În prima zi a săptămânii, Isus Își continuă călătoria Sa la Ierusalim, spre a lua parte acolo la sărbătoarea Paștelor. Gloate multe de popor care veniseră la Betania, ca să-L vadă, Îl însoțeau, însuflețite de dorința, de a fi martori oculari ai intrării Sale triumfale în sfânta cetate. Întreaga natură părea a fi în bucurie de sărbătoare: pomii înfrunziseră iarăși și florile lor umpleau văzduhul cu parfumul lor. Mulți se găseau pe cale spre cetate, ca să serbeze Paștele. Aceste cete se atașau mereu la mulțimea, care înconjura pe Isus. El trimise înainte pe doi din ucenicii Săi, ca să aducă un „măgăruș, mânzul unei măgărițe”, pe care să intre călare în Ierusalim. Dar întrucât orașul se afla numai la o mică depărtare și mai înainte El călătorise întotdeauna cu plăcere pe jos, ucenicii Săi nu pricepeau la început, de ce El preferă acum să meargă călare. Dar speranța se ridică în inima lor la gândul plin de bucurie, că Isus intenționează să intre în capitală, să Se proclame ca Împărat al Iudeilor și să înceapă a împărăți. În timp ce ucenicii executau însărcinarea lor, ei comunicară amicilor lui Isus ideile lor strălucite și din această cauză agitația se răspândi în lung și-n lat, iar așteptările poporului se încordară la culme.
Isus alese pentru Sine un mânz pe care nu călărise nimeni. Cu un entuziasm vesel, ucenicii își puseră veșmintele lor pe măgăruș și puseră pe Maestrul lor deasupra. Imediat după aceasta strigăte triumfale umplură văzduhul, iar mulțimea Îl salută ca pe Mesia și Împăratul lor. Isus primi acum omagiile, pe care mai înainte le respinsese întotdeauna, iar ucenicii priveau aceasta ca pe un semn, că speranțele lor fericite vor fi realizate, căci Îl vor vedea acum în Ierusalim, recunoscut în general ca Împărat al lui Israel. Toți se simțeau fericiți și plini de entuziasm căutau să se întreacă unii pe alții în omagiile lor. Într-adevăr ei nu puteau desfășura nici o podoabă și strălucire exterioară; dar ei Îi aduceau adorarea inimilor fericite. Ei nu erau în stare ca să-i ofere daruri prețioase, dar mulți își întindeau veșmintele lor ca covoare în calea Sa, iar alții presărau înaintea lui ramuri de măslin și de palmier. Acestei expediții triumfale, ei nu-i puteau pune în frunte nici un stindard împărătesc, dar ei ridicau ramurile de palmieri ale pomilor înfrunziți ca semne de biruință ale naturii, și fâlfâind cu ele înaintea Lui, strigăte puternice de osanale umpleau văzduhul.
La fiecare pas numărul lor creștea mereu; căci mulți, care auzeau de apropierea lui Isus, alergau să se atașeze la expediția triumfală. Simpli privitori se amestecau neîncetat cu mulțimea și întrebau: „Cine este acesta? Ce înseamnă această agitație generală?” Toți auziseră despre Isus și așteptau, ca El să vină la Ierusalim; totuși ei știau că El refuzase până aici, să primească onoruri pământești, și acum erau uimiți la culme, când auziră, că El este. Ei se minunau întrebându-se, ce întâmplare o fi provocat în el această schimbare de sentimente, întrucât El declarase mai înainte, că împărăția sa nu este din lumea aceasta.
Pe când ei se minunau și se întrebau astfel, mulțimea plină de entuziasm, aduce la tăcere întrebările lor printr-un strigăt triumfal, care se repeta mereu, mereu, și al cărui ecou răsuna lămurit de pe colinele și văile din apropiere. Și acum, acestei procesiuni vesele, îi iese în întâmpinare o mare mulțime din Ierusalim, care auziseră despre marea manifestație publică și alergau, să întâmpine pe Salvator, și să-L conducă la Ierusalim. Din mulțimea nenumărată de israeliți care veniseră la sărbătoarea Paștelui în acest oraș, mii de suflete Îi ieșeau acum înainte și-L salutau cu ramuri de palmieri în mâinile lor și cântând imnuri sfinte. Preoții dădură în templu semnalul de trâmbiță pentru serviciul divin de seară, dar numai puțini răspunseră la chemare, iar preoții ziceau cu consternare unii către alții: „Tot poporul se duce după El”.
