De trei ori pe an israeliții trebuiau să meargă la Ierusalim pentru scopuri religioase. Din cauza vrăjmășiei iudeilor, Isus lipsise de la mai multe din aceste întruniri. După declarația pe care o făcuse în sinagogă, că El este pâinea vieții, mulți dintre acei care Îl urmaseră până aici Îl părăsiră și se uniră cu fariseii, spre a pândi mișcările Sale, în speranța că vor găsi o pricină, pentru care să-L poată osândi la moarte.
Această apostazie a multora din ucenicii Săi făcu o adâncă impresie asupra fiilor lui Iosif, care erau priviți ca frați ai lui Isus, și când timpul sărbătorii corturilor se apropie, ei stăruiră pe lângă Isus, ca să Se suie la Ierusalim, și dacă El este într-adevăr Mesia, să-Și susțină pretențiile Sale înaintea mai marilor, și să-Și impună drepturile Sale.
Isus le răspunse cu o înfățișare demnă: „Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăște, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiți-vă voi la praznicul acesta; eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea.” Ioan 7, 6-8. Lumea iubea pe aceia care se asemănau ei; dar contrastul dintre Isus și lume era prea pronunțat, pentru a fi posibilă o armonizare între ele. Învățăturile Sale și mustrarea păcatului ațâță ura lor. Mântuitorul știa ce-L așteaptă în Ierusalim; Îi era cunoscut că răutatea iudeilor va determina în curând moartea Sa, și nu se cuvenea ca El să grăbească acest eveniment, prin a Se expune urii lor înainte de vreme. El voia să aștepte cu răbdare timpul Său hotărât.
Însă de la începutul sărbătorii corturilor, iudeii vorbeau între ei despre absența lui Isus. Fariseii și mai marii iudeilor așteptau sosirea Sa cu îngrijorare, nădăjduind că le va da, prin cuvinte și fapte, vreun prilej, pentru a-L putea osândi. De aceea întrebau cu îngrijorare: „Unde este Acela?” Nimeni nu știa însă. Se ivi o ceartă în popor cu privire la Isus și mulți Îi luau apărarea, ca trimis al lui Dumnezeu, pe când alții Îl învinuiau ca pe un amăgitor.
Între timp Isus sosise liniștit în Ierusalim. Pentru călătoria Sa, El alesese o cale puțin umblată, spre a evita astfel de a veni în contact cu ceilalți călători spre sfânta cetate. Pe la jumătatea sărbătorii, pe când cearta cu privire la El ajunsese punctul culminant, Isus intră foarte liniștit în curtea templului și stătu în fața mulțimii ca unul care era îmbrăcat cu o autoritate indiscutabilă. Apariția deodată și pe neașteptate a Aceluia, despre care ei credeau, că nu va îndrăzni să Se arate pe față înaintea preoților și mai marilor, umplu poporul cu o așa de mare uimire, încât o tăcere bruscă se ivi în locul discuțiilor și combaterilor atât de aprinse, care erau tocmai în toi. Ei se minunau de prezența Sa plină de demnitate și curajoasă în mijlocul unor bărbați atât de puternici, care toți însetau după sângele Său.
Ochii tuturor fiind îndreptați către El, El vorbi mulțimii, cum nici un om nu mai vorbise vreodată. Înțelepciunea Sa întrecea cu mult pe a preoților învățați și pe a mai marilor, și dădu pe față o autoritate, pe care ei nu îndrăzniseră să și-o asume vreodată. Chiar acei bărbați, care cu puțin mai înainte fuseseră însuflețiți de o ură neîmpăciuitoare contra Lui, și care gândeau să pună mâna pe Isus cu prima ocazie ascultau acum ca fermecați la cuvintele Sale și se simțeau neputincioși, pentru a-I face vreun rău. În prezent El era punctul de atracție generală; toate celelalte interese erau uitate pentru acel moment. Fețele poporului exprimau o venerație sfântă, când ascultau la cuvintele Sale divine.
