Isus învățase și vindecase toată ziua fără întrerupere, și dorea după un loc de retragere și odihnă pentru Sine și pentru ucenicii Săi. De aceea El îi invită să-L însoțească către cealaltă parte a lacului. Totuși înainte de a intra în vas, se apropie de El un cărturar, a cărui minte întunecată luase aceasta în sens literal, credea că Isus ar avea intenția să îmbogățească pe urmașii Săi cu bunuri pământești. De aceea El îi vorbi cu zel, zicându-I ca și Iuda: „Învățătorule, îți voi urma oriunde vei merge”. Mântuitorul citea cugetele nevrednice care ocupau mintea lui, de aceea îi răspunse cu aceleași cuvinte, pe care le adresase lui Iuda: „Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde să-și plece capul.” Acest învățător iudeu avea în vedere numai folosul său personal, pentru care se oferi să urmeze lui Isus. El nădăjduia, că Mântuitorul, Își va întemeia în curând Împărăția Sa pe pământ, și bogăția și poziția, de care aveau să se împărtășească ucenicii Săi, ar fi comorile despre care vorbise Isus. Dar numai un suflet orbit prin zgârcenie și plăcere lumească, putea interpreta atât de fals cuvintele Mântuitorului.
Dacă sărăcia lui Hristos și faptul, că cei săraci și de jos alcătuiau numărul urmașilor Săi, nu i-ar fi făcut să se poticnească, atunci foarte mulți s-ar fi unit cu El și ar fi preamărit numele Său. Dacă El ar fi dat onoare și bogăție acelora, care deveneau ucenici ai Săi, atunci cu câtă bucurie I-ar fi adus omagii fariseii, preoții și cărturarii cei mândri. Chiar în zilele noastre mulți ar primi adevărul, dacă nici o tăgăduire de sine n-ar fi în legătură cu aceasta. Dacă ei ar putea avea odată cu Hristos și lumea, ar voi cu plăcere să intre în rândurile urmașilor Săi. Dar a-L urma în înjosirea Sa, fără perspective de răsplătiri pământești, este mai mult decât poate suporta credința lor slabă. Ei se întorc întristați, întocmai ca și cărturarul la mustrarea lui Isus.
După ce Isus dădu drumul mulțimii, El pluti împreună cu ucenicii Săi către cealaltă parte a lacului, aceasta putea fi numai o pustie; tocmai pentru aceasta, ei nădăjduiau că vor putea să se odihnească puțin de ostenelile lor; întrucât aici aveau să fie departe de locuințele omenești. Dar când ei porniră le urmară mai multe bărci pline cu oameni, care doreau să audă mai de aproape lămuriri despre învățătura lui Hristos.
Mântuitorul era obosit de munca Sa aspră îndelungată, iar acum fiind scutit pentru câtva timp de pretențiile mulțimii, se culcă pe scândura goală a bărcii de pescar și adormi. Curând după aceasta se schimbă vremea, care până aici fusese liniștită și plăcută. Norii întunecoși se adunară pe cer și o furtună violentă izbucni asupra lacului, cum se întâmplă adesea în acele părți. Soarele apusese, și întunericul nopții acoperea apa. Valuri furioase se năpusteau contra bărcii, și amenințau în orice clipă s-o înghită. Barca era când azvârlită pe vârful unui munte de apă, când coborâtă deodată în adâncul văii între valuri, așa că ea devenise un obiect de joc al valurilor. În cele din urmă se observă că vasul căpătase o spărtură și începu repede a se umple cu apă. Ca urmare la aceasta, se dădu naștere la o confuzie generală, în mijlocul întunecimii și al urletului valurilor înfuriate. Pescarii puternici și curajoși erau destoinici în conducerea vasului; dar cu toată experiența lor cu privire la capriciul schimbător al mării, ei nu știau ce să mai facă în această furtună grozavă și inimile lor se umplură de deznădejde, când observară că vasul se scufundă din ce în ce mai mult.
Ei fuseseră atât de ocupați în sforțările lor de a se salva pe ei înșiși, și de a ține vasul deasupra apei, încât uitaseră în totul prezența lui Isus. După ce pierdură însă curajul, și se credeau pierduți, își amintiră că El era Cel care le poruncise să plece pe mare. În spaima lor de moarte, se adresară Lui, aducându-și aminte că El îi mai scăpase o dată dintr-o primejdie asemănătoare. Ei strigară: Învățătorule, Învățătorule, dar urletul furtunii întrece glasurile lor și nu primesc nici un răspuns. Valurile năvălesc grămadă asupra lor și fiecare dintre ele îi amenință cu pieirea.
