Misiunea lui Isus Îl conduse iarăși la Capernaum. Acolo ducându-se vestea că El este în gazdă la Petru, bărbați, femei și copii curgeau la El din toate părțile, ca să audă pe minunatul Învățător. În vecinătate se afla un om care devenise cu totul neputincios din cauza unei paralizii incurabile, și el renunțase la orice speranță de vindecare. Amicii și rudele sale însă auziseră învățătura plăcută a lui Isus; ei fuseseră martori ai minunilor Sale uimitoare, și știau, că El nu respingea pe nimeni, ba chiar și leproșii nesuferiți se puteau apropia de El spre a se înapoia curățiți. De aceea ei începură a nădăjdui, că și paraliticul va putea fi restabilit, dacă ar reuși să pătrundă în fața lui Isus.
Ei încercară să îmbărbăteze pe suferind, povestindu-i despre puterea minunată a lui Isus, de a vindeca orice boală, despre cuvintele Sale pline de grație, pe care le adresa celor deznădăjduiți, și despre mulți, care au fost eliberați prin autoritatea Sa înaltă, din puterea lui Satan. Atunci slăbănogul auzind această veste îmbucurătoare, speranța a fost trezită iarăși în inima sa, că și el va putea fi eliberat de suferințele sale grozave. El dorea cu sete să vadă pe Isus și să se încreadă în El. Totuși aducându-și aminte că pricina principală a suferințelor sale fusese viața sa destrăbălată, nădejdea îi scăzu de teamă, că nu va putea fi suferit în prezența acelui Doctor curat și sfânt. El iubise plăcerile păcătoase; viața sa fusese o continuă călcare a legii dumnezeiești, și suferințele sale corporale erau o pedeapsă dreaptă pentru nesocotirea poruncilor lui Dumnezeu.
Cu mult timp mai înainte cărturarii și fariseii se ocupaseră de cazul său, pentru că el solicitase interesul și înțelegerea lor în speranța, că îi vor aduce alinare spiritului său chinuit și corpului său suferind. Totuși ei declaraseră cu sânge rece și fără inimă că boala sa e incurabilă, și măriseră chinurile sale și mai mult prin declarația, că el ar suferi dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu pentru fărădelegile sale. Era în obiceiul fariseilor, de a se ține departe de cei bolnavi și lipsiți. Ei presupuneau că boala și mizeria ar fi întotdeauna o dovadă a mâniei lui Dumnezeu contra păcătosului. Și totuși, acești bărbați, care se considerau pe ei înșiși ca sfinți și că ar sta sub grația deosebită a lui Dumnezeu, erau adesea, în inimile și umblarea lor, mai stricați, decât suferinzii sărmani, pe care ei îi osândeau.
Slăbănogul se lăsase pradă disperării, pentru că nu mai vedeau nici un ajutor din nici o parte, până ce vestea despre minunile îndurătoare ale lui Hristos trezi iarăși speranța în pieptul său. Totuși el se temea că nu i se va permite să pătrundă până la El; simțea că numai dacă Isus îl va vedea și prin iertarea păcatelor sale i se va reda iarăși pacea sufletului, va fi mulțumit a trăi sau a muri, întocmai după cum va fi sfânta voință a lui Dumnezeu. Amicii săi îl asigurau, că Isus a vindecat încă pe mulți alții, care în orice privință au fost tot așa de păcătoși ca și el însuși, și prin aceasta a fost îmbărbătat în cele din urmă la credința, că și propria sa cerere va fi ascultată.
El simțea că nu e nici un timp de pierdut; carnea sa stricată începuse deja să putrezească. Dacă putea fi făcut ceva spre a-l scăpa de la moarte, atunci trebuia să se facă fără întârziere. Strigătul disperat al sărmanului muribund era: O de aș putea pătrunde până la El! Amicii săi se străduiau cu zel, ca să-l ajute la împlinirea dorințelor sale, și fură propuse mai multe planuri, pentru ajungerea rezultatului dorit, dar niciunul din acestea nu părea a fi realizabil. Bolnavul, deși era torturat de dureri corporale, totuși își păstra priceperea sa spirituală încă întreagă, și propuse amicilor săi, ca să-l ducă pe patul său la Isus. Ei se învoiră cu plăcere la aceasta.
