Când Isus intră în curtea templului, I Se păru ca și când ar fi intrat într-un mare obor de vite. Cu mugetul boilor, cu zbieratul oilor și cu ciripitul porumbeilor se amestecă sunetul monedelor și gălăgia tocmelilor aprinse dintre samsarii nemulțumiți, din care făceau parte chiar mulți preoți din posturi sfinte. Încăperile sfinte ale templului ofereau o priveliște dureroasă de profanare, pentru acei iudei conștiincioși, care deși deplângeau profanarea acelui loc sfânt al lui Dumnezeu, totuși nu erau în stare să împiedice aceasta; căci demnitarii templului se dedau personal la cumpărare și vânzare și la schimburi de bani. Ei erau vicleni și zgârciți, și setea după bani câștigase stăpânire atât de mult asupra conștiinței lor religioase, și mergeau atât de departe în comerțul lor nelegiuit, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau socotiți mai buni decât tâlharii.
Cu trei ani mai înainte, la începutul misiunii Sale de învățător, Isus dăduse afară din templul pe toți acei, care îl profanau prin comerțul lor nesfințit, și prin prezența Sa serioasă și dumnezeiască, El umpluse cu frică inimile samsarilor nelegiuiți. Dar acum, la sfârșitul misiunii Sale pământești, El intră încă o dată în templul lui Dumnezeu și îl găsi încă profanat prin aceleași obiceiuri și de către aceleași persoane. Preoții și mai marii nu aveau decât o concepție foarte mărginită despre lucrarea cea sfântă și solemnă, pe care ei o săvârșeau. La fiecare sărbătoare a Paștelui și a corturilor se ucideau mii de animale, și sângele lor era vărsat peste altar. Iudeii erau familiarizați cu sângele ca un mijloc de curățire de păcate, și pierduseră aproape din vedere faptul că păcatul făcea necesară toată această vărsare de sânge de animale, și că aceasta preînchipuia sângele Fiului cel scump al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viața lumii, și că la aducerea jertfelor oamenii trebuiau să fie îndreptați către Salvatorul crucificat.
Isus privea la jertfele nevinovate care Îl preînchipuiau, și vedea, cum iudeii făcuseră din aceste mari întruniri ocazii de vărsare de sânge și de cruzime, și în felul acesta distruseseră în mare măsură solemnitatea întocmirii sistemului de jertfă. Strângerea unei așa de mari mulțimi de vite și de oi făcea din curtea templului un mare târg de vite, și încuraja acel spirit de zgârcenie și de negustorie crasă, ce caracteriza pe conducătorii poporului, care doreau să păstreze în mâinile lor acest comerț. Aceste persoane câștigau sume colosale cu prețurile lor exagerate și cu înșelătoriile lor. Indignarea lui Isus a fost trezită; El știa foarte bine, că și sângele Său, care avea să se verse în curând pentru păcatele lumii, avea să fie prețuit tot așa de puțin de către preoți și mai mari, ca și sângele animalelor, pe care ei îl făceau să curgă neîncetat.
În locul unei pocăințe umilite pentru păcatele comise, sacrificarea animalelor a fost înmulțită, ca și cum Dumnezeu putea fi împăcat printr-un astfel de serviciu fără inimă. Samuel zise: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” 1 Samuel 15, 22. Iar Isaia, care vede căderea iudeilor în viziune profetică, li se adresează cu următoarele cuvinte, ca și când s-ar adresa domnilor Sodomei și Gomorei: „Ascultați cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! «Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor, și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile?» «Spălați-vă deci și curățiți-vă! Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!»” Isaia 1, 10-12, 16-17.
Mântuitorul era martor despre împlinirea acestei profeții. Cu trei ani mai înainte, El curățise încă o dată templul; totuși exista acum tot ceea ce necurățise în acel timp curțile acestuia, dar într-o măsură mult mai mare.
Ca împlinire a unei vechi profeții, poporul declarase pe Isus ca rege al lui Israel; El primise omagiile lor și chemarea de Rege și Preot. El știa că sforțările Sale, de a îndrepta o preoție coruptă, aveau să fie fără succes, totuși lucrarea Sa trebuia să fie continuată; dovezile misiunii Sale dumnezeiești, trebuiau date unui popor necredincios.