Cuprinși de disperare, ei strigă iarăși, dar nu primesc nici un răspuns, decât numai urletul furtunii turbate. I-a părăsit oare Maestrul lor? S-a îndepărtat El pe valurile spumegânde spre a-i lăsa pradă soartei lor proprii? Ei își mai amintiră că altădată El mai umblase pe apă, spre a-i salva de la moarte. I-a lăsat El acum ca să-i înghită valurile? Ei Îl caută plini de spaimă, căci nu mai pot face singuri nimic pentru salvarea lor. Furtuna a devenit atât de aprigă, încât toate sforțările lor de a cârmui vasul sunt zadarnice; singura lor speranță este doar în Isus. Deodată Îl întrezăresc la lumina strălucitoare a unui fulger, scufundat în somn adânc, fără a Se lăsa tulburat de vuietul și de zgomotul furtunii și al valurilor.
Ei aleargă la El și plecându-se peste chipul Său întins pe platformă, Îl strigă reproșându-I: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?” inimile lor sunt mâhnite, că El putea sta atât de liniștit, pe când ei erau amenințați de primejdie și moarte, și ei se luptaseră atât de greu împotriva furtunii înfuriate. Acest strigăt de disperare trezește pe Mântuitorul din somnul Său înviorător. Pe când ucenicii alergau înapoi la lopețile lor, spre a mai face ultima sforțare, Isus Se ridică în picioare. Cu o maiestate divină El sta în vasul modest de pescar înconjurat de furtuna înfuriată, în timp ce valurile izbucnesc asupra platformei, iar fulgerele strălucitoare fac să lumineze fața Sa liniștită și fără teamă. El ridică mâna Sa pe care o folosise de atâtea ori în fapte de milostenie, și zice către marea înfuriată: „Taci, fii liniștită!” Furtuna se liniștește și valurile năvalnice se opresc. Norii dispar, și stelele încep iarăși să lumineze; vasul stă nemișcat pe apa liniștită. Întorcându-Se apoi către ucenicii Săi, îi mustră cu cuvintele: „Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?”
O tăcere adâncă cuprinse deodată pe ucenici. Nici un cuvânt n-a mai fost rostit; nici chiar Petru cel atât de înflăcărat nu încercă, să-și exprime în cuvinte respectul sfânt care îi umplea inima. Vasele care porniseră să însoțească pe Isus se găsiseră în aceeași primejdie, ca și vasul ucenicilor. Frica și în cele din urmă deznădejdea a cuprins pe oamenii dintr-însele, porunca lui Isus restabili totuși liniștea acolo, unde cu o clipă mai înainte domnise agitația. Orice teamă fugise, căci primejdia trecuse acum. Furia furtunii apropiase vasele unele de altele, așa încât toți puteau privi de la bord minunea lui Isus. În timpul tăcerii care urmă după liniștirea furtunii, ei șopteau unii altora: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar și vântul și marea?” Niciodată această scenă atât de impresionantă nu a fost uitată de spectatori. Și maiestatea ei minunată nu va înceta niciodată de a umple pe fiii lui Dumnezeu cu respect și adorație sfântă.
Când El a fost deșteptat brusc de către pescarii înspăimântați, Mântuitorul nu Se temea pentru Sine Însuși; El Se îngrijora pentru ucenicii Săi, care nu se încrezuseră într-Însul în timp de primejdie. El mustră teama lor care da pe față necredința lor. Ei ar fi trebuit să se adreseze Lui la cel dintâi semn de primejdie, și El i-ar fi scăpat de îngrijorarea lor. În străduința lor de a se salva, ei uitară totuși că Isus era la bord. Câți se luptă singuri în ispitele vieții lor, în mijlocul încurcăturilor și primejdiilor, contra furtunilor de împotriviri și uită, că există Unul care le poate ajuta. Ei se încred în propria lor tărie și destoinicie, până ce înșelați și descurajați strigă către El, ca să-i salveze. Deși le mustră cu întristare necredința și încrederea lor în sine, totuși El ascultă încă mereu la strigătul lor plin de ardoare, spre a le da ajutorul necesar.
Deveniți o minge de joc a valurilor furioase ale adâncului, călătorii obosiți ar trebui să-și amintească, că Isus se află pe mare în aceeași primejdie; că glasul Său porunci furtunii grozave, să se oprească; că elementele agitate au ascultat de porunca Sa și credincioșii au fost salvați. Când apele înfuriate izbucnesc peste barca noastră ce pare a se scufunda, și fulgerul ne luminează adesea valurile spumegânde, care ne amenință cu pieirea în fiecare clipă, ne putem aminti în primejdia noastră, că și Isus se află la bord. El aude strigătul nostru de disperare, și nu va părăsi niciodată pe cei ce își pun încrederea lor într-Însul.
Fie pe uscat sau pe mare, fie dormind sau în stare de veghe, numai dacă avem în inimile noastre pe Salvatorul nostru, nu trebuie a ne teme de nimic. Strigătul credincios va primi răspuns întotdeauna. Vom fi mustrați poate, că nu L-am căutat imediat la începutul cercării, totuși El va asculta cererea noastră umilă, când obosim în sforțările noastre, de a ne salva prin propria noastră putere. O credință vie în Salvatorul va alina valurile vieții și ne va elibera de primejdii, într-un mod, pe care Mântuitorul îl găsește ca cel mai bun.