Dar când se apropiară cu el de mulțimea deasă, care se adunase atât înăuntrul, cât și în afara casei în care învăța Isus, se păru aproape cu neputință de a-și ajunge scopul. Totuși ei înaintară cu povara lor prin mulțime, până ce calea le fu închisă cu totul, și ei se văzură constrânși să se oprească, înainte de a fi ajuns la distanța de unde să poată auzi glasul lui Hristos. Isus se alfa înăuntrul casei și era ca de obicei înconjurat de ucenicii Săi; căci era de mare însemnătate ca ei să audă cuvintele și adevărurile Sale, pe care ei aveau să le vestească mai târziu prin cuvânt și scris în toate țările și pentru toate timpurile.
Fariseii, doctorii și cărturarii îngâmfați erau adunați de asemenea în apropierea Sa. Inimile lor erau pline cu scopuri nelegiuite, și erau însuflețite de dorința, de a încurca și intimida pe sfântul Învățător, spre a-L putea osândi la moarte sub învinuirea că ar fi un amăgitor al poporului. Geloși pe El pentru puterea și înțelepciunea Sa, ei își ascundeau ura lor adâncă, pentru a putea urmări de aproape cuvintele Sale, și pentru a-L întreba cu privire la cele mai ciudate chestiuni, în speranța că vor găsi la El contraziceri sau păreri eretice, care să le dea un pretext de învinuire contra Lui. Ei fuseseră de față când Isus vindecă mâna cea uscată în Sabat, și acești bărbați, care pretindeau a fi în mod deosebit sub favoarea lui Dumnezeu, erau plini de furie, pentru că El Se încumetase să facă această bună lucrare în ziua Domnului.
În dosul acestor demnitari ai poporului se înghesuia mulțimea care se adunase aici din diferite motive. Unii simțeau o atracție irezistibilă de a asculta la cuvintele lui Isus, deși nu pricepeau însemnătatea lor decât în mod întunecos. Ei nu voiau să piardă nici o silabă din rostirile sfinte, și în multe cazuri, sămânța adevărului și a vieții prindea rădăcină în inimile lor, pentru a răsări mai târziu și a aduce roade binecuvântate. Alții veneau din curiozitate sau din dorința după senzațional, cu singura intenție de a vedea și auzi ceva nou. Aici erau reprezentate toate clasele societății și diferite naționalități.
Prin această gloată îngrămădită căutau să-și facă drum purtătorii paraliticului; totuși sforțările lor erau zadarnice. Ei arătară poporului necesitatea urgentă a cazului lor, pentru a-i mișca să le facă loc, totuși fără succes. Durerile bolnavului deveniră și mai mari din cauza acestei agitații, și amicii săi se temeau că el avea să moară în această scenă de tulburare. Bolnavul privi în dreapta și în stânga cu groază nespusă. Să renunțe oare acum la orice speranță, când ajutorul mult dorit era atât de aproape? El simți că o decepție amară ar fi fost pentru el cu neputință de suportat, de aceea propuse ca să-l ducă în spatele casei, spre a sparge acolo acoperișul și să-l lase jos prin spărtură în prezența imediată a lui Isus.
Văzând amicii lui că aceasta este ultima perspectivă de prelungire a vieții, și că nu mai putea fi dus cu viață până acasă, îi ascultară sfatul. Ei făcură un loc prin acoperiș și coborâră pe bolnav jos la picioarele lui Isus. Prin aceasta, cuvântarea lui Isus a fost întreruptă și Mântuitorul privi în fața tristă a suferindului, și văzu în ochii săi rugători îndreptați către El cu o cerere mută. El înțelege cazul, că El atrăsese la Sine acest suflet confuz și disperat. Căci de aceea venise în lume, ca să insufle speranța celor vinovați și nenorociți. Ioan Botezătorul indicase asupra Lui, ca „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Spiritul dumnezeiesc al lui Isus mișcase inima acestui păcătos sărman, și pe când era încă acasă, sufletul său era convins. El văzuse, cum prima licărire de credință se transformase încetul cu încetul într-o convingere puternică, că Isus este singura sa salvare, și cum această speranță devenea din ce în ce mai tare cu orice sforțare făcută de a se apropia de El.
