Cu șase zile înainte de sărbătoarea Paștelui, Isus Se afla în casa lui Lazăr din Betania. El Se găsea în drumul Său de la Ierihon, spre Ierusalim pentru sărbătorirea Paștelui, și alese această locuință pașnică pentru odihnă și recreație. O mare mulțime de oameni se aflau în drum spre cetate și duseră vestea, că Isus vine la sărbătoare și în drumul Său va petrece Sabatul și se va repauza în Betania. Această veste fu primită de popor cu mare entuziasm; căci faptele minunate ale lui Isus deveniseră cunoscute pretutindeni; dar învierea lui Lazăr din morți, care avusese loc în ultimul timp, trezise în mod cu totul deosebit o uimire generală. Foarte mulți porniră spre Betania, unii din curiozitate, ca să vadă pe cel înviat din morți, iar alții pentru că inimile lor erau pline de atracție pentru Isus și doreau fierbinte ca să vadă fața Sa și să asculte la cuvintele Sale binecuvântate.
Ei aduseră înapoi rapoarte, care măriră și mai mult agitația mulțimii. Toți erau setoși să vadă și să audă pe Isus, al Cărui renume ca profet se răspândise peste întreaga țară. Pretutindeni se punea întrebarea cine este acest minunat învățător, de unde vine, și dacă Lazăr, pe care El l-a înviat dintre morți, Îl va însoți la Ierusalim, și dacă este adevărat că Marele Profet va fi încoronat ca rege la sărbătoare. Isus și lucrarea Sa minunată captivă întreaga atenție a poporului. Preoții și mai marii recunoscură, că vor pierde influența asupra poporului, de aceea ura lor contra lui Isus crescu și mai mult; ei de abia puteau aștepta până la sosirea Sa, când sperau să aibă ocazia dorită, spre a-și satisface setea lor de răzbunare, și să înlăture pentru totdeauna pe Hristos din cale. Trecând însă timpul, fără ca Isus să Se arate, ei deveniră agitați și neliniștiți, temându-se că poate nu va veni deloc la Ierusalim. Îngrijorarea lor crescu de teamă, că El poate a întrevăzut intențiile lor și de aceea nu va veni. Ei își aminteau, de câte ori El le-a priceput cugetele lor, de câte ori le-a dat pe față planurile lor ascunse și le-a zădărnicit scopurile lor criminale. De abia își puteau ascunde temerea lor și se întrebau unii pe alții: „Ce credeți? N-are să vină la praznic?”
Cu mare grabă a fost convocată o adunare a preoților și a fariseilor, ca să ia hotărâri în privința lui Isus, pentru că agitația și entuziasmul poporului creștea neîncetat din cauza Sa. Căzură de acord, că ar fi primejdios a pune mâna pe el pe față în public, sub orice pretext ar fi, pentru că de la învierea lui Lazăr, poporul își îndreptase simpatiile sale către Isus. De aceea ei luară hotărârea, să procedeze cu viclenie, și să-L prindă în ascuns, și să evite în felul acesta orice răscoală și orice intervenție a poporului. După aceea ei gândeau să-L aducă în fața unui tribunal de judecată, și nădăjduiau să întoarcă în cele din urmă părerea nestatornică a publicului în favoarea lor, imediat ce osânda de moarte a lui Isus va fi făcută cunoscut.
Dar o altă obiecție se ridică: În caz că vor executa pe Isus, iar Lazăr va rămâne în viață ca martor al puterii Sale minunate de a scula pe morți, atunci faptul, că ar exista în viață un om, care a zăcut mort în mormânt timp de patru zile, și al cărui corp intrase deja în putrefacție, dar care totuși a primit iarăși viață și sănătate printr-un cuvânt al lui Isus, va schimba mai curând sau mai târziu părerea publică spre propria lor nenorocire. Fiindu-le deci teamă, din pricina osândirii unui om, care singur era în stare să facă o astfel de minune spre binele omenirii, să nu aducă vreo nenorocire asupra lor înșile, hotărâră că și Lazăr trebuia să moară. Ei susțineau că dacă poporul va pierde încrederea în conducătorii săi, prin aceasta puterea națională va fi distrusă.
