În casa lui Lazăr din Betania, Isus găsise adesea odihna, de care avea nevoie natura Sa omenească, slabă. Pentru prima dată, când Isus Se afla în casă la Lazăr, împreună cu ucenicii Săi, erau foarte obosiți de călătoria, pe care ei o făcuseră de la Ierihon la Ierusalim. Ei s-au oprit ca oaspeți în casa pașnică a lui Lazăr, și au fost serviți de surorile lui, Marta și Maria. Cu toată oboseala Sa, Isus continuă mai departe cu instrucțiunile Sale, pe care le dăduse pe cale ucenicilor Săi, cu privire la ceea ce este necesar spre a asigura oamenilor intrarea în Împărăția cerurilor. Pacea lui Hristos plana asupra locuinței fratelui și a surorilor. Marta era foarte ocupată, de a servi cât de bine posibil pe iubiții lor vizitatori; dar Maria, răpită de cuvintele lui Isus către ucenicii Săi, se folosi de această ocazie atât de favorabilă, spre a face o cunoștință mai de aproape cu învățăturile lui Hristos, și intră încet în camera unde Se afla El și șezu jos la picioarele lui Isus și prindea cu zel orice cuvânt, care venea de pe buzele Sale.
În acest timp, Marta cea ocupată făcea mari pregătiri, pentru a ospăta cum trebuie pe oaspeții lor, dar simți cu această ocazie lipsa surorii ei. În cele din urmă o găsi șezând la picioarele lui Isus și ascultând cu cea mai mare atenție la toate câte spunea El. Marta, obosită fiind de grijile ei multe, era atât de supărată, când văzu pe sora ei șezând fără grijă la picioarele lui Isus, că pierdu în totul din vedere politețea și vorbi într-un mod dojenitor despre trândăvia Mariei. Ea se adresă lui Isus, pentru ca să nu lase, ca ea să poarte singură toate grijile treburilor casnice.
Isus răspunse la această plângere într-un mod liniștit și răbdător: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește. Maria și-a luat partea cea bună, care nu i se va lua.” Luca 10, 41-42. Ceea ce Isus obiectă ca lipsindu-i Martei, era spiritul cel liniștit și evlavios, o necesitate mai adâncă, de a învăța mai mult despre viața nemuritoare viitoare și despre însușirile care sunt necesare pentru progresul spiritual. Ea trebuia să-și facă mai puține griji pentru lucrurile pământești, care sunt trecătoare, și să se îngrijească mai mult pentru lucrurile cerești, care pun temelia fericirii veșnice a sufletului. Este necesar într-adevăr, a ne împlini cu credincioșie datoriile acestei vieții, dar Isus voia să învețe pe copiii Săi, să se folosească de orice ocazie, pentru a-și procura cunoștință despre lucrurile, care ne fac destoinici pentru mântuirea veșnică.
Chiar și în zilele noastre se află o mare primejdie în faptul, că se jertfește prea mult timp pentru afacerile acestei lumi și pentru grijile nefolositoare, pe care ni le facem singuri, în timp ce neglijăm dezvoltarea caracterului nostru creștin. În prezent ar fi desigur nevoie de multe femei ca Marta cea ocupată și îngrijită, care să lucreze cu prevedere și energie și în același timp să unească acea „parte bună”, despre care vorbea Hristos. Un caracter format dintr-o astfel de putere și evlavie este o forță de neînvins spre bine.
Între timp, un nor întunecos se lăsă asupra locuinței pașnice, unde Se odihnise Hristos. Lazăr a fost lovit pe neașteptate de o boală mortală. Surorile întristate trimiseră la Isus solia: „Doamne, iată că acela pe care-l iubești, este bolnav.” Ele nu insistară, ca Isus să vină numaidecât, căci se gândeau că El Își va da bine seama de starea fratelui lor și-l va vindeca. Lazăr credea cu tărie în trimiterea dumnezeiască a lui Isus; el îi era devotat din iubire, și el însuși era iubit de Învățătorul său dumnezeiesc, a cărui pace se coborâse peste casa lui. Credința și iubirea pe care surorile o simțeau față de Isus le îmbărbătau la convingerea, că Isus nu le va părăsi în nevoia lor. De aceea Îi trimiseră știrea simplă și plină de încredere: „Acela pe care-l iubești este bolnav”.