Cel suferind poseda averi materiale; dar acestea nu puteau elibera sufletul său de povara vinovăției sale, și nici a-i aduce vindecare corpului său bolnav. Totuși o putere dumnezeiască îl atrăgea către Amicul păcătoșilor, singurul care putea să-i ajute. Isus recunoaște credința care se dovedise prin sforțările bolnavului de a pătrunde până în prezența Domnului său prin atâtea mari greutăți, și-i zise: „Fiule, păcatele îți sunt iertate!” Aceste cuvinte ridicară povara întunericului și a deznădejdii de pe sufletul bolnavului; pacea iubirii desăvârșite și a iertării se repauzează asupra spiritului său și se oglindește pe fața sa. Durerile sale corporale au dispărut, și întreaga sa ființă pare schimbată în fața mulțimii uimite. Paraliticul neputincios este vindecat, păcătosul vinovat a dobândit iertare. El primise mărturia, după care dorise atât de adânc. Și nu numai aici, ci chiar acasă, pe când se căise de păcatele sale și se încrezuse în puterea lui Isus, de a-l face sănătos, harul dătător de viață al Mântuitorului binecuvântase deja inima sa dornică.
Credința simplă a paraliticului primi cuvintele Maestrului ca un dar al unei noi vieți. El nu mai exprimă prin cuvinte nici o altă dorință, simțindu-se prea fericit, într-o tăcere mulțumită. O lumină cerească strălucea pe fața sa, și poporul privea cu admirație la această scenă minunată. Hristos stătea în mijlocul lor, cu o maiestate, care Îl ridica mult mai presus de demnitarii sinagogii și de legiuitori. Fariseii și mai marii așteptaseră cu îngrijorare, ca să vadă, ce va face Isus în acest caz. Ei își aminteau, că suferindul ceruse mai întâi de la ei ajutor, și că ei se ascunseseră în dosul sfințeniei chemării lor și-i refuzaseră orice rază de speranță. Ei merseră chiar atât de departe, încât își exprimaseră indignarea, că nu pot să se ostenească cu o chestiune atât de neplăcută. Ei priviseră cu oroare la chipul său gârbovit și-i ziseră: „Noi nu putem scăpa pe nimeni de la moarte, descompunerea corpului a și început deja”.
Nemulțumiți cu chinul pe care i-l provocaseră prin aceasta, ei declaraseră, că el ar suferi dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Toate acestea au fost trezite iarăși în amintirea lor, când au văzut în fața lor pe omul vindecat. Ei observară de asemenea, că poporul care cunoștea în majoritate aceste fapte, contemplau această scenă cu cel mai viu interes și uimire. Ei se temeau că-și vor pierde influența nu numai asupra mulțimii de față, ci și asupra tuturor celor ce aveau să audă de acest eveniment minunat.
Acești bărbați mândri nu schimbau nici un cuvânt între ei; dar privindu-se unii pe alții, citeau același gând exprimat pe fața fiecăruia. Trebuia să facă ceva spre a opri curentul interesului general. Isus spusese, că păcatele paraliticului sunt iertate. Fariseii declaraseră aceste cuvinte ca o arogare a puterii nemărginite, ca o hulă împotriva lui Dumnezeu, și gândeau că ar putea înfățișa aceasta înaintea poporului, ca o crimă, care numai cu moartea ar putea fi ispășită. Ei nu-și exprimau aceste cugetări prin cuvinte, dar acești adoratori ai formelor și simbolurilor ziceau în inimile lor: „Acesta este un hulitor de Dumnezeu. Cine poate ierta păcatele afară de Dumnezeu singur?” Ei folosiră cuvintele lui Hristos, prin care El făcea cunoscut iertarea divină, ca un mijloc de învinuire contra Sa. Totuși Isus citea gândurile lor, și îndreptând o privire mustrătoare contra lor, de care se simțeau pătrunși până în adâncul sufletului lor, El le zise: „Pentru ce aveți astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne a zice slăbănogului: «Păcatele îți sunt iertate», sau a zice: «Scoală-te, ridică-ți patul și umblă?» dar, ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, «Ție îți poruncesc», a zis El slăbănogului, «scoală-te, ridică-ți patul, și du-te acasă».” Marcu 2,8-11.
