Când Isus, împreună cu ucenicii Săi, porni înapoi pe mare, Îl așteptau mulți și toți priveau cu bucurie spre întâmpinarea lui. Când sosirea Sa fu făcută cunoscut în general, poporul se adună în mare număr, ca să asculte la învățăturile Sale. Acolo se aflau bogații și săracii, cei de sus și de jos, fariseii și cărturarii, toți dorind cu zel ca să audă cuvintele Sale și să vadă minunile Sale. Ca de obicei se aflau printre ei mulți bolnavi și chinuiți de multe suferințe, care implorau mila Sa.
Obosit și istovit în lucrarea de învățare și vindecare, Isus părăsi în cele din urmă mulțimea, spre a merge ca să prânzească în casa lui Levi. Poporul însă se îngrămădea la ușă, aducând pe bolnavi, pe ologi și pe cei posedați de spirite rele ca să fie vindecați. Așezându-se în cele din urmă la masă, un mai mare al sinagogii, cu nume Iair veni și căzu la picioarele Sale, rugându-L și zicând: „Fetița mea trage să moară; rogu-Te vino de-Ți pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă și să trăiască.”
Tatăl era în mare întristare, căci fiica sa fusese sortită morții de doctorii cei mai învățați. Isus răspunse imediat la cererea mult încercatului tată și plecă cu el la casa lui. Ucenicii erau uimiți de răspunsul voios la dorința mândrului fruntaș. Deși el locuia în apropiere, totuși ei nu puteau înainta decât încet; căci poporul se îngrămădea din toate părțile, zeloși ca să vadă pe marele Învățător, care provocase o agitație atât de mare, și să implore atenția și ajutorul Său. Îngrijoratul tată își făcu loc prin mulțime, temându-se să nu ajungă prea târziu. Totuși lui Isus Îi era milă de popor, compătimindu-i pentru întunericul spiritual și pentru suferințele lor corporale; de aceea El Se oprea din când în când, ca să le ajute la nevoile lor. Câteodată mulțimea Îl ridica aproape de la pământ.
Printre cei ce doreau după ajutor se afla și o femeie sărmană, care suferea deja de doisprezece ani de o boală, care îi făcea viața o povară. Toată averea și-o cheltuise cu doctorii și pe medicamente, căutând să se vindece de marea ei suferință. Totul fusese însă în zadar; ea fusese declarată ca fără vindecare de către doctori. Dar speranța ei a fost trezită din nou, când auzi despre vindecările minunate săvârșite de Isus. Ea credea că dacă va reuși să se apropie de El, Se va îndura de ea și o va vindeca. Cu toată durerea și slăbiciunea ei, ea veni totuși la țărmul, unde El învăță, și căută să-și facă drum prin mulțimea care Îl înconjura. Totuși calea i se închidea neîncetat de către mulțime. Ea începuse deja să se îndoiască de posibilitatea de a ajunge până la El, când Isus, făcându-Și Însuși drum prin gloată, veni în apropierea ei.
Ocazia de aur sosise; ea se afla în prezența marelui Doctor! Dar în confuzia aceea generală, care domnea, ea nu putea fi auzită; de abia fu în stare să-și arunce în treacăt o privire asupra chipului Său. Temându-se să nu piardă și unica ocazie de a se vindeca de boala ei, ea își puse în joc ultimele puteri, la gândul, că se va face bine numai printr-o simplă atingere de veșmântul Său. Ea folosi ocazia, când Isus trecu pe lângă ea, și își întinse mâna și de abia ajunse să atingă marginea veșmântului Său. Dar în acea clipă ea se simți vindecată de boala ei. În locul slăbiciunilor și durerii veni imediat sănătate și întărire. Ea își concentrase toată credința vieții ei în această atingere, prin care a fost vindecată.
Cu inima plină de mulțumire ea a căutat apoi să se retragă din mulțime, fără a face vreo vâlvă; dar Isus Se opri și toți cei din jurul Său făcură la fel. El Se întoarse, și privind în jurul Său cu ochii Săi pătrunzători, întrebă cu un glas care putea fi auzit lămurit de toți: „Cine s-a atins de hainele Mele?” Poporul răspunse cu o privire mirată la această întrebare. Deoarece El era lovit din toate părțile și împins cu violență când într-o parte când într-alta, întrebarea părea a fi într-adevăr curioasă.
