Între timp ucenicii se aflau într-o mare încurcătură. O furtună se ridicase și agitase marea cu putere. Zadarnic se munciseră ei timp de ore întregi cu vâslirea, căci barca era dusă încoace și încolo de forța irezistibilă a valurilor. Toată noaptea au fost goniți de valurile furioase, și se temeau în orice clipă că vor fi înghițiți de ele. Pe timp obișnuit, le trebuia numai câteva ore, ca să ajungă la malul celălalt, dar barca șubredă devenise acum o minge de joc a valurilor furioase, care o goneau tot mai departe de limanul dorit. Ei părăsiseră cu mare neplăcere pe Isus, și se îmbarcară murmurând, pentru că dorințele lor nu se împliniseră cu privire la înălțarea Maestrului lor ca rege al lui Israel. Ei își făceau reproșuri, că au renunțat atât de ușor la intențiile lor, și s-au supus numaidecât ordinului lui Isus, și își închipuiau, că dacă ar fi insistat în hotărârea lor, ar fi reușit să-și ajungă scopul.
Când furtuna izbucni le părea și mai rău că părăsiseră pe Isus. Dacă ar fi rămas acolo, ar fi fost scutiți de această primejdie. Credința lor a fost pusă aici la o grea încercare. Prin întuneric și furtună, ei căutau să ajungă la locul, unde El le promisese, că se vor întâlni; dar vântul puternic îi abătu de la direcția lor, și le zădărnici orice sforțare. Deși ei erau bărbați puternici și deprinși a umbla pe apă, totuși inimile lor se umplură de groază; ei doreau după prezența poruncitoare și liniștită a Maestrului lor, și simțeau că dacă El ar fi fost cu ei, ar fi fost în siguranță.
Necredința și dorința după onoruri lumești orbiseră priceperea ucenicilor. Ei știau că Isus era urât și disprețuit de farisei, și de aceea doreau să-L vadă cât mai curând ridicat la înălțimea meritelor Sale. Uniți cu un învățător care putea face minuni atât de puternice, înviind chiar și morții, și a fi totuși disprețuiți și luați în râs de niște amăgitori, era pentru ei o încercare, pe care abia o puteau suporta. Să fie priviți oare ca adepți ai unui profet mincinos? Să nu-și susțină oare Isus niciodată autoritatea Sa ca Rege pământesc? El, care dispunea de o putere atât de mare, de ce nu putea să se dea pe față în adevăratul caracter, și să le fi făcut calea mai puțin greoaie și încurcată? Așa judecau ucenicii în dezamăgirea lor, până ce se afundaseră într-un mare întuneric spiritual. Ei căzuseră în cursele lui Satan, și se aflau acum în îndoială și confuzie în privința lui Isus. Nu cumva era un amăgitor, după cum susțineau fariseii?
Ucenicii se aflau într-o primejdie serioasă. În îngrijorarea lor pentru propriul lor viitor, ei pierduseră din vedere învățătura lui Isus, de atâtea ori repetată, că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta.
Dar în mijlocul întunericului și al furtunii, marea arată acestor ucenici fricoși propria lor neputință și inimile lor s-au umplut de o dorință fierbinte după prezența lui Isus. Acum ei pot prețui puterea și milostivirea Sa, ca niciodată până aici. Ei doresc atingerea acelui braț, care are marea în puterea Sa.
Mântuitorul nu uitase pe ucenicii Săi. De pe țărmul îndepărtat, ochiul său pătrundea întunecimea, cunoștea primejdia lor și le citea cugetele. El nu voia să lase pe nici unul dintre urmașii Săi să piară. După cum o mamă gingașă veghează asupra copilului ei, pe care l-a mustrat spre binele său, așa supraveghea Salvatorul milos pe ucenicii Săi; și când inimile lor deveniră supuse, și ambiția lor nesfântă a fost înăbușită, și când ei începură să strige după ajutorul Său, atunci îl și avură. În clipa când ei se credeau pierduți, lumina fulgerului le arătă statura unui om care venea către ei pe apă. O spaimă nespusă îi cuprinse. Mâinile care țineau lopețile cu mușchii oțeliți, fură acum ca paralizate și căzură ca moarte la locul lor. Barca devenise o minge de joc a valurilor, în timp ce ochii lor erau ațintiți la apariția unui om, care mergea pe deasupra valurilor spumegânde.
Ei gândeau, că e vreun spirit, care le vestea pieirea imediată. Isus Se apropia liniștit, ca și când ar fi voit să treacă pe lângă ei; totuși ei recunosc figura Sa sublimă și simțiră, că El nu-i va părăsi în nenorocirea lor. Ei Îl strigă și imploră ajutorul Său. Atunci figura se îndreaptă către ei. Este Maestrul lor iubit, al Cărui glas binecunoscut liniștea temerea lor cu cuvintele: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți.”
Au existat vreodată cuvinte atât de binevenite și de încurajatoare ca acestea? Ucenicii rămân fără cuvânt de bucurie. Îngrijorarea lor a dispărut; furtuna e uitată. Ei salută pe Isus ca salvator al lor.