Atunci, acel care a fost adus la Isus pe patul său de boală și ale cărui membre erau incapabile de orice serviciu, se ridică pe picioarele sale cu puterea și agerimea unui tânăr. Sângele înviorător începu să pulseze prin arterele sale, căutându-și canalele sale naturale cu o exactitate desăvârșită. Organismul omenesc amorțit intră deodată în activitate; culoarea rumenă a sănătății luă locul palorii morții. „Și îndată slăbănogul s-a sculat, și-a ridicat patul, și a ieșit afară în fața tuturor; așa că toți au rămas uimiți, și slăveau pe Dumnezeu și ziceau: «Niciodată n-am văzut așa ceva!»”
O, iubire minunată a lui Hristos, case se coboară ca să vindece pe cei nevinovați și suferinzi! Dumnezeirea care se îndură de omenirea suferindă și-i alină durerile! O, ce putere minunată s-a descoperit cu aceasta fiilor oamenilor! Cine poate pune la îndoială solia mântuirii! Cine poate nesocoti milostivirea unui Mântuitor îndurător!
Efectul acestei minuni asupra poporului, era ca și când s-ar fi deschis cerul și mărirea unei lumi mai bune s-ar fi descoperit. Când paraliticul vindecat trecu prin mulțime preamărind pe Dumnezeu la orice pas, și ducând cu ușurință sarcina sa, poporul se dădu la o parte, și privea cu o sfială sfântă asupra lui, șoptind unii către alții. „Lucruri minunate am văzut azi”. Fariseii erau amuțiți de consternare și covârșiți de înfrângerea lor. Ei vedeau, că aici nu li se oferea nici o ocazie, de a ațâța mulțimea cu prejudecățile și gelozia lor. Lucrarea minunată pentru bărbatul, pe care ei în aroganța lor îl predaseră morții și mâniei lui Dumnezeu, făcu o astfel de impresie asupra poporului, încât influența acestor mai mari ai iudeilor a fost uitată pentru câtva timp. Ei vedeau, că Hristos poseda o putere, și pretindea că Îi aparține Lui, dar pe care ei o atribuiau numai lui Dumnezeu. Demnitatea blândă a purtării Sale, în legătură cu faptele Sale minunate, stătea într-un contrast izbitor cu propria lor înfățișare trufașă și plină de îndreptățirea de sine, încât au fost dezorientați și umiliți, fără totuși a recunoaște prin aceasta prezența unei Ființe superioare.
Dacă fariseii și cărturarii ar fi fost sinceri înaintea lui Dumnezeu, atunci ar fi cedat acestei dovezi hotărâtoare, la care ei au fost martori, că Isus era cel Făgăduit al lui Israel. Dar ei erau ferm hotărâți, ca nimic să nu-i convingă despre acest lucru. Ei stau într-un contrast hotărât cu acest Învățător blând și modest, care venise din atelierul din Nazaret, și care totuși, prin faptele Sale minunate, amenința să distrugă demnitatea și poziția lor. De aceea ei persistară în ura și răutatea lor și se retraseră pentru a făuri noi planuri, prin care nădăjduiau să osândească și să aducă la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu.
Acești bărbați primiseră multe și repetate dovezi, că Isus este Mântuitorul făgăduit; totuși nici una din acestea nu era atât de convingătoare și atât de verosimilă ca această minune a milostivirii. Dar cu cât erau mai mari dovezile, ce li se ofereau, că Isus posedă pe pământ puterea de a ierta păcatele și de a vindeca pe bolnavi, cu atât mai mult se înarmau ei cu ură și cu necredință, până ce Dumnezeu Se întoarse în cele din urmă de la ei, iar ei se încătușară cu lanțuri făurite de ei înșiși și se aruncară în întunericul lipsit de speranță. Nu mai există nici un mijloc pentru câștigarea unor astfel de inimi împietrite prin răutate și necredință.
Foarte mulți sunt astăzi care calcă pe urmele iudeilor necredincioși. Dumnezeu le-a dat lumină; dar ei nu vor s-o primească. Spiritul Său i-a avertizat; dar ei au făcut mustrările Sale ca pietre de poticnire, de care se vor împiedica și cădea. Ei au lepădat milostivirea Sa oferită și au refuzat să creadă adevărul Său, până ce în cele din urmă au fost lăsați de capul lor și pot urma neîmpiedicați pe calea care-i duce la pieire.
