Isus Se vedea adesea constrâns a se ascunde de popor; căci în dorința lor de a fi martori oculari ai minunilor Sale, mulțimea se înghesuia de obicei atât de mult în jurul Său, și entuziasmul general creștea într-o măsură atât de mare, încât era nevoie de măsuri de prevedere, spre a nu da preoților și mai marilor nici o ocazie, de a trezi în autoritățile romane teama de vreo răscoală.
Niciodată nu mai cunoscuse lumea o așa mișcare. Cerul se coborâse jos la oameni. Toți cei ce se apropiau de Isus pentru a primi învățătură, recunoșteau harul și înțelepciunea Domnului, și primeau instrucțiuni prețioase de la izvorul primordial a toată cunoștința. Multe suflete, flămânzite și însetate, care doriseră de mult timp după Mântuirea lui Israel, au fost făcute acum fericite prin darul unui Mântuitor îndurător. Învățătorul mult așteptat sosise acum, și un popor privilegiat trăia sub splendoarea deplină a luminii Sale, și cu toate acestea mulți n-o recunoșteau, sau se întorceau cu nepăsare sau chiar cu necredință de la razele dumnezeiești.
Isus vindeca multe și diferite cazuri de boală corporală, în timp ce sufletelor bolnave le vestea Evanghelia. Foarte multe inimi au fost eliberate printr-Însul de sclavia tirană a păcatului. Credința, nădejdea și fericirea, luau locul necredinței, descurajării și deznădejdii. Totuși când cei bolnavi și nenorociți se adresau Mântuitorului pentru ajutor, El le vindeca mai întâi corpurile bolnave, înainte de a încerca să lumineze sufletul întunecat. După ce suferințele corporale ale bolnavului erau înlăturate, atunci cugetele sale puteau mai cu ușurință să fie călăuzite pe calea luminii și adevărului.
Lepra era boala cea mai oribilă și mai urâcioasă dintre toate bolile răsăritului. Ea era privită de toate clasele cu mare groază atât din pricina caracterului ei molipsitor, cât și din cauza efectului ei grozav asupra victimei. Se lua orice măsură posibilă de prevedere, pentru a împiedica răspândirea în popor a acestei molime. Cel lepros era declarat ca necurat la Evrei, izolat de ai săi și exclus de la orice societate sau serviciu divin. El era osândit a comunica numai cu aceia, care sufereau de aceeași boală.
Departe de amicii și rudele sale, el trebuia să suporte blestemul acestei boli înfricoșate. Nici o mână iubitoare nu putea alina durerile sale. El era obligat, să anunțe nenorocirea sa, să-și sfâșie veșmintele și să dea strigăt de avertizare, pentru ca toți să poată evita corpul său necurat și putred de răni. Cuvintele, „necurat, necurat!” Rostite pe un ton plângător de pe buzele exilatului singuratic era un semnal, care era auzit cu frică și spaimă.
În ținutul pe unde lucra Hristos erau multe asemenea făpturi nesuferite. Vestea despre Marele Salvator pătrunse chiar și până la dânșii, în pustiul singuratic, și o rază de speranță a fost trezită în inimile lor, că ar exista mântuire chiar și pentru ei, dacă ar putea ajunge până în prezența lui Isus. Dar pentru că intrarea în orașe și sate le era interzisă, se părea cu neputință a se apropia de Marele Doctor, al cărui cerc de activitate era de fapt în mijlocul poporului obișnuit.
Unul dintre leproși era un bărbat din clasa de sus. Cu cea mai mare durere ajunse el și familia sa la convingerea, că devenise victima acestei boli oribile. Cei mai de seamă doctori, după o examinare amănunțită a cazului, au fost siliți în cele din urmă să mărturisească, că dibăcia lor nu e în stare să-l ajute și că boala sa e incurabilă. Potrivit legii el a fost cercetat apoi și de preoți, care au declarat de asemenea, că el e bolnav de lepră în forma cea mai gravă. Aceste declarații îl osândiră la moarte de viu, departe de amicii săi și de societatea în care el jucase un rol atât de însemnat. Acei care mai înainte au căutat favoruri le dânsul și care se bucuraseră de ospitalitatea sa, fugeau acum cu spaimă din fața sa, și el se văzu silit să părăsească patria ca un exilat.