Auzind această știre, Isus zise: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” Atunci El mai rămase încă două zile, unde Se afla. După ce plecă cel care era rânduit să ducă lui Isus știrea, starea lui Lazăr se înrăutăți în mod vădit, și își poate cineva închipui cum cele două surori numărau zilele și ceasurile, care se aflau între trimiterea acelei știri și între clipa când Isus avea să le sosească în ajutor. Când timpul se apropie, când ele puteau să se aștepte la sosirea Sa, ele pândeau cu îngrijire la orice călător, pe care îl zăreau din depărtare, în speranța, de a vedea pe Isus. Toate sforțările și străduințele făcute pentru restabilirea fratelui lor fură zadarnice; ele vedeau bine, că el va muri dacă nu li se va trimite ajutor dumnezeiesc, pentru a-l scăpa. De aceea, ele exclamau neîncetat: „O, de ar veni Isus, care ar putea într-adevăr să scape pe scumpul nostru frate!”
În cele din urmă trimisul veni înapoi, dar Isus nu era cu el. Aduse surorilor întristate vestea despre cuvintele Mântuitorului: „Boala lui nu este spre moarte”, dar ele pierdură curajul, căci fratele lor se afla deja în agonie și în curând închise și ochii în moarte.
După două zile Isus propuse să meargă înapoi în Iudea, dar ucenicii căutau să-L oprească de la această cale. Ei îi amintiră despre ura, care se arătase contra Lui, când fusese pentru ultima dată acolo. Ei ziseră către El: „«Învățătorule», I-au zis ucenicii, «acum de curând căutau Iudeii să Te ucidă cu pietre, și Te întorci în Iudea?»” La aceasta Isus le declară, că El trebuie să meargă, căci Lazăr a murit, și adăugă: „Și Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeți.” Isus nu întârziase atât de mult de a merge acolo din lipsă de compătimire pentru întristata familie, ci scopul Său era, de a găsi la evenimentul trist al morții lui Lazăr o ocazie, de a da o dovadă de netăgăduit despre puterea Sa dumnezeiască și să lege cu Sine pe ucenicii Săi printr-o credință, pe care nimic nu o poate zdruncina. Unii dintre ei se întrebau deja, dacă nu cumva s-au înșelat cu privire la puterea Sa dumnezeiască; căci, își ziceau, că dacă El ar fi Hristos, de ce nu a salvat pe Lazăr pe care îl iubea? Isus dorea să facă o lucrare care să încoroneze activitatea Sa și să dea la toți cei, care voiau să creadă convingerea statornică, că El este într-adevăr Mântuitorul lumii.
De această călătorie în Iudea era legată o mare primejdie, căci Iudeii se hotărâseră să omoare pe Isus. Văzând ucenicii, că este cu neputință a-L opri de la această călătorie, Toma propuse la ceilalți, ca să însoțească pe Domnul lor, și zise: „Haidem, să mergem și noi ca să murim cu El!” Cei doisprezece însoțiră astfel pe Mântuitorul. În timpul călătoriei, Isus ajută la toți cei care aveau nevoie; El sprijinea pe cei suferinzi și vindeca pe cei bolnavi după obiceiul Său. Ajungând în Betania, El auzi de la mai multe persoane, că Lazăr a murit și că de patru zile zace înmormântat. Deși Se afla încă la o oarecare depărtare de casă, se auzeau deja strigătele de jale. Când un evreu murea, era obiceiul, că rudele cele mai apropiate se opreau din orice ocupație, trăiau cu cea mai simplă hrană, și jeleau pe cel mort. Mai aveau tocmite și femei pentru jeluire și pe acestea le auzi Isus jelindu-se și strigând în locuința, care pentru El fusese un loc de odihnă atât de plăcut și de pașnic.
Isus nu voia să vadă încă o dată pe nemângâiatele surori în mijlocul unei scene de confuzie și de tristețe, cum era acum în locuința acestora. De aceea El Se opri în calea Sa într-un loc retras, nu departe de casă, și le trimise știre despre venirea Sa, printr-un sol. Marta Îi ieși numaidecât înainte, povesti despre moartea fratelui și exclamă mișcată fiind de durere: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” Cu toată decepția ei, și cu toate durerile ei, totuși ea nu-și pierduse încrederea în Isus, căci adăugă: „Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu.”