În casa paraliticului vindecat a fost o mare bucurie, când el se întoarse la ai săi, purtând cu ușurință pe umerii săi patul pe care zăcuse și pe care fusese purtat cu puțin mai înainte. Ei se adunară în jurul lui cu lacrimi de bucurie pe obrajii lor, și de abia credeau cele ce vedeau cu ochii. El sta în fața lor în deplina sa putere de bărbat. Aceleași brațe, pe care le știau fără viață, erau acum gata să asculte de voința sa; carnea care fusese zbârcită și palidă, exprima acum sănătate prin culoarea sa rumenă. Speranța se putea citi în orice trăsătură a feței sale; orice întristare și descurajare dispăruseră acum, și expresia păcii și a fericirii luă locul semnelor păcatului și al suferințelor. Rugăciuni vesele de mulțumire se ridicau din acea casă, și Dumnezeu era preamărit prin Fiul Său, care dăduse speranță celui deznădăjduit și putere celui zdrobit. Acest om era gata cu întreaga sa familie să-și pună viața la picioarele lui Isus. Nici o îndoială nu mai putea tulbura credința lor, nici-o necredință nu mai putea zdruncina devotamentul lor față de Hristos, care aduse lumină în întunericul casei lor.
Sabatul
Nimic nu deosebea pe iudei atât de mult de națiunile învecinate, și nu-i caracteriza atât de hotărât ca adevărați închinători ai Creatorului, ca întocmirea Sabatului. Respectarea acestuia era neîncetat un semn vizibil al legăturii lor cu Dumnezeu și al despărțirii lor de celelalte popoare. Orice muncă obișnuită pentru întreținerea vieții, sau pentru câștig lumesc, era oprită în ziua a șaptea. Potrivit poruncii a patra, Sabatul era consacrat odihnei și serviciului divin. Numai faptele de milă și de iubire erau în armonie cu intenția Domnului în această zi. Acestea nu trebuie legate nici de timp nici de loc. A ajuta celor suferinzi și a mângâia pe cei întristați este o faptă de iubire, care face cinste zilei sfinte a lui Dumnezeu.
Lucrarea preoților pe care ei o săvârșeau la aducerea de sacrificii, era majorată în Sabat, și totuși prin lucrarea ce se făcea la serviciul lui Dumnezeu, ei nu se făceau vinovați de nici o călcare a poruncii a patra. Dar prin depărtarea de Dumnezeu, Israeliții pierdură din ce în ce mai mult din vedere adevăratul scop al întocmirii Sabatului. Ei deveniră neglijenți în ținerea Sabatului și nu respectară prescripțiile date în această privință. Profeții le vesteau dizgrația lui Dumnezeu din cauza profanării zilei Sale sfinte. Neemia zice: „Pe vremea aceea am văzut în Iuda niște oameni călcând la teasc în ziua Sabatului, aducând snopi, încărcând măgari cu vin, struguri și smochine, și cu tot felul de lucruri, și aducându-le la Ierusalim în ziua Sabatului. Și i-am mustrat chiar în ziua când își vindeau mărfurile.” Neemia 13, 15.
Și Ieremia le poruncește: „Luați seama în sufletele voastre, să nu purtați nici o povară în ziua Sabatului, și să n-o aduceți înauntru pe porțile Ierusalimului. Să nu scoateți din casele voastre nici o povară în ziua Sabatului, și să nu faceți nici o lucrare, ci sfințiți ziua Sabatului, cum am poruncit părinților voștri.” Ieremia 17, 21-22.
Totuși ei nu luară seama la avertismentele profeților inspirați, și se depărtară din ce în ce mai mult de credința părinților lor. În cele din urmă izbucniră asupra lor nenorociri, prigoniri și sclavie, ca urmare a nesocotirii prescripțiilor dumnezeiești.
Îngroziți prin aceste lovituri ale pedepsei divine, ei se întoarseră apoi la respectarea cea mai aspră a tuturor formelor exterioare prescrise de legea cea sfântă. Nemulțumiți numai cu atâta, ei au făcut chiar adăugări împovărătoare la aceste ceremonii. Mândria și bigotismul lor îi duse la o tâlcuire mărginită a ordinelor lui Dumnezeu. Cu timpul urmașii lor se învăluiră într-un gard formalist de tradiții și de datini strămoșești, care au ajuns în curând să fie privite cu aceeași sfințenie, ca și legea originală. Această încredere de sine și aceste dispoziții făcute de ei înșiși, în legătură cu prejudecățile lor față de celelalte națiuni, i-au făcut să se împotrivească Spiritului lui Dumnezeu și să se depărteze din ce în ce mai mult de harul Său.
