Când timpul se apropia ca Isus să sufere și să moară, El era adesea singur cu ucenicii Săi. După ce învăța poporul toată ziua, el obișnuia adesea să Se retragă cu ei la un loc singuratic, pentru a Se ruga și a vorbi împreună. El era obosit, dar nu găsea timp de odihnă; căci lucrarea Sa de pe pământ se apropia de sfârșit, și El avea încă mult de făcut, până la sosirea ceasului de pe urmă.
În curând El avea să lase pe ucenicii Săi singuri în această lume rece și tirană. El știa ce aveau să sufere ei din partea urii înverșunate și a necredinței, de aceea El dorea să-i îmbărbăteze și să-i pregătească pentru cercările lor. El Se izola adesea de ei, pentru a mijloci la Tatăl pentru ei, ca să-i țină statornici în credința lor, în timpul de grea încercare care le sta în față, și ca să nu fie covârșiți de deznădejde prin suferințele și moartea Sa. Chiar și în fața propriei Sale lupte cu moartea care se apropia, iubirea Salvatorului se întindea încă în viitor, pentru a păzi pe tovarășii săi de primejdiile care aveau să vină încă.
După una din aceste rugăciuni liniștite se întâmplă, că Isus venind iarăși la ucenicii Săi, îi întrebă: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Ei au răspuns: „Unii zic că ești Ioan Botezătorul; alții: Ilie; alții: Ieremia, sau unul din proroci.” „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceți că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul dumnezeului celui viu!” Isus a luat din nou cuvântul și i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” Matei 16, 13-17.
Deși credința multora suferise în totul spargerea de vas, iar preoții și mai marii exercitaseră o putere însemnată asupra lor, totuși ucenicul își mărturisi credința cu curaj. În această mărturisire, Isus vedea principiul viu, care avea să însuflețească inimile credincioșilor în timpurile viitoare. Înrâurirea tainică a spiritului lui Dumnezeu asupra inimii omenești este aceea, care face ca cel mai simplu suflet să se ridice la o cunoștință mai pe sus de orice înțelepciune pământească, și la o familiarizare cu adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu. Da într-adevăr: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta.”
Isus continuă mai departe: „Și Eu îți spun: tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile Locuinței morților nu o vor birui.” Cuvântul Petru, înseamnă piatră; dar Hristos nu Se referea la Petru, ca stânca pe care voia să clădească comunitatea Sa. Acest ucenic impetuos și încrezător în sine era ca o piatră prăvălindă. Hristos aplică expresia „această piatră” mai mult asupra Lui Însuși, ca adevăratul fundament al bisericii creștine. În Isaia găsim același indiciu: „De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu: «Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică.»” Isaia 28, 16. Este aceeași piatră despre care vorbește și Luca 20, 17-18: „Dar Isus i-a privit drept în față și le-a zis: «Ce înseamnă cuvintele acestea care au fost scrise: Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului? Oricine va cădea pe piatra aceasta, va fi zdrobit de ea: și peste acela peste care va cădea ea, îl va spulbera?»” Și tot astfel și în Marcu 12, 10-11: „Oare n-ați citit locul acesta din Scriptură: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii noștri?»”
Aceste texte alcătuiesc o dovadă hotărâtă despre faptul, că Hristos este stânca, pe care este clădită biserica, și că prin cuvintele adresate lui Petru, El făcea aluzie la Sine Însuși ca stânca, ce este temelia bisericii. El continuă apoi mai departe și zise: „Îți voi da cheile Împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.” Biserica romană face o aplicare falsă a cuvintelor lui Hristos. Ea pretinde că El le-ar fi adresat în mod exclusiv lui Petru. De aceea, în picturi el este arătat ca purtând niște chei în mână -- un simbol al încrederii și autorității, care se dă unor trimiși sau altor persoane sus puse. Cuvintele lui Hristos: „Ție, îți voi da cheile Împărăției cerurilor”, nu au fost adresate numai lui Petru singur, ci la toți ucenicii, inclusiv acelora, care alcătuiesc biserica lui Hristos din toate timpurile. Petru nu a primit nici o întâietate și nici o putere, de care să nu se fi bucurat și ceilalți ucenici. Dacă Hristos ar fi dat unuia dintre ei o autoritate deosebită, atunci nu i-am mai găsi adesea certându-se între ei, cu privire la care să fie mai mare. Ei s-ar fi supus imediat dorinței Maestrului lor, și ar fi dat onoare aceluia, pe care El l-ar fi ales ca și cap al lor.