Atât de departe poate duce invidia și prejudecata amară pe sclavii lor. Întorcând spatele lui Isus, Fariseii căzură din ce în ce mai mult în întuneric și superstiție, până ce, ura și necredința lor crescând neîncetat, fură gata, în cele din urmă, pentru realizarea intențiilor lor nelegiuite, să-și mânjească mâinile cu sângele Său, și în același timp să ia viața unui om, pe care puterea divină îl smulsese din puterea mormântului. Ei luară o astfel de poziție, din care nici puterea omenească nici cea dumnezeiască nu-i mai putea salva; ei păcătuiau contra Spiritului Sfânt. Răscularea lor contra lui Hristos era o chestiune hotărâtă; El era pentru ei o piatră de poticnire și o stâncă de cădere. Ei nu voiau să sufere stăpânirea acestui om, Isus, asupra lor. Pe când aceste planuri se puneau la cale în Ierusalim, Isus Se repauză de ostenelile Sale în locuința pașnică a lui Lazăr. Simeon din Betania, pe care Isus îl vindecase de lepră, dorea să arate Maestrului său o onoare deosebită, și-L invită, atât pe el, cât și pe amicii Săi, ca să cineze în casa sa. Mântuitorul ședea la masă cu Simeon, pe care îl vindecase de boala cea scârboasă a leprei, de o parte, și Lazăr, cel pe care îl înviase din morți, de altă parte. Marta servea pe oaspeți, pe când Maria asculta cu atenție la cuvintele lui Isus. Ea vedea, că El e plin de întristare; și ea știa, că imediat după învierea fratelui ei, El a trebuit să se ascundă de prigonirile iudeilor celor mai de frunte. Privind la fratele ei, care se bucura acum de o sănătate deplină, inima ei fu umplută de recunoștință față de Isus, care smulsese pe fratele lor din puterea mormântului.
În marea Sa milostivire, Isus iertase Mariei multe și grele păcate, iar inima ei era plină de iubire pentru Salvatorul ei. Ea Îl auzise adesea vorbind despre apropierea morții Sale, și era întristată, că El avea să sufere o moarte atât de tirană. Cu un mare sacrificiu personal ea cumpărase un vas de alabastru plin cu mir de nard prețios pentru ca să ungă cu el corpul lui Isus după moartea Sa. Dar acum ea auzi pe mulți exprimându-și părerea, că el va fi ridicat la demnitatea de rege, îndată ce va merge la Ierusalim, și ea a fost gata să creadă că lucrurile stau așa. Ea era plină de bucurie, că Mântuitorul ei, nu va mai fi mult timp disprețuit și lepădat, și nu va mai avea nevoie să mai caute să fugă de prigonirile vrăjmașilor Săi. În iubirea și recunoștința ei, ea dorea să fie cea dintâi, care să-I arate onoare. Căutând să evite orice ocazie de paradă, ea unse capul și picioarele Sale cu mirul prețios și-I uscă apoi picioarele cu părul ei cel lung și încrețit.
Fapta ei nu fusese observată de ceilalți, dar parfumul umplu întreaga casă și făcu prin aceasta cunoscut la toți cei de față acel serviciu al ei din iubire. Câțiva dintre ucenici își exprimau indignarea lor pentru aceasta, iar Iuda, mai ales își exprima dezaprobarea sa pentru o astfel de risipă. Simeon, cel care făcuse ospățul, care era un fariseu, a fost influențat de cuvintele lui Iuda și a fost umplut de necredință. Chiar și el gândea că Isus n-ar fi trebuit să primească nici un serviciu de la Maria, din cauza vieții ei din trecut. Iuda, autorul acestei nemulțumiri provocate printre cei de față, nu știa totuși nimic despre marele respect și devotament, care mânase pe Maria la fapta ei de iubire. El fusese ales ca administrator al banilor ucenicilor în general, și în această poziție, el își însușise în mod necinstit și mijloacele, care erau destinate serviciului lui Dumnezeu.