Aceste pretenții și restricții erau atât de împovărătoare, încât Isus declară: „Ei leagă sarcini grele și anevoie de purtat, și le pun pe umerii oamenilor”. Conduita falsă a datoriei lor și semnele superficiale de recunoaștere a evlaviei și sfințeniei lor întunecaseră pretențiile adevărate și precise ale lui Dumnezeu. Adevăratul serviciu al inimii a fost neglijat prin respectarea riguroasă a ceremoniilor exterioare. Îngrămădind prescripții peste prescripții, iudeii suciră poruncile lui Dumnezeu până într-atât, încât pe vremea lui Hristos, când Mântuitorul săvârșea în Sabat fapte de milostenie, ei au fost gata să-L învinuiască că ar profana Sabatul.
Grânele erau coapte pentru seceriș, când Mântuitorul și ucenicii Săi treceau odată într-un Sabat prin lanurile de grâu. Ucenicii erau flămânzi, căci Maestrul lor își continuase lucrarea Sa de învățătură și de vindecare până la o oră înaintată, și ei au fost un timp îndelungat fără mâncare. De aceea ei începură să culeagă spice și să mănânce, în armonie cu legea lui Moise, care prescria măsura de prevedere, zicând: „Dacă intri în holdele aproapelui tău, vei putea să culegi spice cu mâna, dar secera în holdele aproapelui tău să n-o pui.” Deuteronom 23, 25.
Spionii erau totuși mereu pe urmele lui Isus, și căutau o ocazie de a-L învinui și osândi. Văzând această faptă a ucenicilor, ei se plânseră chiar Domnului cu cuvintele: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.” Matei 12, 2. Cu aceasta ei dovedeau îngustimea vederilor lor cu privire la legea lui Dumnezeu. Totuși Isus apără pe ucenicii Săi după cum urmează: „Oare n-ați citit ce a făcut David, când a flămânzit, el și cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, și a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoților?” Și le-a zis: „Căci Fiul omului este Domn și al Sabatului.” Matei 12, 2-4.8.
Dacă chiar profanarea Sanctuarului din partea lui David a fost scuzată, pentru că era flămând tare, și dacă fapta sa nu i s-a socotit ca păcat, atunci cu cât mai scuzabilă, era simpla comportare a ucenicilor, că rupeau spice în Sabat și le mâncau. Isus voia să întipărească, atât ucenicilor cât și vrăjmașilor Săi, învățătura că servirea lui Dumnezeu este cea dintâi dintre toate datoriile, și dacă cineva e obosit și flămând din cauza lucrului, atunci îi este permis chiar și în Sabat a-și satisface necesitățile firii sale omenești. Această întocmire sfântă nu a fost făcută pentru a provoca durere și indispoziție, în loc de binecuvântare. „Sabatul a fost făcut pentru om”, spre a-i aduce odihnă și pace, și spre a-i aminti despre opera Creatorului Său, iar nu spre a deveni pentru el o povară apăsătoare.
Lucrarea care se săvârșea în templu în ziua Sabatului, era în acord cu legea jertfelor, și totuși același lucru dacă ar fi fost săvârșit într-o împrejurare obișnuită de afaceri, ar fi fost o violare a poruncii dumnezeiești. Culegerea și mâncarea din produsele câmpului, pentru a întreține puterile corporale, care erau necesare pentru a servi lui Dumnezeu, era permisă conform cu legea. Isus încoronă argumentația Sa, declarându-Se pe Sine ca „Domn al Sabatului” -- mai presus de orice întrebare și de orice lege. Acest Judecător nemărginit scutește pe ucenici de orice mustrare, sprijinindu-Se tocmai pe prescripțiile, de a căror violare ei erau învinuiți.
Dar Isus nu consideră ca închisă chestiunea, până ce nu făcu și vrăjmașilor o mustrare. El declară, că ei în orbia lor pierduseră din vedere adevăratul scop al Sabatului, și le zise: „Dacă ați fi știut ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfe», n-ați fi osândit pe niște nevinovați.” Matei 12, 7. El compară apoi multele lor obiceiuri fără inimă cu adevărata credincioșie și iubire miloasă, care trebuie să caracterizeze pe închinătorii cei sinceri ai lui Dumnezeu: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot! Dar ei au călcat legământul ca oricare om de rând; și nu Mi-au fost credincioși atunci.” Osea 6, 6-7.