Cuvântarea Sa arăta că El era familiarizat cu legea în orice privință, și că înțelegea în profunzime Sfintele Scripturi. Întrebarea merse din gură în gură: „Cum are omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?” Unii dintre cei care nu cunoșteau decât puțin din viața Sa trecută, se informau să afle în ce școală a fost învățat. În cele din urmă, mai marii poporului dobândesc destulă prezență de spirit, spre a-L întreba, cu ce autoritate învață El în public cu atâta îndrăzneală. Ei încercă să abată atenția poporului de la Isus, punând la îndoială dreptul Său de a păși pe față ca Învățător public, și au făcut aluzie la propria lor poziție și autoritate însemnată. Dar Isus le răspunse cu o mare putere de convingere:
„Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine. Cine vorbește de la sine, caută slava lui însuși; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat, și în el nu este strâmbătate.” Ioan 7, 17-18.
Cu aceste cuvinte Isus declară, că Tatăl Său ceresc este Izvorul a toată puterea și Temelia a toată înțelepciunea. Nici un talent natural și nici cunoștințele adunate nu pot înlocui cunoștința voinței lui Dumnezeu. Dorința de a urma după poruncile Domnului, deschide mintea și inima la o cercetare sinceră și la o străduință zeloasă după învățătura adevărului. El declară, că cu un suflet pregătit astfel, omul este în stare a face deosebire între aceia, care reprezintă cauza lui Dumnezeu și aceia, care în vorbirea lor caută propria lor onoare și urmăresc scopuri egoiste. Din această clasă din urmă făceau parte preoții și fariseii cei mândri.
Isus vorbea despre lege. El era în prezența tocmai a bărbaților, care erau plini de râvnă pentru împlinirea literală a legii, dar care totuși neglijau a confirma spiritul acesteia prin umblarea vieții lor. Acești oameni prigoneau pe Isus, care învăța poruncile lui Dumnezeu într-un mod atât de precis, și le elibera de restricțiile nesocotite, cu care ei le îngrădiseră. După ce Isus vindecă pe paralitic în ziua Sabatului, fariseii erau ferm hotărâți ca să-L ucidă cu orice preț, și așteptau cu cea mai mare încordare ocazia, de a-și aduce la îndeplinire intențiile lor. Isus, cunoscând cugetele lor, întrebă:
„Oare nu v-a dat Moise Legea? Totuși nimeni din voi nu ține Legea. De ce căutați să Mă omorâți?” Această acuzație directă lovi conștiința vinovată a fariseilor și a mai marilor, dar ea nu făcu decât să-i înfurie și mai mult. Că acest bărbat simplu se ridică în fața poporului, și demască răutatea ascunsă a vieții lor lăuntrice, li se părea ca o încumetare aproape de necrezut. Mai marii doreau însă să ascundă intențiile lor răutăcioase în fața poporului, și tăgăduiră susținerea lui Isus, zicând: „Ai drac. Cine caută să Te omoare?” Cu aceste cuvinte, ei voiau în același timp să arate, că faptele minunate ale lui Isus ar fi fost săvârșite printr-un spirit rău. Ei doreau de asemenea să abată atenția poporului de la cuvintele lui Isus, care dădeau pe față intenția lor, de a-I lua viața.
„Drept răspuns Isus le-a zis: «O lucrare am făcut, și toți vă mirați de ea. Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur -- nu că ea vine de la Moise, ci de la patriarhi -- și voi tăiați împrejur pe om în ziua Sabatului.»” Isus făcea aluzie la vindecarea bolnavului, pe care El o săvârșise în Sabat și arăta, că aceasta era în armonie cu legea Sabatului. El făcu iarăși aluzie la obiceiul iudaic, de a face tăierea împrejur sâmbăta. Dacă era potrivit legii a circumcide pe un om în Sabat, atunci cu siguranță era permis, a aduce unui bolnav ameliorare, sau „a însănătoși un om întreg”. El le zise: „Nu judecați după înfățișare, ci judecați după dreptate.” Îndrăzneala cu care Isus Se apăra și cu care tâlcuia spiritul legii, aduse pe mai mari la tăcere și făcu, ca mulți dintre cei de față să întrebe: „Nu este El acela, pe care caută ei să-L omoare? Și totuși, iată că vorbește pe față, și ei nu-I zic nimic! Nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?” mulți dintre cei care locuiau la Ierusalim și care cunoșteau intențiile marelui sfat contra lui Isus, erau răpiți de învățătura, pe care El o vestea, cum și de înfățișarea Sa nobilă și plină de demnitate și de aceea erau înclinați a-L recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu.
