Tatăl iubește pe Fiul, și-I arată tot ce face; și-I va arăta lucruri mai mari decât acestea ca voi să vă minunați. În adevăr, după cum Tatăl învie morții, și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață cui vrea.» Aici Isus se ridică în fața iudeilor la adevărata Sa poziție, și se declară ca Fiul al lui Dumnezeu. Apoi îi instrui cu cuvinte dulci și pline de demnitate cu privire la Sabat. El le zise, că ziua de repaus, pe care Iehova a sfințit-o după terminarea operei Sale de creațiune și a deosebit-o pentru un scop înalt nu trebuie să fie un timp de inactivitate nefolositoare. După cum Dumnezeu a încetat lucrarea Sa de creațiune și S-a repauzat în acea zi și a binecuvântat-o, tot astfel și omul, trebuie să părăsească ocupația sa zilnică, și să întrebuințeze acele ore sfinte pentru o odihnă înviorătoare, pentru serviciu divin și pentru a săvârși fapte bune.

Mai marii poporului nu puteau întâmpina aceste adevăruri solemne, care răsunau tare în conștiința lor, cu nici un argument. Datinile și tradițiile, singurele pe care ei le puteau cita, păreau slabe și fără însemnătate în comparație cu dovezile puternice pe care Isus le prezenta din operele lui Dumnezeu și din mersul neîncetat al naturii. Dacă ei ar fi fost însuflețiți de intenția, de a primi lumina, atunci inimile lor s-ar fi convins de adevărul cuvintelor lui Isus. Totuși ocoleau dovezile Sale despre Sabat și căutau să ațâțe poporul contra Lui, pentru că susținea a fi deopotrivă cu Dumnezeu. Furia conducătorilor nu mai cunoștea margini, și numai cu mare greutate erau împiedicați de a pune mâna pe Isus și a-L omorî.

Totuși poporul nu putea fi ațâțat la violență și rușină pe mai mari prin dorința lui de a asculta de învățăturile lui Isus. Vindecarea suferindului de treizeci și opt de ani în Sabat a fost aprobată și lăudată de mulțime. De aceea fariseii și mai marii erau constrânși de această dată, să-și modereze ura și să aștepte o ocazie mai favorabilă, când să-și poată duce la îndeplinire intenția lor nelegiuită.

Isus declară că de la Sine însuși nu poate face nimic, «decât ceea ce vede pe Tatăl făcând.» Raportul Său față de Dumnezeu nu-I permite să lucreze independent de El, și El n-ar putea face nimic contra voinței Sale. Ce mustrare conțineau aceste cuvinte mai cu seamă contra acelora, care pun la îndoială pe Fiul lui Dumnezeu cu privire la lucrarea pe care El era trimis s-o aducă la îndeplinire! Prin răutatea lor, ei se depărtaseră de Dumnezeu și viețuiau, în mândria și vanitatea lor, independenți de El, fără să simtă necesitatea după o înțelepciune mai înaltă, care să-i călăuzească ceea ce ei trebuiau să facă sau să lase.

Numai foarte puțini înțeleg marea însemnătate a cuvintelor lui Hristos cu privire la raportul Său față de Dumnezeu. Ele învață pe om, ca să se lege inseparabil de Tatăl Său ceresc, și că în orice situație este răspunzător față de Dumnezeu, care singur este stăpân peste soarta sa. Cel Atotputernic a dat omului aici pe pământ lucrarea sa, El l-a înzestrat, pentru aducerea la îndeplinire a acesteia, cu capacități și mijloace, și atât timp cât omul își îndeplinește cu credincioșie îndatoririle sale, el poate pretinde binecuvântările și făgăduințele Maestrului său. Dar dacă apoi, după ce este ridicat la poziții înalte, începe a se încrede -- a se bizui pe propria sa înțelepciune și putere și ia în mâna sa rezolvarea problemelor și se desparte de Acela, Căruia pretinde a-I servi -- atunci El îl va trage la răspundere pentru faptele sale nelegiuite, căci nu a umblat în armonie cu voința Maestrului său.

Isus stătea acum în fața iudeilor în adevăratul Său caracter. El declară, că tot ceea ce face Tatăl, face și Fiul întocmai, prin aceeași putere și cu aceleași efecte. El mai făgădui acelora care Îl ascultau că îi va face martori la fapte și mai mari, decât săvârșea El acum prin vindecarea bolnavilor, ologilor și orbilor. Saducheii combăteau pe farisei cu privire la învierea morților. Cei dintâi susțineau că nu există învierea corpului. Isus însă le zise, că una din lucrările cele mai mari ale Tatălui constă tocmai în învierea morților, și tot astfel are și Fiul putere în Sine să învie morții. «Nu vă mirați» zise El, «Pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Ceice au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.»