Așadar cât de nescripturistică e susținerea, că Petru ar fi fost îmbrăcat prin Hristos cu putere nemărginită asupra bisericii creștine, și că urmașii săi (ai lui Petru) ar fi confirmați pe cale divină, ca să domnească peste lumea creștină. Și încă într-un alt text, Hristos recunoaște că aceeași putere, despre care se susține -- pe temeiul textului citat -- că ar fi fost dată numai lui Petru, va exista în întreaga biserică: „și orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.”
Isus continuă apoi, a explica ucenicilor Săi, că și ei vor avea de suferit pentru numele Său și vor trebui să poarte crucea, urmându-I Lui, și că vor avea de întâmpinat aceeași înjosire, aceleași reproșuri și ocări, ca și Maestrul lor, altfel nu vor fi niciodată în stare, a participa la aceeași mărire cu El. După suferințele Sale trebuia să urmeze ale lor, iar crucificarea Sa le servea ca învățătură, că ei sunt răstigniți pentru lume, și că au renunțat la toate aspirațiile după mărirea și plăcerile ei. Înainte de a le da această explicație, Isus le vorbise adesea despre înjosirea Sa viitoare, și le dezaprobase în modul cel mai hotărât orice aspirație după onoruri lumești; dar ucenicii erau încă mereu deprinși a privi pe Mesia ca pe cineva, care avea să domnească ca Împărat puternic, și le venea foarte greu a renunța în totul la speranțele lor strălucite.
Dar acum cuvintele lui Isus nu mai puteau fi înțelese greșit. Viața Sa avea să fie asemenea unui simplu peregrin fără patrie, iar moartea Sa ca a unui făcător de rele. Inimile lor au fost umplute de întristare, căci iubeau pe Maestrul lor; dar în același timp îndoiala chinuia sufletul lor, căci li se părea de nepriceput ca Fiul lui Dumnezeu să fie expus la o umilire atât de tirană. Ei nu puteau înțelege, de ce El voia să meargă de bună-voie la Ierusalim, spre a primi maltratarea, care după cuvintele Sale Îl aștepta acolo. Ei erau mâhniți adânc, că El Se expunea unei soarte atât de rușinoase, iar pe ei îi lăsa într-un întuneric și mai mare, decât acela în care se aflaseră înainte ca El să li Se fi descoperit. Ei erau frământați de gândul, de a-L duce cu forța într-un loc sigur; dar nu cutezară să facă aceasta, deoarece asemenea propuneri fuseseră declarate de multe ori ca inspirații ale lui Satana. În mâhnirea lor adâncă, se mângâiau cu idea, că vreo împrejurare neprevăzută, va înlătura soarta grozavă, care Îl aștepta pe Domnul lor. În felul acesta, ei se mâhniră și se îndoiră, nădăjduiră și se temură, timp de șase zile de întuneric.
Isus cunoștea întristarea și confuzia ucenicilor Săi, și de aceea, El intenționa să le dea încă și alte dovezi despre trimiterea Sa dumnezeiască, așa încât credința lor să nu se clatine în timpul greu de încercare, care le stătea în față. Când soarele apuse, El chemă pe trei dintre cei mai devotați ucenici ai Săi, afară din zgomotul orașului, și trecând prin câmpuri, ajunseră în cele din urmă la un munte înalt. Isus era obosit de lucru și de multă umblare pe jos. El învățase toată ziua pe popor și vindecase bolnavii; El Se retrase însă pe acest munte înalt, pentru că acolo El putea găsi repaus față de mulțimea care-L înghesuia neîncetat și totodată și timp pentru meditație și rugăciune. Urcarea împovărătoare a muntelui înalt obosise și istovise pe Mântuitorul.
