Foarte devreme în dimineața următoare, Isus „a venit din nou la Templu; și tot norodul a venit la El. El a șezut jos, și-i învăța.”
Pe când Isus era ocupat cu povățuirea poporului, cărturarii și fariseii aduseră la El o femeie, pe care ei o învinuiau de păcatul adulterului, și-I ziseră: „«Învățătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârșea preacurvia. Moise în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femeie: Tu dar ce zici?» Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească și să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos, și scria cu degetul pe pământ.”
Cărturarii și fariseii căzuseră de acord, ca să aducă acest caz înaintea lui Isus, gândind, că orice răspuns va da El, ei tot vor găsi pricină, spre a-L învinui și osândi. În caz că El avea să lase liberă pe femeie, ei voiau să-L învinuiască ca disprețuitor al legii lui Moise și să-L osândească pentru aceasta; iar dacă El avea s-o declare vrednică de moarte, ei voiau să-L pârască romanilor ca pe un răsculător, care își aroga o autoritate, care le aparținea numai lor. Dar Isus știa foarte bine, cu ce scop fusese adus acest caz înaintea Lui; El citea misterele inimilor lor, și cunoștea caracterul și istoria vieții fiecăruia dintre cei ce stăteau în fața Sa. El părea a nu lua în seamă întrebarea fariseilor, și pe când ei vorbeau și se înghesuiau în jurul Lui, El Se plecă și scria nepăsător cu degetul Său pe nisip.
Deși El făcea aceasta în aparență fără un plan, totuși Isus scria pe pământ cu litere citețe păcatele secrete ale învinuitorilor femeii, de la cel mai bătrân până la cel mai tânăr. În cele din urmă fariseii deveniră nerăbdători față de indiferența lui Isus și de ezitarea Sa de a da răspuns la întrebarea ce I se pusese; de aceea ei se apropiară de El și căutau să grăbească chestiunea. Dar când ochii lor se îndreptară către cuvintele scrise pe nisip, au fost cuprinși de spaimă și uimire. Poporul care era împrejur observă, cum fața fiecăruia a fost schimbată deodată, și se înghesui înainte pentru a afla la ce priveau ei cu o astfel de expresie de uimire și de rușinare. Mulți din gloată citeau de asemenea inscripția păcatelor ascunse, făcută de o altă persoană pe nisip contra acestor învinuitori.
După aceasta Isus Se ridică „și le-a zis: «Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.» Apoi S-a plecat iarăși, și scria cu degetul pe pământ.” Învinuitorii recunoscură că Isus nu numai că avea cunoștință îndeaproape de păcatele lor ascunse, ci El pătrundea și intenția cu care ei aduseră acest caz în fața Sa, și prin înțelepciunea Sa de neasemănat, El zădărnici adâncul lor plan. Ei începură acum să se teamă, că Isus va descoperi vina lor în fața întregii mulțimi, și de aceea, „s-au simțit mustrați de cugetul lor, și au ieșit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Și Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc.”
Niciunul dintre învinuitori nu era care să nu fi fost mai vinovat decât acea femeie torturată de mustrări de conștiință, care stătea în fața Lui plină de rușine și tremurând. După ce fariseii, aduși în felul acesta la trezirea conștiinței, părăsiră în toată graba pe Isus, El Se ridică, privi femeia și-i zise: „«Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?» «Nimeni Doamne», I-a răspuns ea. Și Isus i-a zis: «Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești.»”