Isus fusese crescut în mijlocul acestui popor, care era plin atât de mult de bigotism și de prejudecăți; de aceea El știa că pentru vindecarea în Sabat va fi considerat călcător al legii. El își da bine seama că fariseii vor folosi aceste fapte, spre a ațâța poporul. El știa, că ei vor folosi aceste fapte de îndurare ca pe niște motive puternice, de a influența sufletul mulțimii, care în toată viața lor fuseseră legați de îngrădirile și pretențiile iudaice. Deși El știa toate acestea, totuși nu-L împiedicară de a dărâma zidul lipsit de rațiune al superstiției, cu care era înconjurat Sabatul, și de a învăța pe oameni, că iubirea și binefacerea sunt permise în orice zi.
El intră în sinagogă și văzu acolo pe un om cu mâna uscată. Fariseii Îl pândeau, ca să vadă, ce va face El în cazul acesta, dacă va vindeca pe acel om în Sabat sau nu. Singura lor străduință era, de a găsi o pricină de învinuire contra Lui. Isus privi la omul cu mâna uscată și-i porunci să treacă în față. Apoi întrebă: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau s-o pierzi? Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-și privirile cu mânie peste ei, și mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-ți mâna!» el a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă.” Marcu 3, 4-5.
El justifică această lucrare de vindecare a celui cu mâna uscată ca fiind în desăvârșită armonie cu principiile poruncii a patra. Totuși ei Îl întrebară: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?” Atunci Isus le dădu un răspuns lămurit și hotărât: „Cine este omul acela dintre voi, care, dacă are o oaie, și-i cade într-o groapă, în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată afară? Cu cât mai de preț este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat!”
Spionii care erau de față nu îndrăzniră să răspundă la această întrebare în fața mulțimii, de teamă, ca să nu se încurce, pricinuindu-și greutăți. Ei știau, că deși pe un om îl lăsau mai bine să sufere și să moară, decât să-i procure o alinare în ziua Domnului; unui animal îi ajutau totuși imediat, când se afla în primejdie, căci altfel stăpânul ar fi suferit o pagubă. În felul acesta animalul lipsit de rațiune era ridicat mai presus de omul, care era creat totuși după chipul lui Dumnezeu.
Isus dorea să îndrepte învățăturile false ale iudeilor despre Sabat, și să întipărească și ucenicilor Săi adevărul că faptele de milostenie sunt permise în această zi. Prin vindecarea omului cu mâna uscată în Sabat, El dădu la o parte datina iudeilor, și lăsă porunca a patra să apară în forma sa originală. Prin această faptă Sabatul a fost înălțat dându-se la o parte restricțiile nefolositoare, care fuseseră îngrămădite asupra lui. Fapta Sa de milostivire onoră această zi, pe când aceia, care se plângeau din pricina Lui, profanau ei înșiși Sabatul prin obiceiurile și ceremoniile lor nefolositoare.
Există în zilele noastre predicatori, care învață, că Fiul lui Dumnezeu ar fi călcat Sabatul, și că ar fi îndreptățit și pe ucenicii Săi să facă la fel. Ei se folosesc de aceleași pretexte ca și iudeii critici, deși în aparență pentru alt scop, susținând că Hristos ar fi desființat Sabatul.
Isus adresându-Se fariseilor cu întrebarea, dacă se cuvine a face bine în Sabat sau a face rău, a scăpa un suflet sau a omorî, le puse prin aceasta în față propriile lor intenții nelegiuite.
Ei Îl urmăreau îndeaproape pretutindeni, spre a găsi prilej de învinuire falsă contra Lui; ei urmăreau viața Sa cu o ură și răutate înverșunată, pe când El scăpa la mulți viața, umplându-le inima de fericire și mulțumire. Ce era mai bine a face sâmbăta, a omorî un suflet, după cum ei intenționau, sau a vindeca pe bolnavi, după cum făcea El? Era oare mai drept a nutri cugete ucigașe în inimă în ziua cea sfântă a lui Dumnezeu, decât iubire față de toți oamenii, care se dă pe față prin fapte de milă și iubire?