Chiar și ucenicii se simțeau obosiți, dar deși ei se retrăseseră foarte adesea cu El în singurătate, spre a se ruga, totuși nu puteau să nu se mire, că, după o zi atât de obositoare, Isus urca acest munte abrupt. Nu puneau însă nici o întrebare cu privire la intenția Sa, ci Îl însoțeau cu răbdare. Pe când urcau încă muntele, umbrele nopții se răspândeau deja peste văi, în timp ce lumina soarelui coborât la apus plana încă pe vârfurile munților și cu splendoarea sa care dispărea arunca o aureolă pe cărarea pe care mergea Isus și ucenicii Săi. Dar în curând lumina aurie dispare și de pe dealuri ca și de pe văi, soarele coboară după orizontul de la apus, iar călătorii singuratici sunt învăluiți în întunericul nopții. Întunecimea din jurul lor părea a armoniza cu viața lor plină de necazuri, în jurul căreia norii prevestitori de nenorocire se îngrămădeau tot mai mult.
După ce Isus ajunse la locul dorit, comunică cu Tatăl Său în rugăciune intimă. Oră după oră strigă El cu ardoare aprinsă și lacrimi după puterea necesară pentru a suporta strâmtorările Sale, și după harul ceresc pentru ucenicii Săi, așa încât ei să devină destoinici, ca să poată suporta încercările grozave care îi așteptau. Căzuse rouă multă asupra chipului Său plecat în rugăciune, dar El nu lua în seamă aceasta, umbrele nopții se îngrămădeau în jurul Său, dar El nu luă seama la aceasta. În felul acesta orele se scurseră încet. La început ucenicii se uniseră cu El în meditație și rugăciune serioasă, dar cu timpul ei fură biruiți de oboseală și de somn, și cu toată străduința lor de a rămâne treji, ei adormiră. Isus le vorbise despre suferințele Sale viitoare, El îi luase cu Sine, ca să vegheze și să se roage împreună cu El, când El înălța cereri către Tatăl Său. Tocmai cu această ocazie El Se rugă, ca ucenicii să fie întăriți, pentru a putea rezista la încercările, care aveau să vină peste ei prin înjosirea și moartea Sa. El rugă pe Tatăl într-un mod cu totul deosebit, ca ei să fie martorii unei descoperiri a naturii Sale dumnezeiești, ca prin aceasta, orice necredință și îndoială să dispară pentru totdeauna din sufletele lor; o revelație, care în ceasul luptei Sale cu moartea avea să-i mângâie cu cunoștința, că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, și că moartea Sa de ocară făcea parte din planul divin de mântuire.
Dumnezeu ascultă cererea Fiului Său, și îngerii pornesc ca să-L servească. Dar Dumnezeu alege pe Moise și pe Ilie ca să viziteze pe Hristos și să se consfătuiască cu El în privința suferințelor pe care avea să le suporte în Ierusalim. Pe când Isus Se pleca în umilință pe pământul umed și pietros, deodată cerurile se deschiseră, și porțile de aur ale cetății lui Dumnezeu se deschid larg, în timp ce raze de lumină cerească inundă vârful muntelui și inundă figura îngenuncheată a Salvatorului. El Se ridică din poziția Sa din genunchi și stătu în picioare într-o maiestate deopotrivă cu a lui Dumnezeu; chinul sufletesc a dispărut de pe fața Lui, care strălucește acum de o lumină dulce, iar veșmântul Său nu mai e aspru și pătat, ci alb și strălucitor ca soarele la amiază.