Isus învăța la marginea mării afară din raza orașului, și mulți erau adunați ca să asculte la cuvintele Sale. Leprosul care auzise din singurătatea sa despre lucrările puternice ale lui Isus, se apropie, atât cât îi era permis, de locul unde era Mântuitorul, dorind să-L vadă. De la exilarea sa această boală făcuse pustiiri îngrozitoare în corpul lui. El oferea acum o priveliște nesuferită, și corpul său deteriorat era îngrozitor la privire. Oprindu-se apoi la o oarecare depărtare, auzi câteva din cuvintele lui Isus și vedea, cum Mântuitorul își punea mâinile pe bolnavi, spre a-i vindeca. El observa cu uimire cum ologii, orbii, paraliticii și alții, care zăceau loviți de cele mai diferite boli, erau făcuți iarăși sănătoși și preamăreau pe Dumnezeu pentru scăpare. El se uita la propriul său corp mizerabil și se gândea dacă nu cumva Marele Doctor ar fi în stare să-l vindece chiar și pe el. Cu cât auzea, vedea, și medita mai mult la acest lucru, cu atât mai mare deveni convingerea sa, că Acesta este cu adevărat Salvatorul cel făgăduit al lumii, căruia toate lucrurile îi sunt cu putință. Nimeni nu putea săvârși asemenea minuni, ca El, care era împuternicit de Dumnezeu, și de aceea leprosul dorea să ajungă în prezența Sa, pentru a găsi vindecare.
El nu intenționase să pună poporul în primejdie prin apropierea sa; dar acum sufletul său era mișcat atât de puternic, încât trecu în totul cu vederea restricțiile, care îi erau puse, siguranța poporului și spaima pe care el o insufla. El nu se mai gândea decât la posibilitatea de a fi eliberat de plaga sa prin puterea lui Isus. Credința sa se apucă cu tărie de brațul Salvatorului, și el înaintă fără să țină seama de mulțimea înspăimântată, care la apropierea sa fugi, dând loc la cea mai mare confuzie.
Unii încercară să-l țină departe de Isus, dar fără succes. Expresiile de scârbă și privirile înspăimântate, pe care le provocase apariția sa, rămaseră fără efect asupra lui. El nu vedea decât pe Fiul lui Dumnezeu și nu auzea nimic decât glasul, care aducea vindecare și fericire celor suferinzi și nenorociți. Ajungând în cele din urmă lângă Isus, nenorocitul își exprimă simțămintele care până aici le ținuse ascunse în inimă, căzând înaintea Lui și strigând: „Dacă vrei, poți să mă curățești.” El nu vorbi decât puține cuvinte, dar acestea exprimau pe deplin marea sa nevoie, și credea că Hristos este în stare, să-i dea viață și sănătate.
Isus nu căută să fugă de el, ci îi ieși în întâmpinare. Totuși poporul fugi înapoi, și chiar ucenicii au fost umpluți de spaimă și ar fi vrut cu plăcere să păzească pe Maestrul lor de a se atinge de lepros; căci după legea lui Moise, toți cei ce se atingeau de un lepros deveneau ei înșiși necurați. Totuși Isus puse liniștit și fără teamă mâinile Sale pe rugător, și rosti cuvintele: „Fii curățit”.
De abia au fost rostite aceste cuvinte dătătoare de viață și corpul muribund și intrat în putrefacție a fost preschimbat într-o ființă cu carne sănătoasă, cu nervi simțitori și cu mușchi tari. Suprafața pielii aspră, cojită și plină de lepră dispăru acum, și o culoare rumenă, ca și pielea unui copil sănătos, apăru în locul celei dintâi. Mulțimea agitată își reveni din spaima ei și se îngrămădi acum, ca să admire această nouă dovadă a puterii dumnezeiești.