El se lăsase condus de lăcomie, până ce aceasta îi ștersese orice trăsătură bună din caracterul său. Această faptă a Mariei sta într-un contrast atât de izbitor față de propria sa iubire de sine, încât el se rușina de zgârcenia sa, și căuta să sprijine obiecția sa împotriva darului ei pe motive mai demne. Adresându-se ucenicilor zise: „De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei, și să fie dat săracilor?” În acest fel el căuta să-și ascundă lăcomia sa sub o grijă aparentă pentru cei săraci, deși în realitate el nu se sinchisea deloc pentru aceștia.
El dorea să aibă în mâna sa prețul mirului prețios, spre a-l întrebuința în scopurile sale egoiste. Prin pretinsa sa grijă de cei săraci, el induse în eroare pe ceilalți ucenici, și prin aluziile sale răutăcioase, el îi făcu, ca să privească fapta Mariei cu neîncredere. Se făcu o șoptire de jur împrejurul mesei pentru această pretinsă risipă: „Ce rost are risipa aceasta de mir? Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de lei, și să se dea săracilor.” Maria căzu în mare nedumerire, când ochii ucenicilor au fost îndreptați către ea plini de asprime și reproș. Ea simțea că fapta ei de devotament ar fi fost nepotrivită, și tremurând ea aștepta să audă dezaprobarea lui Isus.
Mântuitorul observase însă toate câte se petrecuseră și cunoștea motivele fiecăruia dintre cei de față. El citea intenția Mariei la aducerea prețiosului ei sacrificiu. Deși ea păcătuise greu, totuși căința ei era sinceră și cu toate că Isus o mustrase pentru păcatele ei, totuși avea compătimire cu slăbiciunile ei și o iertă de vina ei. Inima Mariei a fost plină de recunoștință pentru marea milostivire a lui Isus. De șapte ori auzise ea mustrarea Sa aspră către spiritele rele, care stăpâneau sufletul ei, dar auzise și cele mai călduroase rugăciuni, pe care El le adresase Tatălui Său pentru ea. Ea știa, cât de respingătoare erau toate necurățiile pentru sufletul cel imaculat al Mântuitorului, și ea birui păcatele ei prin puterea Salvatorului. Ea fu preschimbată și deveni acum părtașă naturii dumnezeiești.
Maria aduse darul ei ca un omagiu de recunoștință al inimii sale, iar Isus explică motivele ei și justifică fapta ei. El zise: „Lăsați-o în pace; de ce-i faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine.” El îndreptăți fapta ei înaintea celor de față, arătând că aceasta era expresia recunoștinței ei, pentru că o scăpase de o viață de ocară și o conduse la curăție și o învățase să creadă într-Însul. El adăugă: Ea „l-a păstrat pentru ziua înmormântării Mele”. Mirul păstrat cu atâta îngrijire, cu care gândea să îmbălsămeze corpul Domnului ei, ea îl turnă pe capul Său în credința, că El va fi ridicat în curând pe tronul din Ierusalim.
Isus ar fi putut îndrepta atenția ucenicilor asupra lui Iuda, ca pricină a osândirii nemiloase a Mariei. El le-ar fi putut descoperi sfințenia prefăcută a caracterului său și le-ar fi făcut cunoscut lipsa sa totală de atenție față de săraci și sustragerea banilor, care fuseseră destinați pentru întreținerea lor. Pentru El ar fi fost ceva ușor, ca să ațâțe indignarea lor contra lui Iuda, din cauza apăsării pe care el o exercita asupra văduvelor, orfanilor și muncitorilor cu ziua; dar El Se stăpâni și nu dădu pe față caracterul adevărat al lui Iuda. Nu-i făcu nici un reproș, spre a nu-i da nici un motiv de scuză pentru trădarea pe care el avea s-o facă în curând.
Dar El mustră pe ucenici zicându-le: „Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, și le puteți face bine oricând voiți: dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.”