Ucenicii adormiți sunt treziți prin fluviul de mărire, care luminează întregul munte. Ei privesc plini de teamă și de uimire la veșmintele Sale luminoase și la fața strălucită a Maestrului lor. La început ochii lor sunt orbiți prin splendoarea supranaturală a înfățișării Sale; dar îndată ce sunt în stare să suporte lumina minunată, observă că Isus nu este singur. Două figuri strălucite se întrețin cu El. Unul era Moise care a vorbit cu Dumnezeu în mijlocul tunetelor și fulgerelor de pe Sinai, iar celălalt era Ilie, acel profet al lui Dumnezeu, care nu a gustat moartea, ci a fost luat la cer într-un car de foc. Aceștia doi, pe care Dumnezeu i-a plăcut să-i favorizeze mai mult decât pe toți ceilalți, care au petrecut vreodată pe pământ, au fost trimiși de către Tatăl, ca să dea Fiului Său lumina cerească, să-L mângâie și să vorbească cu El despre încheierea misiunii Sale și mai cu seamă despre cele ce avea să sufere în Ierusalim.
Tatăl alese pe Moise și pe Ilie și-i trimise ca soli ai Săi la Hristos, ca să-L preamărească cu lumina cerească și să se consfătuiască cu El cu privire la lupta Sa viitoare; aceasta pentru că amândoi acești bărbați au trăit ca oameni pe pământ; ei au avut de suportat strâmtorări și suferințe omenești, și puteau participa cu Isus la strâmtorările Sale pământești. În poziția Sa de profet al lui Israel, Ilie reprezentase pe Hristos și lucrarea sa era într-un anumit grad asemenea lucrării Salvatorului. Iar Moise condusese pe poporul lui Israel în locul lui Hristos, fiind în legătură cu El și ascultător de poruncile Sale; de aceea aceștia doi erau cei mai potriviți dintre toate oștirile adunate în jurul tronului lui Dumnezeu, de a servi Fiului lui Dumnezeu.
Când Moise, supărat din cauza necredinței fiilor lui Israel, lovi cu furie în stâncă, și le procură apa după care ei însetau, onoarea pentru această faptă și-o atribuise lui însuși; căci sufletul său era atât de îngreunat din cauza lipsei de recunoștință a lui Israel și a abaterii sale, încât el neglijă să dea onoare lui Dumnezeu și să preamărească numele Său, după ce execută porunca Sa. Era în planul Celui Atotputernic, de a duce adesea pe fiii lui Israel în situații critice, și apoi în nevoia lor cea mai mare să-i elibereze prin puterea Sa, ca ei să recunoască deosebita Sa purtare de grijă și să preamărească numele Său. Dar Moise se lăsă condus de înclinația firească a inimii Sale și luă pentru sine onoarea, ce se cuvenea lui Dumnezeu; prin aceasta el căzu în puterea lui Satan, și de aceea îi fu interzis a intra în pământul făgăduinței. Dacă Moise ar fi rămas statornic, atunci Domnul l-ar fi condus în pământul promis și mai târziu l-ar fi luat la cer, fără să-l lase să guste moartea.
Dar acum Moise trebui să suporte moartea; totuși Fiul lui Dumnezeu se coborî din cer și îl chemă iarăși la viață, înainte ca corpul său să fi trecut în putrezire. Deși Satana se certa cu Mihail pentru corpul lui Moise și-l pretindea ca pe o pradă a sa legitimă, totuși nu putu face nimic contra Fiului lui Dumnezeu, și Moise a fost luat la cer cu corpul său înviat și strălucit, și a fost deci unul dintre cei doi onorați de către Tatăl, pe care îi alesese ca să servească Fiului Său.
