Pentru a se recrea puțin timp împreună cu ucenicii Săi, Isus propuse, să se retragă la un loc singuratic și să se odihnească puțin. Pentru o astfel de retragere se găseau locuri destul de potrivite de partea cealaltă a mării, în dreptul Capernaum-ului. Cu acest scop ei se urcară într-un vas ca să treacă dincolo. Totuși multe persoane care căutau pe Isus, L-au văzut părăsind țărmul, și mulțimea zeloasă se adună numaidecât, și privea la vasul care se depărta încet de la mal. Vestea că Isus a pornit pe mare, ca să treacă dincolo, se răspândi din loc în loc; și mulți dintre cei ce doreau ca să-L vadă și să-L audă, alergau la locul unde -- după toate probabilitățile -- avea să debarce vasul Său, în timp ce alții urmau după El cu bărcile lor. Astfel că Isus ajungând și debarcând împreună cu ucenicii Săi la mal, se aflau în mijlocul unei mari mulțimi de popor, care se îngrămădeau din toate părțile, ca să-L vadă.
Sute de bolnavi și de ologi fuseseră aduși la Isus ca să fie vindecați; și căutau pe orice cale posibilă ca să atragă atenția lui Isus asupra lor. Mulțimea așteptase sosirea lui Isus cu cea mai mare nerăbdare, și numărul lor se înmulțea mereu. Era cu neputință, ca Mântuitorul să găsească aici liniștea dorită, căci poporul care îl aștepta îi solicită din nou atenția, nevoile celor suferinzi apelau la mila și la ajutorul Său imediat. El nu Se putea retrage pe furiș cu ucenicii Săi, spre a se bucura de liniștea necesară a singurătății, și în felul acesta să lase dezamăgit pe poporul care Îl aștepta cu nerăbdare. Printre nenorociții care căutau ajutorul Său, erau reprezentate toate bolile. Unii zăceau aprinși de friguri, nemaifiind în stare a-i cunoaște pe amicii lor care îi îngrijeau. Lângă aceștia erau surzii, orbii, paraliticii, șchiopii și alienații. Privind asupra acestei mulțimi nenorocite, inima Sa a fost mișcată de o compătimire adâncă.
Poporul se îngrămădea atât de mult în jurul Său, încât El Se retrăsese puțin mai la o parte pe o înălțime acoperită cu iarbă, de unde putea fi văzut și auzit de orice om. De aici El vindecă toată ziua și vindecă pe toți cei bolnavi și întristați, care erau aduși la El. Toți cei ce fuseseră nemulțumiți în credința lor, și care doriseră după o învățătură limpede, care să-i poată izbăvi din nesiguranța lor, prin razele dreptății care porneau din prezența lui Isus, noaptea lor spirituală a fost luminată și au fost răpiți de simplitatea adevărurilor pe care El le învăța.
Cuvântarea Sa era întreruptă adesea de furia zgomotoasă a vreunui nenorocit bolnav de friguri, sau de strigătul sălbatic al vreunui nebun, ai cărui prieteni căutau să-și facă loc prin mulțime, ca să aducă pe suferind la marele Doctor. Glasul înțelepciunii era de asemenea întrecut de strigătele de bucurie ale victimelor bolnave incurabil, care într-o clipă își dobândiseră iarăși sănătatea. Marele Doctor suporta cu răbdare aceste întreruperi, și vorbea către toți cu liniște și bunătate. El venise de pe celălalt țărm al mării, pentru că era ostenit, dar iată că aici găsi cazuri și mai urgente, care cereau atenția Sa, decât în locul pe care îl părăsise în ascuns.
Când în cele din urmă ziua era pe sfârșite și soarele cobora la apus, poporul rămăsese încă lângă El. Mulți erau veniți din mari depărtări, ca să audă cuvintele lui Isus, și toată ziua nu mâncaseră nimic. Chiar și Învățătorul lucrase în acest timp fără mâncare și fără repaus, iar ucenicii observând paliditatea Sa provocată de oboseală și de foame, Îl rugară să se repauzeze de oboseala sa și să mănânce. Dar insistența lor rămânând fără efect, ei se sfătuiră între ei, dacă n-ar fi potrivit să-L ia și să-L îndepărteze cu forța de mulțimea zeloasă, fiindu-le teamă, că S-ar putea îmbolnăvi din cauza oboselii peste măsură. Atunci Ioan și un alt ucenic apucară fiecare de câte un braț pe iubitul lor Maestru și încercară să-L tragă cu blândețe din mijlocul mulțimii, dar El refuză să părăsească locul Său. Lucrarea Sa impunea în mod insistent prezența Sa, fiecare dintre cei ce apelau la milostivirea Sa considera cazul Său propriu ca cel mai însemnat. Mulțimea se îngrămădea în jurul Mântuitorului și aproape că nu mai putea să-și mențină nici locul unde sta. În străduințele lor de a se apropia cât mai mult de El, unii erau călcați chiar în picioare.