Privind în viitor, Isus vorbi cu siguranță despre Evanghelia Sa, care avea să fie predicată în toată lumea. Împărații aveau să se ridice și să cadă; numele domnitorilor și cuceritorilor aveau să fie uitate; dar amintirea faptei acestei femei avea să fie eternizată pe paginile istoriei sfinte.
Dacă ucenicii ar fi cunoscut pe deplin caracterul sublim al Maestrului lor, atunci ei n-ar fi privit nici o jertfă prea scumpă, pentru a fi adusă Fiului lui Dumnezeu. Magii de la răsărit au înțeles adevărata Sa poziție și onoare ce I se cuvenea mai bine, decât proprii Săi urmași, care primiseră instrucțiunile Sale puternice. Ei aduseră Mântuitorului daruri prețioase și se plecară cu respect sfânt înaintea Lui, pe când era încă un copil mic și culcat în iesle.
Privirea pe care Isus o aruncă asupra lui Iuda cel egoist, îl convinse, că Maestrul său vedea fățărnicia sa și citea caracterul său josnic și disprețuitor. El fu umplut de spiritul răzbunării. Inima sa ardea de invidie, că Isus primise un dar atât de prețios, care ar fi făcut onoare domnitorilor lumii. După cină, el merse imediat la mai marii preoților și se oferi, a le da în mână pe Maestrul său. Preoții erau plini de bucurie pentru aceasta, „și i-au făgăduit bani. Și Iuda căuta un prilej nimerit, ca să-L dea în mâinile lor.”
În exemplul lui Iuda vedem urmările grozave ale lăcomiei și ale furiei nesfințite. El invidia pe Isus din cauza acelui dar prețios, și cu toate că el nu fusese mustrat personal, totuși spiritul său de răzbunare și lăcomia sa îl făcu să vândă pe Domnul lor pentru treizeci de arginți. Maria arătă, cât de mult prețuia ea pe Salvator, încât nu socoti ca prea scump a jertfi acel dar prețios pentru El; Iuda din contră Îl prețuia după suma pe care o primi pentru trădarea Sa; sufletul său ordinar cumpăni viața Fiului lui Dumnezeu pentru o sumă neînsemnată de bani. Acel spirit rece de câștig, se dă pe față de către mulți din zilele noastre, care pretind a fi urmași ai lui Hristos. Darurile lor pentru cauza Sa nu sunt făcute decât cu neplăcere, sau sunt reținute în totul sub diferite pretexte. Binefacerea generală, nelimitată din biserică sau confesiune, este înfățișată adesea sub un astfel de pretext, și ei susțin ca și Iuda, că ar fi mai bine să se dea săracilor. Dar adevăratul creștin își arată credința sa, dând mijloacele sale pentru cauza adevărului; el se cunoaște din faptele sale; căci „credința fără fapte este moartă”.
Isus citea inima lui Simeon și știa, că insinuările lui Iuda făcuseră o impresie asupra lui, și că în inima lui se ridicase întrebarea: „Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar ști cine și ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă.” Luca 7, 39. Când Iuda părăsi casa, Isus se adresă celui ce făcuse cina cu cuvintele: „Simone, am să-ți spun ceva”. Simon răspunse: „Spune, Învățătorule”. Isus îi povesti apoi o pildă, prin care îi arătă contrastul dintre recunoștința lui Simeon, ospătătorul Său, pe care îl curățise de lepră, și recunoștința Mariei, care dobândise iertarea păcatelor ei. El zise: „Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-mi dar, care din ei va iubi mai mult?” Simeon nu cunoștea aplicația pe care Isus avea de gând s-o facă; și de aceea răspunse: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: „Drept ai judecat.” Acest răspuns osândi pe Simeon. El fusese un mare păcătos și suferise de o boală nesuferită, așa încât toți fugeau de el. Strigase cu voce jalnică după ajutorul lui Isus și Mântuitorul care avea întotdeauna o ureche deschisă față de mizeria omenească, îl curățise atât de păcate, cât și de boala sa grozavă. Simeon a fost umilit; totuși el fusese un fariseu mândru și nu se socotise pe sine ca un păcătos așa de mare, cum era în realitate; și la aceasta el mai devenise și înfumurat și mândru în închipuirea sa. După părerea sa, el sta mai presus cu mult decât acea femeie sărmană, care unsese picioarele lui Isus. Ospătând pe Isus în casa sa, voia prin aceasta să-I arate un semn de o deosebită stimă; dar respectul său față de Isus fu totuși micșorat când văzu că Mântuitorul primi cu atâta îndurare adorația Mariei care totuși fusese o mare păcătoasă. El nu se mai gândea la minunea, prin care Isus îl scăpase de la moartea în care era cuprins de viu, și chibzuia acum cu sânge rece, dacă Isus este Mesia și se poate în același timp înjosi, spre a primi darul acestei femei. El gândea, că dacă Isus ar fi fost într-adevăr Mesia, trebuia să cunoască păcătoșenia ei și să o respingă. El nu recunoștea, că el însuși fusese un mai mare păcătos decât ea, și că Hristos îi iertase atât lui cât și ei. El era gata să pună la îndoială caracterul divin al Maestrului său, pentru că gândea a fi descoperit o lipsă de judecată într-Însul.