Isus n-a înfrumusețat niciodată păcatul, și nici n-a micșorat urâciunea faptelor criminale; dar El nu venise să osândească, ci să conducă pe păcătos la viață veșnică. Lumea privea pe această femeie rătăcitoare, ca pe o persoană, care ar fi meritat numai dispreț și batjocură. Dar Isus cel curat și sfânt Se coborî, ca s-o îndrume la o viață mai bună cu cuvinte de mângâiere. În loc să osândească pe cel vinovat, lucrarea Sa se întinse până în adâncul mizeriei omenești, ca să ridice pe păcătosul rătăcitor și să îndrume pe cel ce se căiește și tremură de păcatele sale, ca în viitor să nu mai păcătuiască. Când femeia sta în fața lui Isus în genunchi, sub învinuirea fariseilor, și copleșită de grozăvia fărădelegii ei, ea știa că viața ei se afla în cumpănă și că un cuvânt al lui Isus ar fi putut ațâța atât de mult furia iudeilor, încât ar fi omorât-o imediat cu pietre.
Ea își plecă ochii la pământ în fața privirii liniștite și pătrunzătoare a lui Isus. Copleșită de rușine, ea nu este în stare să privească în acea față sfântă. Stând astfel în genunchi și așteptându-și osânda, ea aude cu uimire cuvintele, care nu numai că o eliberează de învinuitorii ei, dar care aveau să-i convingă de o fărădelege și mai mare. După ce aceștia se depărtară ea aude cuvintele solemne și dureroase: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești.” Inima ei se topi în remușcări pline de căință; și ca semn de recunoștință față de Salvatorul ei, cade la picioarele lui Isus, exprimându-și simțămintele inimii ei prin cuvinte timide și își mărturisește păcatele cu lacrimi amare.
Acesta era începutul unei vieți noi pentru acest suflet ispitit și căzut, o viață plină de curăție și pace, consacrată în totul serviciului lui Dumnezeu. Astfel Isus conducând pe această femeie la o viață plină de virtute, săvârși prin aceasta o faptă mai mare decât ar fi săvârșit prin vindecarea celor mai grele suferințe corporale; El vindecă boala sufletului, care duce la moarte. Această femeie adusă la pocăință deveni una dintre cele mai devotate ucenice ale lui Isus. Ea răspunse la iertarea și milostivirea Sa prin iubirea și adorația ei dezinteresată. Mai târziu, când ea sta la piciorul crucii și privea la agonia morții de pe fața Domnului ei și auzea strigătul Său de durere, sufletul ei a fost străpuns din nou; căci știa că această jertfă era urmarea păcatului, și răspunderea ei ca una, care contribuise cu marea ei vină, la a înmulți chinurile Fiului lui Dumnezeu, părea foarte grea în realitate. Ea simțea, că acele dureri, pe care Salvatorul le-a avut de suportat pentru fărădelegile ei; geamătul care ieșea de pe buzele Sale muribunde, fusese pricinuit de fărădelegile ei. Inima ei a fost cuprinsă de o durere nespusă, și ea simțea că o viață de un devotament tăgăduitor de sine nu era decât o compensație neînsemnată pentru darul vieții, care fusese câștigat pentru ea cu un preț nemărginit.
În exemplul Său de iertare și de îmbărbătare la o viață mai bună față de această femeie decăzută, ni se oglindește caracterul lui Isus în frumusețea dreptății desăvârșite. Deși nemânjit de păcat, El deplângea slăbiciunea acestei femei înșelate și îi întindea o mână de ajutor. Pe când fariseii fățarnici și cu dreptatea lor prefăcută o osândeau, și mulțimea agitată sta gata s-o lovească și s-o omoare cu pietre; în timp ce victima își aștepta moartea, Isus, prietenul păcătoșilor, îi zice: „Du-te și nu mai păcătui”.
Adevăratul urmaș al lui Hristos nu se întoarce cu o inimă rece și lipsită de compătimire de la cel rătăcitor, sper a-l lăsa neîncetat să meargă la pieire. Iubirea creștină este înceată la mustrare, repede la descoperirea căilor de pocăință, gata a ierta și a îmbărbăta, a conduce și a sprijini pe călător pe cărarea virtuții.