Atunci Isus observând toate acestea, făcu semn lui Petru, care ședea în barca sa pe mare, ca să vină mai aproape. Ucenicul ascultă de această chemare și trase barca la mal. Isus își făcu loc prin mulțime și intră în barcă, și rugă pe Petru să se depărteze puțin de uscat. El ședea acum în barca de pescar care se legăna, la o distanță de unde putea fi văzut și auzit de mulțime, și Își termină lucrul obositor al zilei, învățându-i adevăruri prețioase. Fiul lui Dumnezeu care părăsise curtea împărătească a cerului nu se urcă pe tronul lui David; dar de pe banca unei bărci de pescari El rosti cuvinte de înțelepciune veșnică, ce aveau să rămână nemuritoare în sufletele ucenicilor Săi și să fie încredințate lumii ca testament al lui Dumnezeu.
La apusul soarelui Isus vedea în fața Sa cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii, care toată ziua stătuseră fără mâncare. El vorbise cu Filip despre posibilitatea, de a pregăti hrană pentru atâta gloată, pentru ca să nu se întoarcă la casele lor sleiți de foame sau să cadă pe cale. El făcu aceasta, spre a pune credința ucenicilor Săi la încercare, căci El știa foarte bine, pe ce cale se putea găsi hrana necesară. El, care nu voise să-Și satisfacă foamea Sa proprie printr-o minune în pustie, nu voia să lase mulțimea să sufere din lipsă de hrană. Filip se uită peste marea gloată de popor și își dădu seama, că va fi imposibil a procura hrană îndeajuns, pentru a satisface trebuințele unui număr atât de mare. El răspunse că pâine pentru două sute de dinari n-ar fi îndeajuns, ca împărțindu-se între ei, să ajungă fiecăruia câte puțin. Isus întrebă apoi, ce alimente se pot găsi printre dânșii. I se spuse, că Andrei a găsit pe un băiat, care avea la el cinci pâini de orz și doi peștișori. Dar acestea erau ca și nimic la o așa mulțime, și ei se aflau într-un loc izolat, unde nu se putea găsi nimic.
Isus porunci ca această neînsemnată rezervă de merinde să fie adusă la El. Făcându-se aceasta, El porunci ucenicilor să așeze poporul pe iarbă, împărțindu-l în grupe de câte o sută și de câte cincizeci, pentru a păstra ordinea și pentru ca toți să aibă ocazia, de a fi martori oculari ai minunii, pe care El intenționa s-o facă. Această rânduire a celor cinci mii de oameni în grupuri a fost făcută în cele din urmă în mod satisfăcător, și toți erau acum așezați în fața Mântuitorului. El luă apoi pâinile și peștii, mulțumi și frânse, împărțind ucenicilor Săi și poporului de față, și anume în porții suficiente, pentru a le satisface la toți foamea.
Între timp gloata se așeză după dorință și se mirau toți ce se va întâmpla; dar uimirea lor nu mai cunoștea margini, când văzură, că din provizia neînsemnată, care de abia ar fi ajuns pentru câteva persoane, se împărțea acum hrană suficientă la toată acea mare adunare. Alimentele nu scădeau când Isus le înmâna ucenicilor Săi, iar aceștia la popor. Ori de câte ori ei se întorceau la El cu mâinile goale, primeau mai mult. După ce toți se săturară, El porunci ucenicilor Săi să adune fărâmiturile, ca nimic să nu se piardă; și din resturi se umplură douăsprezece coșuri.
În timpul acestui procedeu miraculos, cei săturați într-un așa mod minunat cugetau serios la cele întâmplate. Ei urmaseră pe Isus, ca să audă cuvinte, cum niciodată nu ajunseseră la urechile lor. Învățăturile Sale făcuseră o impresie adâncă în inimile lor. El vindecase pe bolnavii lor, și le adusese mângâiere în necazurile lor, și în cele din urmă, în loc de a le da drumul flămânzi, îi sătură pe gratis. Învățătura Sa curată și simplă captivase mințile lor, iar bunăvoința gingașe atrăsese inimile lor la Sine. În timp ce mâncau din alimentele prevăzute pentru dânșii, ei ajunseră la convingerea că acesta este într-adevăr Mesia. Nici un altul nu ar fi fost în stare să facă o minune atât de puternică. Nici-o putere omenească nu ar fi putut procura, din cinci pâini de orz și doi peștișori, atâta hrană, pentru a sătura mii de oameni flămânzi. Învățăturile și vindecările Sale minunate, aproape îi convinseră deja despre divinitatea Sa, și această minune transformă credința lor crescândă într-o credință desăvârșită.