Ei nu erau plini de prejudecățile și de ura înverșunată a preoților și a mai marilor; dar Satan era gata să trezească îndoială și nesiguranță în sufletele lor cu privire la dumnezeirea acestui om din neam de jos. Mulți primiseră impresia, că Mesia nu va avea nici o înrudire cu neamul omenesc, și de aceea nu le plăcea să gândească despre Acela, pe care și-L închipuiseră ca pe un Împărat puternic al lui Israel, că originea Sa ar fi din sărăcie și înjosire. De aceea ziceau unii către alții: „Dar noi știm de unde este omul acesta; însă, când va veni Hristosul, nimeni nu va ști de unde este.” Sufletele acestor oameni erau închise față de profețiile, care indicau la felul, modul și timpul venirii lui Hristos.
Pe când sufletele lor șchiopătau între îndoială și credință, Isus prinse cugetele lor, și le răspunse: într-adevăr „Mă cunoașteți și Mă știți de unde sunt! Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis, este adevărat, și voi nu-L cunoașteți. Eu Îl cunosc, căci vin de la El, și El M-a trimis.” Ei pretindeau a ști felul cum avea să fie venirea lui Hristos, pe când în realitate ei erau absolut în neștiință despre aceasta, și erau învăluiți în totul de orbire spirituală. Dacă ei ar fi trăit conform voinței Tatălui, atunci ar fi cunoscut pe Fiul Său, când acesta li S-a descoperit.
Cuvintele lui Isus convingeau pe mulți dintre ascultătorii Săi, dar din această cauză, furia mai marilor creștea și mai mult, și de aceea ei încercară să-L prindă: „nimeni n-a pus mâna pe El, căci încă nu-I sosise ceasul. Mulți din norod au crezut în El, și ziceau: «Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?»”
Isus sta în fața vrăjmașilor Săi cu fața liniștită și plină de demnitate, explicând lumii misiunea Sa, și dând la iveală intențiile nelegiuite ale fariseilor și ale mai marilor. Deși aceste persoane arogante ar fi vrut cu plăcere să sigileze buzele Sale, și chiar dacă ei erau însuflețiți de dorința de a-L omorî pe loc, totuși au fost reținuți de o putere nevăzută, care a pus hotar, furiei lor, strigându-le: „Până aici vei veni și mai departe nu vei trece”.
Cuvintele lui Isus găsiră intrare în multe inimi, și la fel cu sămânța căzută pe pământ bun, ele aduseră apoi o recoltă bogată. Spionii, care erau răspândiți prin mulțime, raportează acum mai marilor, preoților și fruntașilor, că Isus câștigă influență asupra poporului, și că deja mulți își mărturisesc credința lor într-Însul. De aceea preoții plănuiesc în ascuns cum să aresteze pe Isus; se hotărăsc însă să aștepte, până când El va fi singur, căci ei nu cutezau, să-L aresteze în public, căci se temeau să nu ațâțe indignarea poporului printr-o astfel de violență. Isus, care pătrundea cu spiritul Său intențiile lor rele, declară din această pricină cu o seriozitate solemnă:
„Mai sunt cu voi puțină vreme, și apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Voi Mă veți căuta, și nu Mă veți găsi; și unde voi fi Eu, voi nu puteți veni.” Mântuitorul lumii avea să găsească în curând un refugiu față de prigonirile vrăjmașilor Săi, unde disprețul și ura lor nu avea să-L mai poată vătăma. El avea să Se urce la Tatăl, spre a fi iarăși adorat de îngerii cei sfinți, și acolo omorâtorii nu vor pătrunde niciodată.
Sărbătoarea Corturilor era ținută de iudei ca amintire a timpului călătoriei lor prin pustie, când locuiau în corturi. În decursul acestei mari sărbători, iudeii trebuiau să-și părăsească casele și să locuiască în colibe, care erau formate din ramuri înfrunzite de molid sau de mirt. Aceste colibe de ramuri înverzite, erau înfipte câteodată pe acoperișurile caselor și pe străzi, dar în cele mai multe cazuri în afara zidurilor cetății, pe văile și pe dealurile din împrejurimi. Presărate pretutindeni, aceste tabere înverzite ofereau o priveliște foarte pitorească.