În timpul viețuirii Sale pământești de până aici, Isus refuzase să primească onoruri pământești și respinsese orice încercare, de a-L ridica pe un tron pământesc; totuși cu această ocazie El voia să atragă atenția publică asupra Sa, ca Salvator al lumii. El Se apropia de punctul decisiv, când viața Sa avea să fie adusă ca un preț de răscumpărare pentru omul păcătos. Deși El avea să fie în curând trădat și pironit pe cruce ca un făcător de rele, totuși El voia să intre acum în Ierusalim, teatrul morții Sale ca jertfă care Îl aștepta, sub manifestările de bucurie ale mulțimii și sub onorurile ei împărătești, spre a da prin aceasta o slabă idee despre strălucirea revenirii Sale viitoare ca Rege al Sionului.
Era în intenția lui Isus, de a îndrepta atenția asupra jertfei, care avea să fie actul de încoronare al misiunii Sale către o lume căzută. Poporul se adună la Ierusalim să serbeze Paștele, în timp ce Mielușelul adevărat, se oferi de bună voie ca jertfă. Isus recunoscu că în toate timpurile viitoare, poporul lui Dumnezeu avea să facă moartea pe care El o suferit-o pentru păcatele lumii, ca obiect de adâncă meditație. Orice eveniment în legătură cu aceasta avea să fie expus fără vreo umbră de îndoială. De aceea era de însemnătate, ca ochii întregului popor să fie îndreptați asupra Lui, și ca manifestația publică care avea să aibă loc înainte de jertfa Sa de moarte, să fie de așa natură, încât atenția tuturor să fie îndreptată asupra jertfei însăși. După o astfel de expediție triumfală, ca aceea a Mântuitorului nostru în Ierusalim, ochii tuturor aveau să urmărească desfășurarea rapidă a vieții Sale până la sfârșit.
Evenimentele bătătoare la ochi, care erau în legătură cu această intrare, nu puteau să nu intre în discuția generală și să nu aducă pe Isus la cunoștința fiecăruia. După răstignirea Sa, ei aveau să fie puși în legătură cu osândirea și moartea Sa, aveau să cerceteze profețiile și ca urmare aveau să descopere faptul, că acesta era într-adevăr Mesia; și în toate țările aveau să se înmulțească convertirile la credința în Hristos. La această unică scenă triumfală din viața Sa pământească, Salvatorul ar fi putut să Se prezinte cu o suită de îngeri cerești și cu trâmbița lui Dumnezeu; totuși El urmă cu credincioșie calea umilinței, pe care apucase, și purtă povara omenirii, până ce viața Sa a fost jertfită pentru viața lumii.
Această zi, care părea să încoroneze activitatea lor de până aici, ar fi fost pentru ucenici ca o zi acoperită de nori întunecoși, dacă ei ar fi știut, că această scenă de bucurie nu era decât un preludiu al suferințelor și al morții Maestrului lor. Deși El le vorbise în diferite rânduri despre jertfa Sa de moarte inevitabilă, totuși în veselia triumfală prezentă, ei uitară cuvintele Sale triste și așteptau domnia Sa plină de binecuvântare pe tronul lui David. Procesiunea se mărea continuu, și toți cu puține excepții, fură cuprinși de entuziasmul momentului și se uniră la strigătele de veselie și de osanale, care răsunau de pe o colină pe alta și dintr-o vale într-alta. Neîncetat se auzea strigătul: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!” Marea mulțime părea a se întrece în a răspunde unii altora la acest strigăt luat dintr-un trecut profetic.
Mulți farisei erau martori la această scenă, și fiind plini de invidie și de răutate, căutară să abată părerea generală în altă direcție. Ei făcură uz de orice autoritate posibilă, ca să înăbușe entuziasmul poporului; dar, toate străduințele și toate amenințările lor au fost fără succes. Temându-se că aceste mari mulțimi vor fi în stare să ridice pe Isus la rangul de rege, ca un ultim refugiu al lor, ei își făcură drum prin mulțime, și vorbiră lui Isus cu cuvinte mustrătoare și amenințătoare: „Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii!” Ei mai declarară, că o astfel de manifestație zgomotoasă și agitată ar fi ilegală și nu va fi îngăduită de autoritate. Dar răspunsul lui Isus aduse totuși la tăcere ordinele lor trufașe: „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.”