Petru, care era gata întotdeauna de a vorbi, zise, după ce își reveni din surprinderea sa: „Învățătorule, noroadele Te împresoară și Te îmbulzesc, și mai întrebi: «Cine s-a atins de Mine?» Dar Isus a răspuns: «S-a atins cineva de Mine, căci am simțit că a ieșit din Mine o putere.»” Luca 8, 45-46. Salvatorul binecuvântat putu face deosebirea între atingerea credincioasă și între îngrămădirea ocazională a mulțimii nechibzuite. El cunoștea foarte bine împrejurările acestui caz, și o astfel de încredere într-Însul, El nu voia s-o lase să treacă neobservată. El voia să adreseze modestei femei câteva cuvinte de mângâiere, care să-i fie ca un izvor de bucurie.
Îndreptându-Se către femeie, El stăruia încă mereu să știe cine L-a atins. Ea cunoscând, că o ascundere e cu neputință, ieși tremurând înainte și îngenunche la picioarele Sale. Ea istorisi lui Isus în fața întregii mulțimi simpla istorie a lungii sale suferințe dureroase, și ușurarea momentană pe care a simțit-o la atingerea de marginea veșmântului Său. Povestirea ei a fost întreruptă adesea de lacrimi de mulțumire, pe care ea nu le putea opri, fiind conștientă de însănătoșirea ei desăvârșită, căreia îi dusese dorul timp de doisprezece ani de zile. Dar Isus în loc să Se mânie din cauza încumetării ei, lăudă fapta ei, zicându-i: „Îndrăznește, fiică; credința ta te-a mântuit, du-te în pace”. Cu aceste cuvinte, El arătă la toți cei de față, că nu simpla atingere de veșmintele Sale a fost care i-a adus vindecare, ci aceasta se întemeia pe credința statornică, a persoanei care se îndreptase către El pentru ajutorul Său divin.
În această femeie ne este arătată credința cea adevărată a creștinului. Pentru exercitarea credinței nu este nevoie, a lăsa sentimentele noastre să se aprindă prea mult; de asemenea nu e necesar ca prezentarea cererilor noastre să fie făcută cu mult zgomot sau cu sforțări corporale, pentru ca să fie auzite de Domnul. Este adevărat că Satan provoacă adesea o mare luptă în inimile rugătorilor, prin îndoieli și ispite, așa încât, lacrimi și strigăte tari de jale izbucnesc fără să vrea din sufletele lor; și este iarăși adevărat, că la cei ce se pocăiesc, simțul păcătoșeniei este adesea atât de mare, încât o căință proporțională cu păcatele lor îi aduc adesea o mare îngrijorare sufletească, care își găsește expresia în plângere și suspin și care sunt auzite cu compătimire de Salvatorul milos. Isus este gata însă întotdeauna, de a răspunde la rugăciunea liniștită și credincioasă. Oricine care se ține în mod simplu de cuvântul lui Dumnezeu și se străduiește a intra în legătură cu Mântuitorul, va primi binecuvântarea Sa ca răsplătire.
Adevărata credință este simplă în efectele sale, și puternică în succesele ei. La mulți pretinși creștini, care au o cunoștință a cuvântului sfânt și care cred în adevărurile acestuia, le lipsește acea încredere copilărească, care este indispensabilă pentru religia lui Isus. Ei nu caută după acea atingere miraculoasă, care dă sufletului puterea vindecătoare. Ei permit îndoielii reci să se strecoare înăuntru și să le distrugă încrederea. Cel ce așteaptă o cunoștință desăvârșită înainte de a putea exercita credința, nu va fi binecuvântat de Dumnezeu niciodată. „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” Evrei 11, 1.