Sărbătoarea dura o săptămână, și în tot decursul acestui timp, templul era teatrul marii bucurii. Acolo jertfele ceremoniale erau aduse cu multă pompă, și sunetul muzicii, combinat cu strigătele de osanale ale mulțimii, da loc la o veselie generală. Odată cu ivirea zilei, preoții sunau lung și pătrunzător din trâmbițele lor de argint; și răspunsul poporului cu strigăte de veselie din corturile sale, făceau împreună să răsune ecoul prin văi și munți, zicând bun-venit zilei de sărbătoare. Preotul umplea apoi o cană cu apă din râul Chedron și ridicând-o în sus, urca cu ea sub sunetul trâmbiței treptele late ale templului, pășind încet și măsurat, ținând tact cu muzica și strigând în același timp: „Picioarele noastre vor sta în porțile Tale, Ierusalime!”
Apoi el ducea cana la altarul, care se afla în mijlocul templului. Aici erau două lighene de argint și în fața fiecăruia sta un preot. Cana cu apă era turnată în unul din acestea și o cană cu vin în celălalt lighean; și conținutul din amândouă curgea pe o țeavă, care era în legătură cu râul Chedron și care în cele din urmă se vărsa în marea moartă. Această apă sfințită reprezenta izvorul, care a curs din stâncă, spre a reînsufleți pe iudei în pustie. Atunci răsună strigătul de veselie.
„Domnul este tăria mea, și pricina laudelor mele”; „veți scoate cu bucurie apă din izvoarele mântuirii”. Întreaga adunare conglăsuia triumfând în armonie cu instrumentele muzicale și cu sunetele adânci de trâmbiță, în timp ce cântăreți instruiți conduceau marele concert armonios de veselie.
Sărbătorirea se făcea cu un fast neîntrecut. Iar în timpul nopții templul și porțile sale străluceau atât de mult de luminile împărătești, încât tot orașul era luminat prin aceasta. Muzica, fâlfâirea ramurilor de palmieri, strigătele vesele de osanale, marea mulțime de oameni, asupra cărora se revărsa lumina lămpilor aprinse, podoaba orbitoare a preoților și maiestatea ceremoniilor; toate se întruneau spre a face o impresie adâncă asupra sufletului fiecărui privitor.
Sărbătoarea se apropia de sfârșit. Dimineața ultimei zile de încoronare a totului, găsea poporul obosit de multă sărbătorire. Isus ridică deodată vocea Sa, așa încât ea răsună prin curțile templului:
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine, și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Ioan 7, 37-38. Poziția poporului da acestei invitații o deosebită accentuare. Înconjurați neîncetat de pompă și sărbătorire, ochii lor erau orbiți de lumina multiplă și colorată, iar urechile lor erau răpite de cea mai măreață muzică; în aceasta nu li se oferea însă nimic, care să le satisfacă necesitățile lor spirituale și să le aline setea sufletului după cele netrecătoare. Isus îi invită acum ca să vină la El și să bea din izvorul apei de viață, care curge spre viață veșnică.
Preotul săvârșise în aceeași dimineață ceremonia impresionantă, care preînchipuia lovirea stâncii în pustie și izbucnirea apei. Acea stâncă era un simbol al lui Hristos. Cuvintele Sale erau apa vieții. Astfel, când Isus vorbi adunării, un respect sfânt pătrunse inimile lor, și mulți erau gata, să strige împreună cu femeia din Samaria: „Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete”.
Cuvintele divinului Învățător expuneau Evanghelia Sa în modul cel mai impresionant. Au trecut aproape nouăsprezece secole de când Isus a rostit aceste cuvinte la mii de suflete însetate; dar ele sunt pentru noi cei de astăzi tot așa de pline de mângâiere și de îmbărbătare, ca și pentru acei, care le ascultau în templul iudaic. Isus cunoștea necesitățile sufletului omenesc. Podoabele goale, bogățiile și onoarea nu pot satisface inima, „cel ce însetează să vină la Mine”. Bogatul, săracul, cel de sus și cel de jos, toți sunt bine primiți la fel. El făgăduiește că va ușura sufletul cel împovărat, va mângâia pe cei întristați, și va ridica pe cei zdrobiți cu inima.
Mulți dintre acei, care priveau la Isus, purtau durere în suflet pentru speranțele lor dezamăgite, mulți nutreau o mâhnire adâncă; alții căutau să-și liniștească dorul neîncetat cu lucrurile acestei lumi și cu lauda omenească; dar după ce dobândeau toate acestea, găseau, că osteneala lor a fost pentru a săpa o fântână care nu ține apă, din care nu-și puteau satisface setea lor înfocată. În mijlocul splendorii scenei vesele, ei stăteau nemulțumiți și triști. Acest strigăt pe neașteptate: „Cel ce însetează…” trezește într-înșii un spirit de cugetare tristă, și ascultând și la cuvintele următoare, sufletul lor se umplu cu noi speranțe. Ei privesc la Dătătorul de viață, care stă înaintea lor în maiestate, și care Își dă pe față puterea Sa cerească prin cuvinte, care fac ca inimile lor să se cutremure într-un mod minunat.