Isus porunci celui curățit, să nu facă cunoscut minunea săvârșită față de el, și-i zise: „Vezi să nu spui nimănui nimic; ci du-te de te arată preotului, și adu pentru curățirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.” Fericitul om merse astfel către aceiași preoți, care îl cercetaseră înainte, și a căror hotărâre îl exilase departe de familia și amicii săi.
Cu inima plină de bucurie jertfi el preoților, preamărind numele lui Isus, care îi dăduse iarăși sănătate. Această mărturie de netăgăduit dovedea preoților puterea dumnezeiască a lui Isus, deși ei refuzau încă mereu să-L recunoască de Mesia. Fariseii susținuseră, că învățătura Sa ar sta în contrazicere cu legea lui Moise, și că ar urmări numai glorificarea Sa proprie; sfatul lui Isus către leprosul curățit, de a duce preoților o jertfă conform legii lui Moise, dovedi totuși poporului, că aceste învinuiri erau false.
Preoților nu le era permis să primească o jertfă din mâinile unuia care mai înainte fusese plin de lepră, până ce nu-l cercetau cu de-amănuntul, și declarau poporului, că el este curățit în totul de boala molipsitoare, și că poate intra iarăși în sânul familiei sale și al amicilor săi fără vreo primejdie de molipsire. Cu toată neplăcerea preotului, de a atribui lui Isus această vindecare minunată, totuși nu putea ocoli o examinare și o decizie. Mulțimea era nerăbdătoare ca să afle rezultatul acestei cercetări, și când omul fu declarat curățit de boală, și primi permisiunea să se întoarcă înapoi la familia și la amicii săi, vâlva deveni generală, căci așa ceva nu se mai văzuse niciodată.
Dar cu tot îndemnul lui Isus dat celui lepros, el vesti acest lucru pretutindeni. Presupunând că numai marea modestie a lui Isus i-ar fi pus această restricție, el făcu cunoscut în tot locul puterea dumnezeiască a acestui mare Salvator. El nu știa, că orice nouă dovadă despre trimiterea Sa cerească nu făcea decât să întărească și mai mult pe preoți în intenția lor de a omorî pe Isus. Bărbatul reînsănătoșit își da seama de valoarea sănătății. Sângele curat care curgea acum prin vinele Sale, făcea dintr-însul un om nou. El se simțea fericit în deplina sa putere de bărbat în cercul familiei sale din nou recâștigate, și nu se putea abține de a da onoarea cuvenită Doctorului care îi dăruise iarăși viața.
Totuși publicarea acestei vindecări a avut ca urmare o astfel de mișcare, încât Isus S-a văzut silit să părăsească orașul. „Și ei se adunau la El din toate părțile”. Aceste minuni nu erau făcute pentru vaza oamenilor, faptele lui Isus stăteau într-un contrast direct cu acelea ale fariseilor, a căror ambiție mare consta în dobândirea laudei de la oameni și a onorurilor pământești. Isus știa bine, că dacă minunea curățirii leprosului va deveni cunoscută pretutindeni, alte persoane în aceeași situație Îl vor căuta pentru vindecare. Aceasta ar fi putut da loc la pretextul, că El ar expune poporul la molipsire. Vrăjmașii Săi ar fi folosit cu plăcere o astfel de ocazie, pentru a-L învinui și condamna.
Isus știa de asemenea că mulți leproși care aveau să vină la El spre a fi curățiți, nu meritau această binefacere a însănătoșirii și n-ar fi folosit aceasta spre onoarea și preamărirea lui Dumnezeu. Ei nu aveau o adevărată credință și nici principii nobile, ci numai o dorință puternică, ca să fie scăpați de pieirea care-i aștepta. Mântuitorul cunoștea de asemenea că vrăjmașii Săi tindeau mereu să restrângă activitatea Sa și să abată poporul de la El. Dacă ei ar fi putut folosi în acest scop cazul curățirii leprosului, ar fi făcut-o. Dar prin faptul că El dădu leprosului sfatul să aducă jertfa sa preotului, după cum prescria legea lui Moise, El voia să-i convingă, dacă ei voiau într-adevăr să se lase convinși, că El nu sta în contrazicere cu legea iudaică.