Dumnezeu Însuși, prin providența Sa deosebită, hotărâse desfășurarea acelor evenimente, care aveau loc atunci, și dacă oamenii ar fi neglijat aducerea la îndeplinire a planului dumnezeiesc, atunci El ar fi dat glas chiar pietrelor neînsuflețite, și ele ar fi salutat pe Fiul Său cu cântări de laudă. Această scenă fusese descoperită în viziuni profetice sfinților vizionari din Vechiul Legământ, iar oamenii erau fără putere de a zădărnici intenția lui Iehova. Când fariseii aduși la tăcere se retraseră, cuvintele lui Zaharia au fost repetate de sute de glasuri: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.”
Fariseii s-au văzut constrânși să renunțe la străduințele lor, de a înăbuși entuziasmul general, întrucât toate reclamațiile lor, nu făceau decât să mărească și mai mult zelul poporului. Niciodată mai înainte nu văzuse lumea o procesiune triumfătoare ca aceasta. Ea nu se asemăna cu convoaiele triumfale ale cuceritorilor vestiți ai pământului. În acest convoi nu se aflau prizonieri cu inima întristată, ca trofee ale vitejiei împărătești; dar Salvatorul era înconjurat firește de trofee glorioase și de martorii operei iubirii Sale pentru oamenii păcătoși. În suita Sa se aflau captivi care fuseseră smulși din puterea tirană a lui Satan, și care mulțumeau lui Dumnezeu pentru liberarea lor. Orbii, cărora El le redase vederea, înaintau cu zel și erau conducătorii convoiului. Cei muți, ale căror limbi fuseseră dezlegate, făceau să răsune cele mai puternice strigăte de osanale. Cei ologi, pe care El îi vindecase, săreau plini de bucurie în jurul Lui și aveau cei dintâi grija de a smulge ramuri de palmieri și a fâlfâi în văzduh cu dânsele în onoarea Salvatorului. Văduvele și orfanii se aflau în același convoi și proslăveau numele lui Isus, pentru toate faptele de milostivire pe care le făcuse pentru ei. Cei leproși, care fuseseră curățiți printr-un cuvânt al Său și salvați dintr-o moarte, în care erau îngropați de vii, își așterneau veșmintele lor de sărbătoare în calea Sa și Îl salutau a pe Împăratul Măririi. De asemenea și aceia, care fuseseră sculați din somnul lor de moarte prin puterea cuvântului Său, se aflau în mulțime. Lazăr, al cărui corp căzuse deja pradă putrezirii în mormânt, fericit în puterea sa de bărbat recâștigată, conducea acum umilit asinul, pe care călărea Salvatorul Său.
Când convoiul festiv ajunse în vârful colinei și era în perspectivă să intre în cetate, Isus Se opri și mulțimea de asemenea. Ierusalimul sta înaintea lor în toată podoaba sa scăldat în lumina soarelui coborât la apus. Templul atrăgea asupra-și ochii tuturor. Într-o splendoare maiestuoasă, el se ridica peste toate clădirile, și părea să indice spre cer, ca și când ar fi voit să îndrepte poporul spre singurul și adevăratul Dumnezeu viu. Acest templu, în maiestatea Sa grandioasă, fusese mult timp mândria și strălucirea națiunii iudaice. Chiar și romanii îl priveau ca și pe un monument, care era neîntrecut în strălucire. Regele lor se unise cu iudeii, spre a-l înfrumuseța, și cu toții nu cruțaseră nici osteneală, nici cheltuieli, spre a-l împodobi atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru cu cele mai frumoase podoabe.