Modestul Nazarinean se arătă aici în adevărata Sa maiestate. El se ridică deasupra omenescului, lepădă haina păcatului și a ocării, și sta ca onorat între îngeri, ca Fiul al lui Dumnezeu, deopotrivă cu Creatorul Universului. Mai marii iudeilor și mulțimea ascultătoare rămâneau captivați de puterea cuvintelor Sale. Niciun om nu vorbise vreodată asemenea cuvinte sau să fi pășit cu o astfel de maiestate împărătească. Pretențiile Sale erau simple și convingătoare, și explicau pe deplin misiunea Sa și datoriile lumii. «Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toți să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl care L-a trimis. Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Celce M-a trimis, are viață veșnică, și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață. Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și ceice-l vor asculta, vor învia. Căci, după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine. Și I-a dat puterea să judece, întrucât este Fiul al omului.» Ioan 5, 22-27.

Cu aceste cuvinte, Isus întoarce acuzațiile mai marilor contra lor înșiși, și condamnă încumetarea lor, de a face prescripții cu privire la lucrarea Sa, și a-I aprecia faptele Sale de milostivire și de bunăvoință potrivit vederilor lor strâmte și bigote. El Se declară ca judecător al lor și al întregii lumi. Deoarece El venise ca Mântuitor pe pământ, lumea a fost dată în mâna Lui, și toți oamenii sunt obligați a da socoteala înaintea Lui. El luă asupra-Și povara omenirii, pentru ca să poată scăpa pe oameni de urmările păcatelor lor. El este în același timp și Mijlocitor și Judecător. Bând până la drojdii paharul suferințelor și cercărilor omenești, El deveni în stare să înțeleagă slăbiciunile și păcatele oamenilor și să dea sentința asupra lor. De aceea a dat Tatăl această lucrare în mâna Fiului Său, deoarece știe că Acela, care a rezistat victorios ispitirilor lui Satana, va fi și atot înțelept, drept și milostiv în judecarea oamenilor.

Cuvintele lui Isus deveniseră cu atât mai cuprinzătoare, cu cât discuția se întinsese mai mult. Într-adevăr, El fu chemat înaintea mai marilor iudeilor, unde soarta Sa avea să fie hotărâtă. El, care era Domn al Sabatului, a fost adus înaintea unui tribunal pământesc, spre a fi judecat ca profanator al Sabatului. Dând astfel cu îndrăzneală pe față misiunea și lucrarea Sa, judecătorii priveau umiliți și plini de furie asupra Lui, totuși cuvintele Sale erau irezistibile, și ei nu reușiseră ca să-L osândească.

El nu recunoscu fariseilor dreptul, de a-L cerceta sau a-L împiedica în lucrarea Sa. Sistemul iudaic nu-i îmbrăca cu o astfel de autoritate; pretențiile lor se sprijineau numai pe propria lor mândrie și aroganță.

După ce le explică marile adevăruri despre lucrarea și legătura Sa cu Tatăl, El confirmă declarațiile Sale cu Testimoniesle, care au fost depuse despre El: «Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; și judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis. Dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Este un Altul, care mărturisește despre Mine; și știu că mărturisirea pe care o face El despre Mine, este adevărată. Voi ați trimis la Ioan, și el a mărturisit pentru adevăr. Nu că mărturia pe care o primesc Eu, vine de la un om; dar spun lucrurile acestea pentru ca să fiți mântuiți. Ioan era lumina, care este aprinsă și luminează, și voi ați vrut să vă veseliți câtăva vreme la lumina lui.» De sus din înălțimea Sa solemnă El citește secretele inimilor lor și le amintește, că ei au recunoscut pentru un scurt timp pe Ioan ca profet al lui Dumnezeu și s-au bucurat de solia lui. El declară, că, misiunea lui Ioan consta numai în a pregăti calea pentru venirea Sa, și că profetul L-a recunoscut ca Hristos și ca Salvator al lumii.

Niciun om însă nu putea da mărturie cu privire la legătura tainică a lui Isus cu Tatăl Său; înțelepciunea omenească nu poate pătrunde până în halele cerești.

Isus îi asigură, că El nu Se sprijină pe mărturia lui Ioan, pentru a-Și dovedi poziția Sa, ci numai ca prigonitorii Săi să fie convinși despre orbirea și nepotrivirea lor, împotrivindu-se cu încăpățânare Aceluia, pe care Ioan Îl declarase ca Fiu al lui Dumnezeu. Ei cunoșteau mărturia lui Ioan, căci trimiseseră la acesta un sol, care le adusese înapoi vestea despre botezul lui Isus și despre revelația minunată a lui Dumnezeu, care avusese loc cu această ocazie.