Înțelepciunea, pe care Hristos o dă pe față în această chestiune, apărându-se contra planurilor vrăjmașilor Săi, și dovada, pe care El le-o dădu despre cunoștința, pe care El o avea asupra tainelor ascunse ale vieții lor; osândirea, pe care El o făcu să fie simțită de conștiința vinovată chiar a acelor bărbați, care căutau să-L omoare, erau îndeajuns pentru confirmarea caracterului Său divin. Cu această ocazie Hristos învăță încă și un alt adevăr important: că acei ce sunt gata întotdeauna, să pârască pe alții și să descopere nedreptatea în aproapele lor, și care sunt zeloși în a da pe păcătoși pe mâna justiției, unii ca aceștia sunt foarte adesea mai vinovați în propria lor umblare, decât acei, pe care ei îi pârăsc. Mulți dintre cei care priviseră la această scenă, comparau mila iertătoare a lui Isus cu spiritul plin de răutate al fariseilor, care nu cunoșteau nici o milă și se îndreptară apoi către Salvatorul milostiv, ca spre Acela, care caută să conducă pe păcătosul căit la pace și siguranță.
„Isus le-a vorbit din nou și a zis: «Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.»” Ioan 8, 12. Mai întâi Isus Se înfățișase pe Sine -- în raportul Său față de omul decăzut -- ca un izvor de apă vie, la care toți cei ce însetează puteau veni spre a-și potoli setea lor. Luminile strălucitoare din templu luminau acum întreg Ierusalimul, și El Se folosi de aceste lumini, pentru a lămuri raportul Său față de lume. Cu o voce limpede și impresionantă, El vestește: „Eu sunt lumina lumii”. Întocmai după cum luminile strălucitoare ale templului umpleau tot orașul de lumină, tot astfel și Hristos, Izvorul luminii spirituale, lumina întunericul lumii scufundate în păcat. Prezența Sa era atât de convingătoare și cuvintele Sale purtau atât de mult pecetea adevărului, că mulți ajunseră la convingerea, că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. Totuși fariseii, care erau gata întotdeauna, să-L contrazică, Îl învinuiau de egoism, zicând: „Tu mărturisești despre Tine Însuți: deci mărturia Ta nu este adevărată.” Ca răspuns la această obiecțiune, Isus scoase iarăși în evidență misiunea Sa dumnezeiască:
„Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuși mărturia Mea este adevărată; căci Eu știu de unde am venit și unde Mă duc, dar voi nu știți nici de unde vin nici unde Mă duc.” Ei erau în necunoștință în ce privește caracterul și misiunea Sa dumnezeiască, pentru că nu cercetaseră profețiile despre Mesia, după cum era privilegiul și datoria lor. Ei nu aveau nici o legătură cu Dumnezeu și cu cerul, și de aceea nu înțelegeau lucrarea Salvatorului lumii; și cu toate că ei primiseră dovezile cele mai convingătoare, că Isus era acel Salvator, totuși ei își închiseră sufletele față de această pricepere. Încă de la început inimile lor se răsculaseră contra Lui și chiar la cele mai puternice dovezi despre dumnezeirea Sa, ei refuzară să creadă; și ca urmare la aceasta inimile lor se învârtoșară din ce în ce mai mult, până ce în cele din urmă se hotărâră, ca nici să nu-L creadă și nici să nu-L primească.
„Voi judecați după înfățișare; Eu nu judec pe nimeni. Și chiar dacă judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Tatăl, care M-a trimis, este cu Mine.” Ioan 8, 15-16. Cu aceste cuvinte El declară, că este trimis de Dumnezeu, ca să aducă la îndeplinire lucrarea Sa. El nu se sfătuise nici cu preoții și nici cu mai marii cu privire la calea, pe care El avea să meargă; căci El își primise însărcinarea de la cea mai înaltă autoritate, de la Creatorul Universului. În timpul slujbei Sale sfinte, Isus învățase poporul, alinase durerile multora, iertase păcatele, curățise templul, care era casa Tatălui Său, și izgonise pe profanatori din curțile Sale sfinte. El osândise sfințenia prefăcută a vieții fariseilor și îi mustrase pentru păcatele lor ascunse; și în toate acestea El procedase după instrucțiunea primită de la Tatăl Său ceresc. Din acest motiv Îl urau ei și căutau să-I ia viața. Isus le declară: „«Voi sunteți de jos», le-a zis El; «Eu sunt de sus: voi sunteți din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.»” Ioan 8, 23.