Petru cel înfocat este aproape exaltat de bucurie. El vede cum Maestrul lor pășește cu curaj peste valurile spumegânde, ca să salveze pe ucenicii Săi, și el iubește pe Domnul său mai mult ca oricând până aici. El dorește să-L îmbrățișeze și să I se închine. Dorește să-L întâmpine și să meargă alături de El peste apa înfuriată. El strigă: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape.” Isus îi acceptă dorința; dar Petru de abia făcu un pas pe deasupra apei agitate, când privi cu mândrie înapoi la tovarășii săi, ca să vadă dacă ei admiră mișcările sale și liniștea cu care el pășește peste elementele lichide.
Dar când își întoarse ochii de la Isus, îi îndreptă către valurile turbate, care-l amenințau cu sete ca să-l înghită, zgomotul lor îi umplea urechile, și-i veni amețeală, iar inima îi fu cuprinsă de frică. Pe când se scufundă, își adună destulă prezență de spirit, pentru a-și aminti că în apropierea lui este Unul, care îl poate salva. El întinde brațele sale către Isus, strigând: „Doamne, scapă-mă!” Mântuitorul îndurător apucă mâinile tremurânde, ce erau întinse către El și-l ridică alături de Sine. Această figură luminoasă și acest braț puternic, nu se întoarce niciodată de la acele mâini, care sunt întinse către El pentru a cere ajutor. Petru se apucă cu încredere umilită de brațul Domnului său, iar Isus îi reproșă cu blândețe: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Ucenicul tremurând se ține cu tărie de mâna Maestrului său, până ce amândoi ajung în siguranță în barcă lângă tovarășii lor plini de bucurie. Dar Petru era acum supus și tăcut; nu mai avea nici un motiv de a privi de sus pe tovarășii săi, căci prin înălțarea sa de sine și necredința sa era să-și piardă și viața. Când își întoarse privirea de la Isus, spre a vedea cum îl admiră ceilalți, își pierdu sprijinul, și fu cuprins de teamă și de îndoială. Tocmai așa este și în viața de creștin, numai o privire statornică asupra Mântuitorului ne dă posibilitatea, a pluti înainte pe valurile furtunoase ale acestei lumi.
Îndată ce Isus Își ocupă un loc sigur în barcă, ajunseră și la mal. Furtuna încetase, și după o noapte de groază, urmă lumina zilei. Ucenicii și ceilalți care se aflau pe bord îngenuncheară la picioarele lui Isus cu inimile pline de mulțumire și zicând: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”
Mulțimea care fusese hrănită în ziua precedentă, părăsise pe Isus pe coasta cea pustie, și știau că nici o barcă nu se mai afla acolo, cu care El să poată trece marea. De aceea în dimineața următoare veniră iarăși la locul unde Îl lăsaseră seara, când îi privea cu ochi compătimitori depărtându-se de El. Vestea despre marea minune a hrănirii celor cinci mii de oameni cu cinci pâini, se răspândise în lung și-n lat, și în dimineața următoare încă de timpuriu, mulțimea veni în număr mare pe uscat și pe apă. Dar ei căutau în zadar după Marele Învățător, și în cele din urmă se întoarseră în Capernaum, căutându-L încă mereu.
Între timp, Maestrul și cu ucenicii Săi își găsiseră singurătatea, pe care cu o zi mai înainte o căutaseră în zadar. Isus simțea necesitatea, de a da ucenicilor Săi instrucțiuni deosebite, dar era înconjurat neîncetat de mulțime așa că era peste măsură de greu, a-Și rezerva timpul necesar pentru izolare. În cursul zilei, El nu avea deloc timp pentru rugăciune, dar consacra adesea toată noaptea în comuniune cu Tatăl Său ceresc, mijlocind prin cereri umilite pentru fiii rătăcitori ai neamului omenesc. Mâhnit de necredința omenirii, și purtând asupra-Și povara păcatelor lumii, Mântuitorul era cel mai „disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința.”
Isus folosi puținele ore de singurătate cu ucenicii Săi pentru rugăciune și o învățătură mai amănunțită cu privire la Împărăția Sa. Ambiția lor pământească le încurcase concepția cu privire la adevărata misiune a lui Hristos. El îi mustră acum pentru vederile lor sucite, și-i învăță că pe El Îl aștepta ocara în locul măririi pământești, și crucea nemiloasă în locul tronului. El le comunică, că și ei trebuie să fie gata a suferi impută și ocară, atât pentru El cât și pentru a deveni părtași mântuirii.
Timpul se apropie, când Isus trebuia să moară și să lase pe ucenicii Săi singuri în această lume tirană. El știa cu câtă înverșunare aveau să fie ei prigoniți prin ură și necredință, și de aceea dorea să-i îmbărbăteze și să-i întărească pentru încercările lor. Din acest motiv El Se retrăgea din mijlocul lor și Se ruga pentru ei, cerând de la Tatăl Său, ca în timpul încercării grozave, care îi aștepta, credința lor să nu se clatine, și suferințele și moartea Sa să nu-i umple în totul cu deznădejde. O ce iubire gingașă dădu El pe față prin aceasta, că chiar înainte de moartea Sa proprie, grija Sa era de a pune pe tovarășii Săi la adăpost față de primejdie.