Isus îi întări credința prin cuvintele: „Fratele tău va învia”. Dar Marta nepricepând în totul, ce vrea să spună Isus, îi răspunse, că ea știe foarte bine, că fratele ei va învia la ziua de apoi. Spre a-i călăuzi însă credința pe calea cea dreaptă Isus adăugă: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește, și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Isus voia să atragă cugetele Martei asupra Sa și să-i întărească credința în puterea Sa. Cuvintele Sale conțineau două înțelesuri; ele nu se refereau numai la acțiunea momentană de a învia pe Lazăr, ci se refereau și la învierea generală a tuturor drepților, despre care învierea lui Lazăr, pe care El era în perspectivă s-o facă, nu avea să fie decât un exemplu. Isus Se declară ca Autor al învierii. El, care în curând avea să moară pe cruce, poseda cheile morții ca Biruitor asupra mormântului și făcu cunoscut dreptul și puterea Sa de a da viață veșnică.
La întrebarea lui Isus: „Crezi aceasta?” Marta răspunse cu o mărturisire a credinței ei: „Da, Doamne, cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuie să vină în lume.” Cu aceste cuvinte Marta dădu astfel mărturie că ea crede, că Isus este Mesia cel făgăduit, și că El este în stare să facă tot, ceea ce credea că este potrivit de făcut. Isus porunci acum Martei, să cheme pe sora ei și pe prietenii, care veniseră ca să le mângâie. Maria veni la El, căzu la picioarele lui Isus, exclamând aceleași cuvinte: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” La priveliștea acestei jale amare, Isus, Se mâhni în spiritul Său și Se întristă, și zise: „Unde l-ați pus?” „Doamne”, i-au răspuns ei, „vino și vezi”. Cu toții plecară la mormânt, unde era îngropat Lazăr; aici era „o peșteră, la intrarea căreia era așezată o piatră.”
Aceasta era o priveliște întristătoare. Lazăr fusese foarte iubit, iar surorile lui plângeau cu inimile zdrobite pentru el pe când acei, care fuseseră prietenii săi, își uneau lacrimile lor cu acelea ale surorilor întristate. Chiar și Isus iubise pe Lazăr, care ținuse la El cu o credință de nestrămutat. La priveliștea acestei mari întristări și a faptului că acești amici îngenuncheați puteau să plângă pe un mort, în timp ce Mântuitorul lumii, care poseda puterea, de a-l învia, era de față -- „Isus plângea”. Durerea Sa nu era numai pentru scena care se desfășura înaintea ochilor Săi. Greutatea suferințelor tuturor apăsa asupra sufletului Său, și amintindu-și de anii ce aveau încă să vină, El vedea suferințele, necazurile, lacrimile și durerile de moarte, care aveau să fie soarta oamenilor. Inima Sa fu străpunsă de durerea familiei omenești din toate timpurile și din toate țările. Nenorocirea neamului păcătos apăsa greu asupra sufletului Său, lacrimi abundente curgeau din ochii Săi, căci El dorea să aibă toate suferințele.
Atunci cei din jurul lui Isus văzându-L plângând și auzind suspinul Său, ziseră între dânșii: „Iată cât îl iubea de mult!” Apoi șopteau unii către alții: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Isus suspină adânc asupra necredinței acelora, care pretindeau a crede într-Însul. Ei gândeau, că El plânge din cauza iubirii ce o avea pentru Lazăr, și că El, care săvârșise lucruri atât de minunate, nu ar fi în stare să scape pe Lazăr din moarte. Apăsat de asemenea din cauza necredinței acelora care ar fi trebuit să aibă credință într-Însul, Isus Se apropie de mormânt, zicând cu o voce poruncitoare, ca să ridice piatra. Mâinile omenești trebuiau să facă din partea lor tot ce le stă în putință; și numai atunci puterea dumnezeiască voia să-și aducă la îndeplinire lucrarea sa.