O parte din zidul clădirii rezistase la asedierea oștirilor puternice, o capodoperă a arhitecturii, acesta părea ca și când ar fi fost luat dintr-o singură bucată de stâncă. În timp ce soarele ce cobora pe cerul auriu la vest, își revărsa splendoarea sa reflectând asupra marmurei albe și curate cu o aureolă de foc, și scânteia pe brâurile de aur ale stâlpilor săi, de pe vârful colinei, pe care sta Isus cu urmașii Săi, întreaga clădire părea ca un mare palat grandios de zăpadă, acoperit cu pietre scumpe scânteietoare. La intrarea templului se afla o viță de aur și de argint, cu frunze verzi și cu struguri masivi, fiind totul executat cu cheltuieli extraordinare de artiștii cei mai iscusiți. Cu aceasta Israel era reprezentat prin simbolul unei vițe roditoare. Aurul, argintul și verdele natural, cu gustul său rar și arta sa excelentă, erau întrunite toate într-un întreg armonios, asupra căruia ochiul privea cu consternare cum coardele sale se ramificau pe stâlpii strălucitori ai zidului și se agățau de ornamentele sale aurite. Soarele coborât la apus scălda totul cu o aureolă glorioasă pe care cerul o reflecta.
Isus privește la această scenă răpitoare, și întreaga mulțime amuțește, fiind fermecată de acea priveliște grandioasă. Orice ochi se îndreaptă involuntar asupra Salvatorului, așteptând să vadă exprimându-se pe fața Sa admirația pe care o simțeau ei. Dar în locul acesteia ei observară o expresie de durere pe fața Sa iubitoare. Ei văd cu uimire și decepție, cum ochii Mântuitorului se umplu de lacrimi, cum corpul Său se clatină încoace și încolo, în timp ce un strigăt de durere răsună de pe buzele Sale tremurânde, ca și când ar fi pornit dintr-o inimă zdrobită. Ce priveliște era aceasta pentru îngerii cerului! Suveranul lor iubit în lacrimi disperate! Ce priveliște era aceasta pentru acea mulțime plină de bucurie, care cu strigăte triumfale legănând din ramurile de palmieri, ce le aveau în mâini, Îl însoțiseră până la acea înălțime, de unde puteau avea o privire asupra orașului întins la picioarele lor, unde ei voiau să-și aducă la îndeplinire planurile lor plăcute, de a-L încorona ca Împărat! Aclamațiile lor amuțiră acum, și multe lacrimi curgeau dintr-un simțământ de durere, pe care ei nu o pricepeau.
Isus plânsese la mormântul lui Lazăr; dar aceea era o durere divină care se potrivea acelor împrejurări. Întristarea Sa bruscă, părea totuși ca un glas de jale în mijlocul unui cor de triumf grandios. În mijlocul acestei scene de bucurie, pe când toți Îl aclamau, Împăratul lui Israel izbucni în lacrimi; dar nu în lacrimi liniștite de bucurie, ci în lacrimi și suspinuri dintr-o durere sufletească de neînvins. Mulțimea e cuprinsă deodată de tristețe, văzând acea mâhnire de nepriceput. Lacrimile lui Isus nu curgeau în vederea suferințelor corporale ce Îl așteptau la răstignire, deși grădina Ghetsimani, unde spaimele unui întuneric aveau să năpădească în curând asupra Lui, sta tocmai în fața Lui. De asemenea și poarta oilor se vedea, prin care animalele de jertfă fuseseră introduse timp de secole. Această poartă avea să se deschidă în curând și pentru El, ca marele anti-tip; la a Cărui jertfire pentru păcatele lumii indicaseră toate aceste jertfe. Nu departe de aici se afla și Golgota, teatrul luptei Sale cu moartea, care avea să aibă loc în curând.
Salvatorul plânge dar nu la gândul despre cruda Sa moarte; El nu simte nici o întristare egoistă. Gândul la suferințele Sale corporale nu producea nici o teamă acestui suflet nobil și jertfitor de sine. Priveliștea Ierusalimului umplu inima Sa cu durere -- Ierusalimul, care respinsese pe Fiul lui Dumnezeu și disprețuise iubirea Sa, care nu voia să țină seama de minunile Sale puternice și care era gata să-I curme viața. El știe, unde i-a dus lepădarea Salvatorului lor, și care ar fi putut să fie viitorul său, dacă ar fi primit pe Acela singurul, care era în stare să vindece rănile lor. El venise, ca să-i salveze; cum putea El să Se lepede de copilul încredințat Lui!