„Când veți înălța pe Fiul omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt, și că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” Ioan 8, 28-29. Aceste cuvinte au fost rostite cu o putere pătrunzătoare și închiseră pentru un scurt timp buzele fariseilor, având în același timp efectul, că mulți ascultători atenți au crezut în trimiterea dumnezeiască a lui Hristos. Către acești credincioși Isus zice: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.” Dar fariseilor care Îl lepădau împietrindu-și inimile, Isus le declară: „Eu Mă duc, și Mă veți căuta, și veți muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc eu, voi nu puteți veni.”
Fariseii primiseră cuvintele Sale, pe care El le adresa credincioșilor și ziseră ca răspuns la aceasta: „Noi suntem sămânța lui Avraam, și n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: «Veți fi slobozi!»” Isus privi la acești bărbați -- care erau sclavii necredinței și ai răutății înverșunate, ale căror inimi erau pline de cugete de răzbunare -- și le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun,” le-a zis Isus, „că oricine trăiește în păcat, este rob al păcatului.” Ei se aflau în cea mai rea sclavie, pentru că erau stăpâniți de spiritul celui rău. Isus le declară, că dacă ar fi fost copii ai lui Avraam și ar trăi în ascultare de Dumnezeu, atunci n-ar fi căutat să omoare pe Acela, care vestea adevărul, pe care îl primise de la Dumnezeu. Aceasta însemna, că ei nu făceau faptele lui Avraam, ai cărui copii ei pretindeau a fi.
Cu o accentuare convingătoare, Isus combătu susținerea lor, cum că iudeii ar urma exemplului lui Avraam, și le zise: „Voi faceți faptele tatălui vostru”. Fariseii care pricepeau în parte sensul cuvintelor Sale, răspunseră: „Noi nu suntem copii născuți din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.” Dar Isus le răspunse: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis.” Fariseii se abătuseră de la Dumnezeu și refuzau să recunoască pe Fiul Său. Dacă inimile lor ar fi fost deschise la iubirea lui Dumnezeu, atunci ar fi primit pe Mântuitorul, care fusese trimis de El în lume. Isus demască cu îndrăzneală starea lor disperată cu cuvintele:
„Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți faptele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș; și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeți.” Aceste cuvinte au fost rostite cu o seriozitate tristă, întrucât Hristos cunoștea starea grozavă în care căzuseră acești oameni. Dar vrăjmașii Săi Îl ascultau totuși cu o supărare pe care nu și-o puteau ascunde, deși maiestatea înfățișării Sale și adevărul izbitor al cuvintelor Sale îi ținea încă în frâu. Isus continuă mai departe să accentueze contrastul izbitor dintre poziția lor și aceea a lui Avraam, ai cărui fii ei pretindeau că sunt, și le declară:
„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o și s-a bucurat.” Iudeii ascultau cu necredință această susținere și au zis cu batjocură: „N-ai nici cincizeci de ani, și ai văzut pe Avraam!”
Cu o demnitate înălțătoare, care umplu sufletele lor cu un sentiment al vinovăției lor, Isus le răspunse: „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” Pentru un moment, o tăcere puse stăpânire pe întreaga adunare, când însemnătatea acestor cuvinte începu să fie întrezărită de spiritul lor. Totuși fariseii, care își reveniră repede de influența cuvântării Sale, temându-se că cuvintele Sale vor avea o influență hotărâtoare asupra poporului, începură să provoace o răscoală, defăimându-L ca pe un hulitor de Dumnezeu. Ei „au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns, și a ieșit din Templu, trecând prin mijlocul lor. Și așa a plecat din Templu.”