Femeia bolnavă credea că Isus o poate vindeca, și cu cât sufletul ei se ocupa mai mult cu acest gând, cu atât mai sigură deveni ea, că chiar o simplă atingere de veșmântul Său o va face sănătoasă. Ca răspuns la credința ei statornică, rugăciunea ei a fost ascultată de puterea dumnezeiască. Aceasta este o învățătură de îmbărbătare pentru sufletul mânjit de păcat. În același fel, cum Isus a procedat cu suferințele corporale, va proceda El și cu sufletul pocăit, care vine le El. Atingerea credinței va aduce și iertarea dorită, care umple sufletul cu mulțumire și bucurie.
Această ezitare a lui Isus era atât de însemnată în rezultatele sale, încât nici chiar îngrijoratul tată nu se arătă nerăbdător, ci urmărea desfășurarea evenimentelor cu cea mai mare atenție. După ce femeia vindecată plecă mângâiată și plină de bucurie, el a fost încurajat să creadă și mai cu tărie, că Isus este în stare a-i împlini și propria sa dorință și să vindece pe fiica sa. Speranța deveni mai puternică în inima sa, și el rugă apoi pe Mântuitorul ca să meargă cu el la casa sa. Dar continuându-și drumul lor, un sol își făcu loc prin mulțime, aducându-i lui Iair vestea, că fiica sa ar fi murit, și că n-ar mai avea nici un rost, de a osteni mai departe pe Învățător. Urechea atentă a Mântuitorului nu rămase străină de cuvintele care dădură lovitura de moarte speranțelor nutrite în inima tatălui. El fu mișcat de compătimire pentru tatăl suferind. De aceea îi zise pe un ton de milostivire divină: „Nu te teme, crede numai, și va fi tămăduită.”
Când Iair auzi aceste cuvinte pline de speranță, se strânse mai aproape de Isus, și ei se grăbiră către casa mai marelui sinagogii. Ajuns aici, Mântuitorul nu a permis nimănui să intre cu El în camera, în care zăcea copilul mort, afară numai la câțiva dintre ucenicii Săi cei mai credincioși și părinților fetei. Cei îndurerați făceau mare larmă cu strigătele lor de durere și jale; de aceea El îi mustră cu cuvintele: „Nu plângeți; fetița n-a murit, ci doarme”. Femeile care erau angajate după obiceiul țării, ca să manifeste acest semn ceremonial de durere și jale, se umplură de indignare la observația acestui simplu străin și începură să-i ceară socoteală, cu ce drept Se încumetă El să le poruncească, ca să înceteze cu jelirea lor pentru copila moartă, și să susțină că ea încă trăiește. Ele văzuseră, cum la ivirea morții, pulsul copilei încetase de a mai bate și ea devenise nesimțitoare. De aceea ele batjocoreau cuvintele lui Isus, când trebuiră să părăsească camera din ordinul Său. Însoțit de tatăl și mama copilei, Mântuitorul Se apropie cu Petru, Iacob și Ioan de patul celei adormite, o apucă de mână, și-i zise cu vocea-i blândă: „Fetițo, scoală-te!” O mișcare a fost provocată în acel moment prin întreg corpul. Pulsul vieții începu să bată iarăși în venele vinete ale tâmplelor; buzele palide se deschiseră cu un zâmbet pe ele; pieptul începu să se ridice cu revenirea respirației, pleoapele galbene ca ceara se deschiseră larg, ca după un somn lung; iar ochii întunecați priveau uimiți în jurul său. Copila se ridică, deși slabă de lunga zăcere, totuși pe deplin sănătoasă. Ea se mișcă încet prin cameră, în timp ce părinții vărsau lacrimi de bucurie. Isus le porunci să dea copilei să mănânce, și sfătui pe cei ai casei să nu spună la nimeni de cele petrecute acolo. Cu toată această instrucțiune, de a ține ascunse cele întâmplate, vestea că El a trezit la viață o fetiță moartă se răspândi în lung și-n lat. Un mare număr de oameni fuseseră de față la moartea copilei, și când ei o văzură iarăși în viață și sănătoasă mai târziu, nu se puteau abține de a povesti mai departe despre fapta minunată a marelui Doctor.