Maria însă obiectă contra ridicării pietrei de pe mormânt și aminti Învățătorului, că ar fi deja patru zile de când trupul lui Lazăr zace în mormânt și că ar fi început chiar să putrezească. Isus îi răspunse cu mustrarea: „Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” atunci ridică piatra și cei de față au putut vedea pe cel mort. Era vădit pentru toți că putrezirea se începuse într-adevăr. Ceea ce stă în puterea oamenilor se făcuse. Amicii decedatului se strânseră în jurul lui Isus plini de curiozitate, amestecată cu teamă, pentru a vedea ce va face El acum. Dar Isus, ridicându-și ochii către cer se rugă zicând: „Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Tăcerea care urmă acestor cuvinte, a fost întreruptă apoi de Isus, care strigă cu voce tare: „Lazăre, vino afară!” Viața se întoarse îndată în acel corp, care era deja atât de desfigurat prin putrezire, încât amicii săi se întoarseră înapoi de la el. Lazăr, ale cărui mâini și picioare erau înfășurate în mahrame, și a cărui față era acoperită cu o pânză, ascultă de porunca Mântuitorului; el încercă să se ridice și să meargă, dar nu putea din cauza legăturilor. Atunci Isus porunci amicilor Săi: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă.”
Și aici se ceru ajutor omenesc pentru aceea ce erau în stare să facă. Pânza, care dovedea că corpul intrase în putrefacție, a fost îndepărtată, și iată, Lazăr sta în fața lor, fără a fi slăbit de boală, nu cu membrele tremurând de slăbiciune, ci ca un om în floarea vârstei, și în toată puterea sa, ai cărui ochii străluceau de pricepere și de iubire față de Salvatorul său. El se apleacă la picioarele lui Isus și-l preamărește. O admirație nedescrisă cuprinde mai întâi pe toți cei de față; dar imediat urmă o scenă de bucurie nespusă și de mulțumiri călduroase. Marta și Maria primiră pe fratele lor redat iarăși vieții ca pe un dar al cerului, și cu lacrimi de bucurie își exprimau cea mai adâncă recunoștință față de Domnul și Mântuitorul lor. Dar în timp ce fratele, surorile și amicii se bucurau împreună, Isus Se retrase din această scenă agitată, și mulți căutând pe Dătătorul de viață nu-L găsiră nicăieri.
Această înviere, care încoronă toate minunile lui Isus, avu ca urmare, că mulți crezură într-Însul de aici înainte. Dar unii din acei care se aflau în gloată, în apropiere de mormânt și care văzură faptele minunate săvârșite de Hristos, sau auziră despre aceasta, nu se pocăiră pentru aceasta, ci își împietriră inimile contra dovezilor, pe care le vedeau ochii lor și le auzeau urechile lor. Această manifestare a puterii lui Hristos, a fost cea mai evidentă dintre toate, pe care Dumnezeu le oferise omului, ca dovadă, că El a trimis pe Fiul Său în lume pentru a mântui pe oameni. Dacă fariseii lepădau această dovadă atât de puternică, atunci nici o altă putere din cer și de pe pământ nu-i putea smulge din necredința lor satanică.
Spionii alergară acum la bătrânii poporului, spre a le duce știrea despre această minune a lui Isus și au zis: „Iată, tot poporul se duce după El”. Prin această minune, Isus făcu un pas hotărât pentru împlinirea misiunii Sale pământești. Aceasta era cea mai solemnă dovadă, că el este Fiul lui Dumnezeu, și că Lui I s-a dat puterea asupra morții și a mormântului. Inimile care au stat de mult timp sub stăpânirea păcatului, și care lepădară și această dovadă despre divinitatea lui Isus, se aruncară prin aceasta într-un întuneric de nepătruns și ajunseră în totul sub influența lui Satan, spre a fi aruncați de el în prăpastia cea veșnică.
Minunea săvârșită la mormântul lui Lazăr înăspri și mai mult ura fariseilor la mormântul lui Isus. Această manifestare a puterii divine, prin care a fost arătat de netăgăduit că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, ar fi fost îndeajuns spre a convinge orice minte sănătoasă și orice conștiință luminată. Dar fariseii, care lepădaseră orice altă dovadă mai mică, fură aprinși de mânie, când auziră despre această nouă minune, a învierii unui mort în plină zi, în fața unei mulțimi de martori. Toate obiecțiile lor nu puteau niciodată să contrazică o dovadă atât de bătătoare la ochi. Tocmai din acest motiv, ura lor de moarte deveni cu atât mai înverșunată, și ei supravegheau orice ocazie, de a pune în aplicare planurile lor ascunse și de a-L omorî. În inimile lor erau deja ucigași.