Ei credeau, că acesta este într-adevăr Prințul vieții, Liberatorul făgăduit al iudeilor. Ei observau, că El nu făcea nici o sforțare ca să câștige aplauzele poporului. În aceasta El Se deosebea esențial de mai marii preoților și de fruntașii iudeilor, care tind după demnități și onoruri lumești. Ei se tem că el nu va apela niciodată la dreptul Său de rege al lui Israel, spre a ocupa locul Său pe tronul lui David din Ierusalim, de aceea hotărâră, să ceară ei pentru El, ceea ce El nu voia să pretindă pentru Sine. Lor nu le mai trebuia nici o altă dovadă despre puterea Sa dumnezeiască, și nu se mai gândeau la alte manifestări. Ei se sfătuiră în toată liniștea și în cele din urmă se hotărâră, să-L ducă cu forța pe umeri și să-L proclame ca rege al lui Israel. Ucenicii își unesc glasurile lor cu acelea ale poporului, declarând și ei, că tronul lui David este moștenirea legitimă a Maestrului lor. În acest caz chiar și preoții și mai marii ar fi fost umiliți și constrânși să dea onoare Aceluia, care apărea îmbrăcat cu autoritate dumnezeiască. Ei încep a se consfătui cu privire la mijloacele, prin care intențiile lor ar putea fi realizate mai bine; dar Isus înțelese planurile lor, a căror realizare ar fi zădărnicit lucrarea pe care El și-o propusese s-o facă și ar fi pus capăt misiunii Sale de învățător și faptelor Sale de milostivire și bunăvoință. Preoții și mai marii Îl priveau deja ca pe un om, care înstrăina inimile poporului de la ei și le atrăgea atenția asupra Lui Însuși. Ei se temeau că influența Lui creștea foarte mult în popor, și căutau să-L omoare. El știa de asemenea că violența și răscoala ar fi rezultatul ridicării Sale ca rege al lui Israel. El nu venise în lume, ca să întemeieze o împărăție pământească; împărăția Sa nu era din această lume, după cum El Însuși zisese. Mulțimea nici nu-și da seama de primejdiile care aveau să fie aduse de mișcarea intenționată, ochiul cel liniștit al Înțelepciunii divine cunoștea totuși toate relele ascunse. Isus vede că a venit timpul, de a da o altă direcție simțămintelor poporului. El strânge pe ucenicii Săi la un loc, și le poruncește, să ia imediat barca și să se înapoieze la Capernaum, voind Însuși a da drumul poporului, și făgăduiește a-i întâlni în aceeași noapte sau în dimineața următoare. Ucenicii nu erau înclinați, a executa această poruncă, ci ei doreau, ca Isus să primească plata Sa meritată și să triumfe asupra prigonirilor din partea preoților și a mai marilor. Momentul favorabil părea a fi sosit, când Hristos putea fi ridicat în unanimitate de popor la adevărata Sa demnitate.
Ei nu se pot familiariza cu gândul, că acest entuziasm să nu ducă la nici un rezultat. Poporul se adunase la Ierusalim, din toate părțile, ca să serbeze Paștele. Toți urmăreau cu zel să vadă pe Profetul, al cărui renume umpluse toată țara. Aceasta părea a oferi și urmașilor credincioși ai lui Isus ocazia de aur, de a proclama pe iubitul lui Maestru ca rege al lui Israel. Cu inimile pline de această speranță ambițioasă, le venea foarte greu, a se depărta și a lăsa pe Maestrul lor singur pe coasta pustiei, înconjurat de munți prăpăstioși.
De aceea ei obiectează împotriva poruncii Sale, dar Isus e neclintit în hotărârea Sa și le ordonă cu o autoritate neobișnuită până aici, ca să urmeze instrucțiunile Sale. Ei se supun în tăcere. Apoi Isus Se întoarce către mulțimea adunată și observă, că toți erau ferm hotărâți, ca să-L constrângă să devină regele lor. Mișcarea lor trebuia împiedicată imediat. Ucenicii Îl părăsiseră deja; și El sta acum în fața lor cu o astfel de demnitate și îi împrăștie pe cei adunați într-un mod atât de hotărât, încât ei nu îndrăznesc, a se împotrivi ordinului Său. Cuvintele de laudă și de proslăvire amuțesc pe buzele lor. Ei sunt opriți în drumul lor, tocmai pe când erau în perspectivă să-L apuce și să-L proclame cu forța ca rege, iar privirea veselă și zeloasă dispare de pe fețele lor. Erau într-adevăr bărbați de o mare putere de voință și de o hotărâre fermă în acea mulțime; înfățișarea regească a lui Isus și puținele Sale cuvinte liniștite și poruncitoare înăbușiră tumultul într-o clipă și zădărniciră toate intențiile lor. Asemenea unor copii modești și devotați ascultară de porunca Domnului lor și se supuseră umiliți și fără șovăire unei puteri, pe care o recunoșteau ca fiind mai pe sus de orice autoritate pământească.