Isus vorbește despre Ioan, ca ei să vadă că lepădându-L pe El, ei lepădau și pe profetul, pe care îl primiseră cu bucurie. Mai departe, El le declară: «Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan, căci lucrările, pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârșesc, tocmai lucrările acestea, pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.» Nu s-a deschis oare cerul și nu s-au coborât asupra Lui raze de lumină de la tronul lui Dumnezeu, pe când glasul Celui Prea Înalt a făcut cunoscut: «Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.» Afară de aceasta, propriile Sale fapte dovedesc originea Sa dumnezeiască, El care era învinuit ca profanator al Sabatului, sta acum în fața învinuitorilor Săi îmbrăcat cu harul dumnezeiesc, iar cuvintele Sale îi străpungeau asemenea săgeților adevărului. În loc să Se scuze, sau să explice intenția faptelor Sale, El se adresează mai marilor, și acuzatul devine acuzator.

El îi mustră pentru învârtoșarea inimii lor și pentru neștiința lor oarbă, cu care citeau Sfânta Scriptură, deși se mândreau cu superioritatea lor față de toate celelalte popoare. Acei, care se semețeau a fi învățători ai Sfintelor Scripturi și tâlcuitori ai legii, sunt ei înșiși în necunoștință față de pretențiile ei. El mustră sentimentul lor profan, năzuința lor lacomă după laudă și putere, zgârcenia și învârtoșarea inimii lor. El îi învinuiește de necredință cu privire la Sfânta Scriptură, pe care ei pretindeau a o adora, deși nu țineau decât la formele și ceremoniile ei, în timp ce marile principii ale adevărului, care formau temelia legii, le nesocoteau. El declară, că ei au lepădat cuvântul lui Dumnezeu, lepădând pe Trimisul Lui, și le dă sfatul: «Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.»

Adevărul expus lor de către Isus sta în contrazicere cu prejudecățile și datinile lor, și de aceea ei își învârtoșau inimile contra lui. Ei refuzau să asculte de învățăturile lui Hristos, pentru că aceste învățături osândeau tocmai păcatele pe care ei le simpatizau. Dacă Fiul omului ar fi măgulit mândria lor, atunci ei s-ar fi grăbit să-I dea onoare. Isus zicea: «Eu am venit în numele Tatălui Meu; și nu Mă primiți; dacă va veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi.» Amăgitorii, care nu sunt în stare să aducă nici o dovadă despre autoritatea lor dumnezeiască, puteau totuși să câștige aplauzele lor, prin profetizarea de lucruri plăcute și prin satisfacerea vanității celor bogați și profani. Acești profeți mincinoși aveau să aducă pe urmașii lor la pieire veșnică.

Isus declară mai departe, că nu e nevoie ca El să-i învinuiască la Tatăl Său, căci Moise, a cărui mărturie ei pretind a o crede, îi învinuia deja. El zicea: «Căci, dacă ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că El a scris despre Mine. Dar dacă nu credeți cele spuse de el, cum veți crede cuvintele Mele?» Isus știa că iudeii erau hotărâți să-I răpună viața, și totuși El le explică în predica Sa raportul Său față de Tatăl Său și că El este de o ființă cu Acesta. Cu aceasta nu le-a fost lăsată nici o scuză pentru prigonirea lor oarbă și pentru furia lor turbată contra Salvatorului. Dar, deși intențiile lor au fost zădărnicite și ei nu puteau să se sustragă de sub influența elocvenței Sale dumnezeiești și a adevărului, totuși ura lor ucigașe rămase încă în inimile preoților și mai marilor. Ei au fost cuprinși de frică, căci nu puteau să-și închidă conștiința în fața puterii convingătoare a misiunii de învățător a lui Hristos. Dar ei erau legați atât de mult de legăturile mândriei și ale aroganței, încât lepădară dovezile trimiterii Sale dumnezeiești, se împotriviră avertismentelor Sale și preferară întunericul în locul luminii.

Totuși ei nu izbutiră să înăbușe autoritatea lui Isus, sau să abată atenția și respectul poporului de la El. Mulți au fost adânc mișcați și convinși de predica Sa pătrunzătoare. Faptele Sale puternice treziră mai întâi interesul și uimirea lor și când misiunea Sa avea să descopere în cele din urmă caracterul Său, și ei aveau să fie gata să recunoască autoritatea Sa dumnezeiască. Pe de altă parte Isus trezise în conștiința mai marilor simțământul vinovăției lor, și prin aceasta ei au fost și mai mult stârniți împotriva Lui, așa încât au fost ferm hotărâți, ca să-I ia viața. Ei trimiseră soli prin întreaga țară, ca să avertizeze poporul contra lui Isus, înfierându-L ca pe un Amăgitor. Spionii au fost însărcinați, ca să-L supravegheze, și să raporteze despre cele ce el va zice și va face. Mântuitorul prețios se afla acum desigur sub umbra crucii.