Mai marii iudeilor se consfătuiră împreună, ce cale să apuce, ca să slăbească efectul, pe care această minune îl făcuse asupra poporului, căci vestea, că Isus înviase pe Lazăr dintre morți, se răspândi pretutindeni și un mare număr de martori confirmau realitatea acestui eveniment. Dar și vrăjmașii lui Isus se străduiau să răspândească rapoarte mincinoase, sucind faptele reale, pe cât puteau, spre a abate poporul de la Acela, care îndrăznise să smulgă pe un mort din mormânt.
Dar în acest sfat al iudeilor se aflară și câțiva bărbați cu influență, care credeau în Isus Hristos; dar ei erau fără putere în a-și susține dorințele lor împotriva fariseilor plini de ură. Aceștia erau revoltați contra lui Isus, pentru că le demascase pretențiile lor fățarnice, și pusese în adevărata lor lumină prescripțiile lor aspre și teoriile lor strâmte, sub care ei ascundeau lipsurile caracterului lor. religiea cea curată, pe care o învăța Isus, și viața simplă și evlavioasă osândeau de asemeni pretinsa lor evlavie. Ei erau plini de sete de răzbunare, și aceasta nu putea fi stinsă decât prin moartea Sa. Ei încercaseră să-L facă să zică sau să fac ceva, care le-ar fi putut da o pricină de osândire; de mai multe ori ei au vrut să-L omoare cu pietre, dar El Se retrăsese liniștit și dispăruse din privirile lor.
Minunile pe care Isus le săvârșise în ziua Sabatului, se făcuseră toate spre alinarea suferințelor celor nenorociți; fariseii însă invocaseră aceste fapte de milostivire ca pretext, pentru a osândi pe Isus ca profanator al Sabatului. Ei încercară de asemenea să ațâțe pe Irodieni contra Sa; înfățișându-le bănuiala că Isus ar avea planul, să întemeieze o altă împărăție și se consfătuiră cu ei cum să-L omoare. Ei încercaseră de asemenea să ațâțe pe Romani contra Sa, înfățișându-l ca și când El ar vrea să Se scuture de supremația lor. Ei se folosiseră de orice pretext posibil, pentru a nimici influența Sa asupra poporului, însă ei se vedeau întotdeauna înșelați în așteptările lor, pentru că poporul fusese martor ocular al faptelor de milă și de iubire, pe care Isus le făcuse, și auziseră acele învățături curate și sfinte, care nu puteau fi fapte și învățături ale unui profanator al Sabatului și defăimător de Dumnezeu. Chiar și spionii, care fuseseră trimiși de farisei, ca să-L aresteze, se simțiseră atât de mișcați de apropierea divină a marelui Învățător, încât nu cutezară să pună mâna pe El. Înfuriați la culme, iudeii se hotărâseră în cele din urmă, ca oricine se va declara ca adept al Său, să fie dat afară din sinagogă.
Adunându-se preoții, mai marii și bătrânii, spre a se sfătui împreună, luară hotărârea fermă să aducă la tăcere pe omul care făcea fapte atât de extraordinare, încât toată lumea rămânea uimită. Nicodim și Iosif zădărniciseră osândirea lui Isus în consfătuirea precedentă, de aceea de data aceasta nu au mai fost chemați la sfat. Caiafa, care în acel an ocupa postul de mare preot, era un om mândru și tiran. Din fire el era trufaș și intolerant; el studiase profețiile, dar deși spiritul Său era încă învăluit în întuneric cu privire la înțelesul lor adevărat, totuși El vorbea cu mare autoritate și da o aparență de cunoștință.
Astfel preoții și fariseii consfătuindu-se împreună, unul dintre ei zise: „Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El, și vor veni romanii și ne vor nimici și locul nostru și neamul.” Atunci Caiafa răspunse plin de aroganță: „Voi nu știți nimic; oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?” Cuvintele arhiereului au fost hotărâtoare; că adică dacă Hristos ar fi nevinovat, El tot trebuie să moară, căci provoacă confuzie și trage poporul la Sine, și micșorează autoritatea mai marilor. El nu ar fi decât o persoană singură; și de aceea ar fi mai bine -- zicea Caiafa -- ca El să moară, chiar dacă ar fi nevinovat, decât să slăbească demnitatea mai marilor. Prin cuvintele, că să moară un om pentru popor, Caiafa arătă, că avea oarecare cunoștință a profețiilor, deși această cunoștință era foarte mărginită. La descrierea acestui eveniment, Ioan scoate în evidență profeția și lărgimea și adâncimea însemnătății ei, cu următoarele cuvinte: „Și nu numai pentru neamul acela, ci și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți.” În orbia Sa, chiar trufașul Caiafa dădu prin cuvintele Sale mărturie despre misiunea lui Isus ca Salvator.