Pe de altă parte, Maria era pătrunsă de pocăință și umilință, din cauza păcatelor ei. Din recunoștință pentru milostivirea sa iertătoare, ea era gata să jertfească totul pentru Hristos, și nici-o îndoială despre trimiterea Sa dumnezeiască nu mai neliniștea sufletul ei nici măcar o clipă. Prin pilda Sa, Isus nu voia să Se refere la gradul de recunoștință, pe care aceste două persoane o nutreau față de El, căci niciuna din aceste două nu erau în stare, să șteargă tributul de mulțumire, pe care îl datorau. El Se referea din contră la poziția lui Simeon, care se considera mai drept decât femeia, și arăta că deși păcatele sale iertate erau mari, totuși el nu răsplătise Binefăcătorului său cu acea stimă și iubire, care exclude orice necredință. El nu-și da seama decât puțin despre obligația Sa față de Salvatorul său, în timp ce Maria, prețuind pe deplin milostivirea ce i se arătase, era plină de recunoștință și de iubire.
Isus scoase în evidență contrastul izbitor, zicând: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, și nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, și Mi le-a șters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când a intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir.”
Fariseul cel mândru își închipuise că va arăta lui Isus destulă cinste, dacă Îl invită în casa sa; și fiind stăpânit de simțul propriei sale mărimi neglijase să-I dovedească cinstea, care se cuvenea unui oaspete atât de înălțat, care săvârșise pentru el o minune de milostivire. Isus îmbărbătă faptele de politețe gingașe, iar femeia a fost lăudată în mod călduros de către Salvator pentru atenția și iubirea ei: „De aceea îți spun: «Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.»”
Ochii lui Simeon au fost deschiși, și el recunoscu neglijența și necredința sa. El a fost mișcat prin bunătatea lui Isus, că nu-l dojeni în fața tuturor oaspeților. El își dădu seama, că Isus nu voia să dea pe față înaintea altora vina și lipsa sa de recunoștință, ci voia numai să-i convingă sufletul printr-o expunere a purtării sale care se potrivea bine cu acel caz. Acuzele aspre ar fi împietrit inima lui Simeon față de căință; dar îndemnurile indulgente îl convinseră totuși de rătăcirea sa și-i câștigară inima. El recunoscu mărimea vinovăției sale față de Domnul său, și pe viitor deveni un bărbat umilit și tăgăduitor de sine.
Dacă ne dăm seama de mărimea datoriei noastre față de Mântuitorul nostru, atunci ne vom lega mai strâns de El, și iubirea noastră se va da pe față în toate acțiunile noastre, Isus își amintește de orice faptă bună pe care o fac copiii Săi. Cel tăgăduitor de sine și binefăcător va trăi în amintirea Sa, și va fi răsplătit în ziua de apoi. El nu va uita nimic din ceea ce se face pentru cauza Sa sfântă. Nici o jertfă nu poate fi prea scumpă, pentru a fi adusă pe altarul credinței noastre.