Ucenicii lăsându-se biruiți de somn, nu auziră nimic din convorbirea pe care solii cerești o avură cu Salvatorul strălucit. Dar îndată ce se treziră din somnul lor adânc și văzură înaintea lor acea apariție sublimă, au fost umpluți de uimire și de sfială sfântă. La încercarea de a privi la chipul strălucit al Maestrului lor, ei sunt siliți a-și pune mâinile la ochi, spre a-și ocroti fețele, deoarece numai în felul acesta puteau să suporte strălucirea nespusă, care înconjura persoana Sa, și care răspândea raze, asemenea razelor soarelui. Câtva timp ucenicii contemplă pe Domnul lor, cum El este preamărit și înălțat înaintea ochilor lor, onorat prin ființele strălucitoare pe care ei le recunoscură ca favorite ale lui Dumnezeu.
Ei cred, că Ilie ar fi venit conform profețiilor, și că Împărăția lui Hristos trebuie să fie întemeiată pe pământ. Petru de abia își vine în fire din prima sa uimire, și se gândi imediat să facă pentru Hristos și pentru patriarhi locuințe, și îndată ce îi veni iarăși glasul, zise către Isus: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise și una pentru Ilie.” În bucuria momentului, Petru se lingușește, că cei doi soli ar fi trimiși din cer, ca să păzească viața lui Isus de primejdia, care Îl amenința în Ierusalim. El era plin de bucurie la gândul, că acești soli glorioși, îmbrăcați cu lumină și putere, vor ocroti pe Fiul lui Dumnezeu și vor statornici autoritatea Sa împărătească pe pământ. În acest moment el uită desele declarații ale lui Isus cu privire la planul de mântuire, care nu putea fi adus la îndeplinire decât numai prin propriile Sale suferințe și prin moartea Sa proprie.
Pe când ucenicii erau încă covârșiți de uimire și transportare, fură umbriți de un nor luminos. Și iată, se auzi un glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultați2” când ucenicii au zărit norul sublim al măririi, mai strălucitor decât acela care a condus pe fiii lui Israel în pustie, și când auziră glasul lui Dumnezeu răsunând din nor, cu o maiestate, care făcea muntele să se cutremure, ca și când fundamentul său s-ar fi zguduit, ei nu putură să suporte mai mult această priveliște solemnă, și căzură la pământ cuprinși de frică.
Ei rămaseră zăcând cu fețele la pământ și nu cutezară să privească până ce Isus se apropie de dânșii, îi atinse și le izgoni teama cu glasul Său binecunoscut și plin de îmbărbătare, zicându-le: „Sculați-vă, nu vă temeți!” când, în cele din urmă cutezară să-și ridice ochii, văzură că splendoarea cerească trecuse și figurile strălucitoare ale lui Moise și Ilie dispăruseră; Fiul lui Dumnezeu nu mai era acum învăluit de lumina dumnezeiască supraomenească, pe care ochii lor nu o putuseră suporta -- ei se aflau acum singuri cu Isus pe munte.
Toată noaptea o petrecuseră pe munte și de abia când soarele se ridică și goni umbrele cu razele sale învingătoare, se coborî Isus cu ucenicii Săi jos în vale. Ei ar fi vrut cu plăcere să rămână mai mult timp în acel loc sfânt, care fusese plin de mărire cerească și unde Fiul lui Dumnezeu fusese schimbat la față înaintea lor, dar era încă de lucru pentru poporul, care Îl căutase deja pe Isus pretutindeni.
La poalele muntelui se adunase deja o mare mulțime sub conducerea ucenicilor care rămăseseră jos, care cunoșteau locurile preferate, unde se retrăgea Isus pentru meditație și rugăciune. Când se apropiară de mulțimea ce aștepta, Isus porunci ucenicilor să țină ascunse toate câte au văzut și le zise: „Să nu spuneți nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morți.” Isus știa, că nici poporul și nici ucenicii, care fuseseră cu El pe munte, nu erau în stare a prețui și înțelege acel eveniment minunat al schimbării la față. După învierea Sa, mărturia acelora care fuseseră martori oculari la acestea, trebuia să servească la confirmarea faptului, că El era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu.