El Își ridicase mâna Sa -- care binecuvântase atât de mult pe bolnavi și pe suferinzi -- și indicând la cetatea condamnată exclamă plin de durere: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi lucrurile, care puteau să-ți dea pacea!” Aici Isus Se opri și trecu sub tăcere, care ar fi fost soarta Ierusalimului, dacă ar fi recunoscut unicul Ajutor, pe care Dumnezeu i l-a putut da -- dăruirea Fiului Său iubit -- care a avut prilejul să-L recunoască, și să umble în lumina dăruită lor de Dumnezeu; atunci această cetate ar fi fost împărăteasa împăraților într-o fericire netulburată și ar fi stat liberă în tăria puterii primită de la Dumnezeu. Atunci n-ar mai fi stat soldați înarmați la porțile ei, și nici un drapel roman n-ar mai fi fâlfâit pe zidurile sale. Soarta glorioasă, care ar fi făcut Ierusalimul fericit, dacă ar fi primit pe Salvatorul Său, sta acum în fața Fiului lui Dumnezeu. El vedea, că această cetate ar fi fost printr-Însul vindecată de boala ei grea, ar fi fost liberată de sclavia ei și ar fi fost recunoscută iarăși ca cea mai puternică capitală a lumii. De pe zidurile ei, porumbelul păcii ar fi zburat către toate națiunile și Ierusalimul ar fi fost diadema măririi întregii lumi.
Dar acest tablou măreț, despre aceea ce Ierusalimul ar fi putut să fie, dacă ar fi primit pe Fiul lui Dumnezeu, dispare, deoarece Salvatorul Își Îndreptă privirea la soarta lui de acum, când se afla sub jugul cel greu al romanilor, apăsat de mânia lui Dumnezeu sub dreptatea Sa răsplătitoare. El reia firul întrerupt al plângerii Sale zicând: „Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura, și te vor strânge din toate părțile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”
Hristos veni ca să salveze Ierusalimul cu copiii săi de consecințele păcatelor comise; dar așteptările nesfințite ale fariseilor nu au fost satisfăcute prin felul înfățișării Sale. Mândria fariseilor, fățărnicia, gelozia și răutatea, Îl împiedicaseră la aducerea la îndeplinire a intenției Sale. Isus cunoștea răsplătirea grozavă care aștepta cetatea lăsată în soarta ei. El vede în spirit Ierusalimul înconjurat de oști, iar pe locuitorii săi împresurați expuși la foamete și moarte, pe mame mâncând corpurile moarte ale copiilor lor proprii, și pe părinți și copii smulgând unul din mâna altuia ultima îmbucătură, întrucât orice sentiment firesc fusese tocit prin chinurile rozătoare ale foamei. El vede, că îndărătnicia Iudeilor, așa cum ea se arată în lepădarea răscumpărării oferite, îi făcu să refuze și ultima lor posibilitate de salvare și de supunere față de armatele cuceritoare. El vede pe sărmanii locuitori ai Ierusalimului chinuiți pe roată și pe cruce; vede frumoasele sale palate distruse, templul în care Dumnezeu Își descoperise mărirea Sa în ruine, și vede cum din toate zidurile sale curate și albe, împodobite cu stâlpi înalți și cu ornamente aurite, nu avea să rămână piatră peste piatră, care să nu fie dărâmată, iar cetatea arată cu plugul de la o margine la alta asemenea unui câmp. Firește, în fața unui tablou atât de îngrozitor, Mântuitorul putea vărsa lacrimi de durere.