Chemarea lui Hristos către sufletul însetat răsună încă și astăzi. Ea răsună și către noi, cu o putere încă și mai mare, decât aceea, pe care au simțit-o acei care Îl ascultau în templu în acea ultimă zi de sărbătoare. Celor osteniți și istoviți li se oferă băutura însuflețitoare a vieții veșnice. Isus îi invită să se repauzeze în El; El vrea să ia asupra Sa sarcinile lor; El vrea să le dea pacea. Cu secole mai înainte de venirea lui Hristos, Isaia Îl descrie ca pe „Un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii.”
Toți cei ce vin la Isus, vor deveni părtași iubirii Sale divine în inima lor, care este apa, care curge spre viață veșnică. Toți cei ce o primesc, o transmit iarăși altora prin fapte bune, prin exemple bune și prin îndrumări creștine.
Ziua trecuse și fariseii și mai marii așteptau nerăbdători un raport de la oamenii lor, pe care îi trimiseseră să spioneze pe Isus și să-L aresteze. Servii se înapoiară însă fără El. Plini de supărare fariseii îi întrebară: „De ce nu L-ați adus?” Servii răspunseră cu o seriozitate solemnă: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” Inimile acestor soli erau împietrite printr-un contact neîncetat cu violențe și crime, și totuși ei nu erau atât de fără simț ca și preoții și mai marii, care refuzau în mod lămurit lumina, și se dedaseră la invidie și răutate.
Acești servi auziseră cuvintele lui Isus în templu, și simțiseră influența minunată a prezenței Sale; inimile lor erau mișcate și atrase către Acela, pe care ei veniseră să-L aresteze ca pe un criminal. Ei nu erau în stare să execute ordinul pe care îl primiseră de la preoți și de la mai mari; le lipsea curajul, de a pune mâna pe această ființă nobilă, care cu fața luminată de strălucirea cerului predica o mântuire posibilă pentru orice om. Când ei stăteau astfel și aduceau scuze pentru neexecutarea acelui ordin zicând: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”, fariseii fură umpluți de furie, pentru că chiar aceste unelte ale legalității au fost influențate de acel Galileean modest, și ziseră foarte indignați:
„Doar n-ați fi fost duși și voi în rătăcire? A crezut în El vreunul din mai marii noștri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu știe Legea, este blestemat!” Ei continuară apoi ca să facă planuri pentru o osândire și execuție imediată a lui Isus, de teamă, că dacă va rămâne încă mult timp liber, va atrage tot poporul după sine. Ei hotărâră, că singura lor speranță s-ar întemeia numai pe faptul de a-L aduce la tăcere cât de repede. Dar Nicodim, unul dintre farisei, care mersese noaptea la Isus și primise instrucțiuni cu privire la nașterea din nou, zise cu îndrăzneală:
„Legea noastră osândește ea pe un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” Pentru un moment o tăcere căzu peste întreaga adunare. Nicodim era un bărbat foarte bogat și cu mare influență, un bun cunoscător al legii și ocupa o poziție înaltă printre mai marii poporului. Ceea ce el le spuse era adevăr și făcu o impresie adâncă asupra fariseilor; ei nu puteau osândi pe un om fără a-l asculta mai întâi. Dar acesta nu era singurul motiv, pentru care mai marii plini de trufie au fost consternați și priveau cu mirare la Acela, care vorbise cu atâta îndrăzneală în favoarea dreptății. Ei au fost neliniștiți și jigniți, că unul dintre ei fusese influențat atât de mult de puterea lui Isus, încât să-I ia apărarea pe față în mijlocul marelui sfat. După ce își reveniră din consternarea lor îi ziseră cu dispreț mușcător:
„Și tu ești din Galileea? Cercetează bine, și vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat nici un proroc.” Astfel ei nu au mai fost în stare, a-și aduce la îndeplinire planurile lor, ca să osândească pe Isus fără să fie ascultat. De data aceasta au fost înfrânți și umiliți, „și s-a întors fiecare acasă”.