Cei trei ucenici iubiți primiră prin aceasta o dovadă de netăgăduit, că El este Mesia cel făgăduit. Un glas din mărirea cea nespusă a declarat dumnezeirea Sa, și ei sunt întăriți și pregătiți, spre a putea suporta înjosirea și crucificarea Domnului lor. Învățătorul răbdător, Cel blând și umilit, care timp de trei ani de zile a umblat încoace și încolo, din oraș în oraș, prin multe strâmtorări, fără patrie, fără loc de odihnă și fără pat, pe care să-Și poată întinde noaptea membrele Sale obosite, fu recunoscut de glasul lui Dumnezeu ca Fiu al Său, iar Moise și Ilie, acele ființe strălucite din curțile cerești, I-au adus omagiile lor. Ucenicii privilegiați nu se mai pot îndoi; ei au auzit cu urechile lor, ceea ce iese din cadrul priceperii oamenilor.
Isus Se întoarse apoi la lucrarea Sa în mijlocul poporului. Când mulțimea zări pe Mântuitorul, alergă spre întâmpinarea Lui, și-L salutară cu multă venerație. Totuși El observă, că ei erau în mare încurcătură. Se întâmplase un eveniment ciudat: Un om adusese pe fiul său la ucenici, ca să-l libereze de un spirit mut, care îl chinuia foarte mult. Dar ucenicii nu fuseseră în stare, ca să-i ajute, și cărturarii se folosiră de această ocazie, spre a le tăgădui puterea de a face minuni. Acești bărbați declarau triumfători, că aici s-ar fi găsit un demon, pe care nici ucenicii și nici Maestrul n-ar putea să-l dea afară.
Când Isus se apropie de ei, El întrebă despre cauza disputei dintre ei, iar întristatul tată zise: „Învățătorule, rogu-Te, uită-Te cu îndurare la fiul meu, fiindcă îl am numai pe el. Îl apucă un duh, și deodată răcnește; și duhul îl scutură cu putere, așa că băiatul face spumă la gură, și cu anevoie se duce duhul de la el, după ce l-a stropșit de tot. Am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată și n-au putut.” Luca 9, 38-40. Isus ascultă cu atenție la acest raport și apoi răspunse la sforțările zadarnice ale ucenicilor, la îndoiala poporului și la lăudăroșia cărturarilor, cu cuvintele: „O neam necredincios, și pornit la rău, până când voi fi cu voi și vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău.”
Tatăl ascultă de ordinul lui Isus; dar îndată ce fiul său fu adus în apropierea dumnezeiască, spiritul cel rău îl apucă cu mare violență, și el căzu la pământ, cuprins fiind de mari dureri, și începu să facă spume. Isus permise lui Satan, ca să-și arate puterea sa asupra victimei, pentru ca poporul să poată înțelege mai bine caracterul minunii, pe care El intenționa s-o facă, și pentru ca puterea Sa dumnezeiască să facă o impresie mai adâncă. Isus continuă a întreba mai departe pe tatăl copilului, cât timp este de când fiul său este chinuit de spiritul cel rău. Tatăl spuse: „Din copilărie. Și de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi și ajută-ne.” Marcu 9, 21-22. Străduințele zadarnice ale ucenicilor, de a vindeca acest caz întristător, descurajaseră atât de mult pe tată, și suferințele fiului său chinuiau acum cu groază sufletul său. Întrebarea lui Isus îi aduse în minte toți anii de suferințe ale fiului său din trecut, și curajul îi scăzu. El se temea, ca nu cumva cuvintele cărturarilor să aibă dreptate, și că nici Isus nu va putea birui poate pe un demon așa de puternic. Isus observă starea sa deznădăjduită și căută să-i inspire credință. De aceea îi zise: „Tu zici: «Dacă poți!» … Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” Speranța a fost înflăcărată imediat în inima tatălui și el strigă: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”
Nenorocitul tată recunoscu necesitatea de ajutor imediat, și că numai Mântuitorul milos i-l poate da; de aceea el își puse toată încrederea într-Însul. Credința sa nu era în zadar; iar Isus văzând că gloata alerga aici, certă spiritul necurat zicându-i: „Duh mut și surd, îți poruncesc să ieși afară din copilul acesta, și să nu mai intri în el.” Și spiritul cel rău îl părăsi imediat, iar băiatul zăcea ca mort. Influența demonului fusese atât de violentă, încât puterile corporale ale sărmanului băiat erau covârșite, și îl lăsase istovit și leșinat. Poporul care observase cu o sfială sfântă schimbarea bruscă a băiatului, începu a șopti zicând „că a murit”. Dar Isus Se aplecă și „l-a apucat de mână, și l-a ridicat. Și el s-a sculat în picioare.”