Isus privea cu compătimire miloasă asupra mulțimii care se retrăgea. El simțea, că ei erau ca niște oi răspândite fără păstor. Preoții, care ar fi trebuit să fie învățătorii lui Israel, deveniseră niște simple mașini pentru executarea unor ceremonii fără însemnătate și repetau legea numai în mod mecanic, și nici ei înșiși nu o înțelegeau și nici nu o practicau în viață.
Inima Salvatorului a fost umplută de milă pentru ucenicii Săi. Învățăturile și exemplul fruntașilor și mai marilor lor duseseră în rătăcire sufletele lor cu privire la adevăratul scop al misiunii Sale, fiind induși prin aceasta în eroare a aștepta o împărăție pământească, care să aducă liberarea iudeilor. Cugetele lor erau pline de lucruri lumești și vremelnice. Isus căuta prin toate învățăturile Sale a-i conduce la o înțelegere mai adâncă, mai nobilă și mai spirituală a lucrării și a Împărăției Sale. El căută să le expună cele spirituale și veșnice în contrast cu cele pământești și vremelnice. Dar față de toate influențele potrivnice de care ei erau înconjurați, și de întunericul care-i învăluia încă, aceasta era chiar pentru Mântuitorul lumii o problemă foarte dificilă.
După ce Isus a rămas în cele din urmă singur, merse la munte și se plecă în durere amară și cu lacrimi, petrecând timp de mai multe ore în rugăciune umilită către Tatăl. Acele rugăciuni serioase nu erau pentru Sine Însuși ci pentru omenirea, care fără harul Său salvator ar fi fost distrusă și pierdută. Pentru om se luptă Fiul lui Dumnezeu în rugăciune către Tatăl Său. El cerea putere, ca să descopere lumii caracterul dumnezeiesc al soliei Sale, așa ca Satana să nu le întunece priceperea, și să nu le inducă în eroare judecata. El știa că fără puterea dătătoare de viață a Spiritului Sfânt, singura care lărgește priceperea și sporește puterea de pătrundere, chiar și proprii Săi ucenici vor suferi naufragiu în ce privește credința.
Inima lui Isus era plină de durere, pentru că ideile lor despre Împărăția Sa se mărgineau la posesiuni lumești și la onoruri vremelnice. Cât de departe erau chiar ucenicii Săi de înțelegerea lucrării Sale de mântuire! Isus nu căuta laudă și onoare lumească. El dorea ca poporul să-L primească ca pe un model, ca învățător și mântuitor, iar nu ca pe un rege pământesc. El dorea, ca oamenii să-I aducă omagiile unei vieți curate, să vadă și să simtă, că El a venit cu putere, să rupă lanțurile lui Satana și să ridice și să înnobileze sufletele lor prin legătura cu Dumnezeu.
Salvatorul Își da seama că zilele Sale de activitate pe pământ erau numărate. El, care citea inimile oamenilor, știa foarte bine că numărul celor care aveau să-L primească ca Mântuitor, și care să se considere ca pierduți fără sprijinul dumnezeiesc, avea să fie foarte mic. Iudeii lepădaseră tocmai ajutorul trimis lor de Dumnezeu, spre a-i scăpa de o pieire totală. Ei întăreau înșiși lanțurile, care îi țineau în întunericul lipsit de speranță. Prin nelegiuirea lor oarbă și îndărătnică, ei își atraseră în mod sigur mânia lui Dumnezeu asupra lor. De aici a început durerea lui Isus, lacrimile și strigătele Sale de jale asupra poporului dus în rătăcire, care disprețuia iubirea, care i-ar fi ocrotit, cum și milostivirea Sa, care i-ar fi putut scăpa de pedeapsa păcatului. O mișcare adâncă zgudui nobila Sa statură, când Își reprezentă în mod viu soarta poporului, la care El venise să-l mântuiască. În orice nevoie și cercare, Isus Se adresa Tatălui Său ceresc pentru ajutor, și din aceste convorbiri tainice, El primea noi puteri pentru lucrarea care sta în fața Lui. Creștinii trebuie să urmeze exemplul Salvatorului lor, și să caute prin rugăciune puterea care îi va face destoinici, să suporte încercările și datoriile vieții. Rugăciunea este apărarea creștinului, scutul credinței și al virtuții sale.