Aproape întreg sfatul era de aceeași părere, cu arhiereul, că cea mai înțeleaptă politică ar fi, de a omorî pe Isus. După ce această hotărâre a fost luată, mai rămânea însă de a se decide, în ce mod să se execute această hotărâre. Ei se fereau de măsuri prea pripite, de teamă, ca să nu întărâte poporul și să-și atragă asupra lor răul, pe care ei voiau să-l facă lui Isus. Mântuitorul, făcea mereu numai bine poporului învățându-l calea mântuirii, și toți știau că umblarea Lui e fără prihană. Influența Sa asupra lor era foarte puternică; de aceea și fariseii amânară executarea sentinței rostite contra Lui.
Hristos cunoștea planurile preoților contra Sa; El știa, că ei doreau, ca să-L stârpească din mijlocul lor, și că dorința lor avea să fie în curând realizată; dar nu se cuvenea ca El să grăbească această catastrofă finală; de aceea El preferă să se retragă din această împrejurime. Isus învățase deja timp de trei ani în public. Exemplul Său de tăgăduire de Sine și bunăvoința Sa dezinteresată stă în fața ochilor lor. Viața Sa de curăție, de suferință și de evlavie era cunoscută de toți. Și totuși acest timp scurt de încordare de trei ani fu atât, cât lumea putuse suporta prezența Salvatorului ei.
Întreaga Sa viață, El fusese expus la prigonire și la dispreț. Gonit din Betleem de gelozia unui rege, lepădat de propriul Său popor din Nazaret, osândit la moarte fără vină în Ierusalim, Isus împreună cu câțiva dintre ucenicii Săi își găsi refugiu momentan într-un oraș. El, care fusese mișcat totdeauna la privirea mizeriei omenești, care vindecase pe bolnavi, care dăduse orbilor vedere, urechi surzilor și limbă muților, care hrănise pe cei flămânzi și mângâiase pe cei întristați, fu silit să Se retragă din poporul, pentru a cărui mântuire lucrase. El, care pășise ca pe uscat pe valurile agitate ale mării, care liniști furtuna cu un singur cuvânt, și dădu afară demonii, care chiar la ieșirea lor Îl recunoșteau ca Fiu al lui Dumnezeu; El care rupse legăturile morții, și care captivase atenția a mii de suflete prin cuvintele înțelepciunii Sale, care curgeau de pe buzele Sale, nu avu posibilitatea să miște inimile acelora, care năvăleau orbește în calea prejudecăților lor și în ura lor nebună, respingeau cu îndărătnicie lumina.
Nu este în planul lui Dumnezeu, de a constrânge pe oameni să lepede necredința lor nelegiuită; ei trebuie să se decidă singuri, dacă preferă lumina sau întunericul, adevărul sau rătăcirea. Spiritul omenesc este înzestrat cu capacități, de a deosebi între bine și rău. Dumnezeu nu dorește, ca oamenii să decidă dintr-un impuls momentan, ci pe temeiul dovezilor prezentate, comparând cu îngrijire text cu text. Dacă iudeii ar fi dat la o parte prejudecățile lor și ar fi comparat profețiile scrise cu întâmplările care caracterizau viața lui Isus, atunci ei ar fi recunoscut într-adevăr armonia minunată, care exista între profeții și împlinirea lor în viața și misiunea Galileean-ului modest.
Sărbătoarea Paștelui se apropia; mulți porneau din toate părțile țării spre Ierusalim, spre a se curăți după datina iudaică. În popor se vorbeau și se presupuneau multe cu privire la Isus, și se întrebau minunându-se, dacă va veni și El la sărbătoare. „Iar preoții cei mai de seamă și Fariseii porunciseră că, dacă va ști cineva unde este, să le dea de știre ca să-L prindă.”