Mare a fost bucuria tatălui pentru fiul său, iar fiul lăuda pe Dumnezeu cu voce tare, pentru izbăvirea lui de tirania spiritului rău, care îl chinuise atâta timp. Tatăl și Fiul lăudau și proslăveau numele Liberatorului lor, pe când poporul privea cu uimire fără margini, iar cărturarii rușinați și umiliți se îndepărtară foarte supărați.
Isus dăduse ucenicilor Săi darul de a săvârși minuni pentru vindecarea semenilor lor; nereușita lor în acest caz înaintea atâtor martori îi întristase foarte adânc. Când rămaseră singuri cu Isus, Îl întrebară de cauza, pentru care ei nu putuseră să izgonească pe demon. Isus le răspunse, că din cauza necredinței lor și a nepăsării, cu care ei priveau sfânta lucrare încredințată lor. Ei nu se pregătiseră prin post și rugăciune pentru sfânta lor chemare. Le era cu neputință a birui pe Satana decât numai prin puterea dăruită lor de Dumnezeu; de aceea ei trebuiau să meargă la El cu umilință și tăgăduire de sine, și să ceară putere, ca să biruiască pe vrăjmașul sufletelor. Numai simțământul dependenței absolute de Dumnezeu și un devotament desăvârșit în sfânta Sa lucrare le-ar aduce succes. Isus îmbărbătă pe ucenicii Săi dezolați cu cuvintele: „Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo», și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință.”
Într-un timp relativ scurt, ucenicii favoriți văzură cele două extreme ale măreției cerești și ale suferințelor pământești. Coborându-Se de pe muntele pe care fusese schimbat la față prin strălucirea dumnezeiască, unde vorbise cu doi soli cerești, și pe care vocea Tatălui, ce pornea din mărire strălucitoare, Îl declarase ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus întâlni o priveliște revoltătoare; un băiat nebun, cu trăsăturile feței zbârcite, scrâșnind din dinți și tăvălindu-se în spasme grozave și căruia nici un muritor nu-i putea da ajutor. Și același Salvator puternic, care cu puține ore mai înainte fusese schimbat la față înaintea ucenicilor Săi uimiți, Se aplecă acum ca să ridice această victimă a lui Satan de pe pământ, unde se tăvălea, și pe care eliberând-o pentru totdeauna de puterea celui rău, s-o dea înapoi tatălui său.
Înainte de schimbarea Sa la față, Isus zisese ucenicilor Săi, că sunt unii cu El, care nu aveau să guste moartea, până ce vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere. Această promisiune fu împlinită în schimbarea la față de pe munte, că ei văzură acolo în miniatură Împărăția lui Dumnezeu. Isus era îmbrăcat aici cu strălucire cerească și fu declarat ca Fiu al lui Dumnezeu prin glasul Tatălui. Moise era de față, ca reprezentant al acelora, care vor fi sculați din morți la a doua venire a lui Hristos; iar Ilie, care fusese răpit la cer, fără să fi gustat moartea, era reprezentant al acelora, care vor fi în viață la a doua venire a lui Hristos pe pământ, ale căror corpuri muritoare vor fi transformate în nemurire, și care vor fi răpiți la cer fără să vadă moartea.