Ierusalimul fusese copilul Său favorit, și întocmai după cum un tată iubitor este îndurerat pentru un fiu neascultător, așa plângea Isus asupra Ierusalimului. Cum să te lepăd! Cum să te dau Eu distrugerii și mizeriei! Să te las Eu, să umpli paharul răutății tale până la gură! Un suflet are o atât de mare valoare, încât alte lumi par nimic în comparație cu unul ca acesta; dar aici o națiune întreagă avea să piară. Îndată ce soarele avea să se coboare la apus, timpul de har pentru Ierusalim avea să fie terminat. Pe când acel mare convoi triumfal se opri în vârful muntelui Măslinilor, pentru Ierusalim nu era încă prea târziu, de a se căi de păcatele sale și a fi salvat. Îngerul milostivirii se pregătea atunci să-și întindă aripile ca să se coboare de la tronul de aur, și să facă loc judecății și răsplătirii ce se apropia cu pași repezi. Dar inima iubitoare a lui Isus mijlocea încă pentru Ierusalimul care respinsese toată milostivirea Sa și disprețuise avertismentele Sale, și acum era gata să-și completeze măsura nelegiuirii sale, scăldându-și mâinile în sângele Său. Dacă Ierusalimul ar fi vrut să facă pocăință, încă n-ar fi fost prea târziu. În timp ce ultimele raze ale soarelui la apus, revărsau o lumină aurie asupra templului, a turnului și a cupolelor sale, nici măcar un înger bun nu vrea să-l conducă la Salvatorul său și să abată de la dânsul primejdia care îl amenința! O, cetate frumoasă dar nesfințită, care ai omorât cu pietre pe profeți și ai lepădat pe Fiul lui Dumnezeu, care prin nepocăința ta, ți-ai făurit singură lanțurile sclaviei -- ziua ta de har este aproape pe terminate!
Aici locuise un popor privilegiat; Dumnezeu își pusese locuința Sa în templul lor; „ca o odraslă frumoasă, de care se bucură întreaga țară”. Mai mult de o mie de ani el fusese supravegheat de purtarea de grijă ocrotitoare și de iubirea gingașă a lui Isus. În acel templu răsunaseră avertismentele solemne ale profeților. Acolo cădelnițele cu tămâie aprinsă fuseseră legănate, în timp ce fumul de tămâie se urca la Dumnezeu cu rugăciunile închinătorilor. Acolo cursese sângele animalelor, ca simbol al sângelui lui Hristos. Acolo Își descoperise Iehova mărirea Sa asupra tronului de har. Acolo își îndeplineau preoții slujba sfântă a chemării lor, îmbrăcați în veșmintele lor fâlfâitoare și cu pieptărașele lor brodate cu pietre scumpe, iar podoaba simbolurilor și ceremoniilor durase timp de secole. Acestea trebuiau să ia sfârșit, căci Ierusalimul își pecetluise propria soartă, și distrugerea sa era la ușă.
Privind la soarta iubitei Sale cetăți, sufletul Său Se aprinse asupra copilului Său favorit. O iubire fără răspuns sfâșie inima Fiului lui Dumnezeu. Mulțimea nu știa decât puțin despre durerea, care apăsa sufletul Aceluia, pe care ei Îl onorau. Ei vedeau lacrimile Sale și auzeau suspinele Sale, și pentru un scurt timp o venerație sfântă întrerupse manifestările lor de bucurie; totuși ei nu puteau înțelege însemnătatea plângerii Sale asupra Ierusalimului.
Între timp mai marii poporului, fuseseră încunoștințați, că Isus Se apropie de cetate cu o mare mulțime. Umpluți de spaimă, ei Îi ieșiră în întâmpinare, nădăjduind că vor putea împrăștia mulțimea prin autoritatea lor. Pe când convoiul triumfal voia să pornească de pe Muntele Măslinilor la vale, e oprit deodată de mai mari. La întrebarea lor pusă cu autoritate: „Cine este acesta?” peste toată gălăgia mulțimii, se aud profețiile repetate de ucenicii insuflați de spiritul lui Dumnezeu și plini de entuziasm, care răspundeau la această întrebare: Adam vă spune: Aceasta este seminția femeii, care va zdrobi capul șarpelui. Întrebați pe Avraam, el vă va spune: Acesta este Melhisedec, Împăratul Salem-ului, Regele păcii. Iacob vă va zice: Acesta este Eroul din seminția lui Iuda, Isaia vă va spune: Emanuel, Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părintele veșniciilor, Domn al păcii. Ieremia vă va spune. Odrasla din seminția lui David, Iehova, Dreptatea noastră. Daniel vă va spune: Acesta este Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Marele Iehova a declarat de la tronul Său: Acesta este Isus, Mesia, Prințul vieții, Salvatorul lumii. Chiar și stăpânitorul întunericului Îl recunoaște, zicând: „Te știu cine ești, Sfântul lui Dumnezeu.”