Când privirea pătrunzătoare a lui Isus plutea asupra curții profanate a templului, ochii tuturor se îndreptară involuntar la El. Glasul poporului și zbieratul animalelor amuți. Preoții, mai marii, fariseii și păgânii, toți priveau cu uimire și cu un respect involuntar la Fiul lui Dumnezeu, care stă în fața lor în maiestatea Regelui ceresc, a cărui dumnezeire răzbătea prin natura Sa omenească, și-L îmbrăcă cu o demnitate și mărire, pe care El nu o dăduse pe față niciodată mai înainte. O teamă ciudată puse stăpânire asupra poporului. Acei, care se aflau în apropiere de Isus, se retraseră involuntar atât de departe de înapoi, încât gloata îngrămădită făcu loc, ca Mântuitorul să rămână singur numai cu câțiva ucenici. Orice zgomot amuțise; tăcerea adâncă părea insuportabilă, și când buzele Mântuitorului se deschiseră și glasul Său răsună în tonuri lămurite, un geamăt sau suspin de ușurare involuntar se auzi de la toți cei de față.
El vorbea pe un ton aspru și cu o putere, care mișca poporul asemenea unei furtuni puternice: „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.» Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.” Matei 21, 13. El coborî treptele și cu autoritate mai mare decât dăduse pe față cu trei ani mai înainte și cu o râvnă care înăbușea orice rezistență, și cu o voce care răsuna ca o trâmbiță prin toate încăperile templului, El porunci: „Luați acestea de aici!” Mânia de pe fața Sa părea asemenea unui foc mistuitor; autoritatea Sa era netăgăduită; toți fugeau în cea mai mare grabă din prezența Sa, luând la goană vitele lor, și ridicându-și marfa, care profanase templul celui Prea Înalt. Prin acest caz, Hristos arată lumii, că cu toată iubirea și milostivirea Sa nemărginită, El poate exercita totuși o dreptate strictă.
Cu trei ani mai înainte, demnitarii templului fuseseră rușinați din cauza fugii lor pripite, la porunca tânărului Isus, și de atunci se miraseră din cauza temerii lor și a supunerii lor necondiționate față de un singur om modest. Ei simțiseră, că e cu neputință, a se mai repeta o astfel de înfrângere umilitoare. Și totuși a doua oară ei au fost și mai tare înspăimântați, și cu o grabă și mai mare ca atunci se supuseră poruncii Sale.
După ce cumpărătorii și vânzătorii au fost dați afară, Isus privea cu cea mai adâncă compătimire la mulțimea care fugea. Mulți rămaseră înapoi în nădejdea îngrijorată, că acest Om, care da pe față o astfel de putere și autoritate, este Mesia cel mult așteptat.
Mulțimea, care fugea din curțile templului și gonea vitele înaintea lor, întâlni o ceată, care aducea pe bolnavii și muribunzii lor și întrebară de marele Doctor. Poporul pus pe fugă răspândi tot felul de zvonuri despre procedeul lui Hristos la curățirea templului. După aceasta, unii dintre cei ce căutau pe Isus se întoarseră înapoi, căci se temeau, să dea ochi cu un așa Puternic, a cărui privire era îndeajuns, pentru a goni pe preoți și pe mai mari din prezența Sa. Totuși un mare număr își făcu drum prin mulțimea pusă pe fugă, dorind cu zel să ajungă la Acela, care era unica lor speranță, și însuflețiți de sentimentul, că dacă El nu ar fi în stare să-i scape de durerile și bolile lor, ei vor putea muri imediat, întrucât puterea Sa era mai mare decât a tuturor celorlalți.
O priveliște minunată se oferă acum ucenicilor; curtea templului curățită de profanatorii săi se umple îndată cu bolnavi și suferinzi, dintre care unii erau aduși la Isus aproape pe moarte. Acești nenorociți își simt marea lor nevoie; ei recunosc, că vor muri în curând, dacă marele Doctor nu se va îndura de ei. Ei își ridicară ochii, cerând ajutor, către fața lui Isus, așteptându-se a vedea pe ea acea asprime, despre care le istorisiseră acei, care părăsiseră templul; dar ei nu citiră nimic pe acea față scumpă decât iubire și milostivire dumnezeiască.
Isus privea cu bunătate pe bolnavi, iar boala și chiar moartea care îi amenința fugeau la atingerea mâinii Sale. El trezi iarăși speranța în inimile lor, și ușura sarcina acelora care se adresau Lui. Cei muți, cei orbi și paralitici se îndepărtau în plină sănătate din prezența Sa. El lua pe copii în brațele Sale cu gingășia unei mame iubitoare, liniștea țipetele lor posomorâte, îndepărta frigurile și durerea din corpurile lor gingașe și-i da înapoi părinților lor mulțumitori, zâmbitori și sănătoși.
Curtea fusese în acea dimineață o scenă de tocmeli și de negustorie plină de strigătul gălăgios al oamenilor și al animalelor; dar acum totul era liniștit înăuntrul sfintei încăperi, iar mulțimea zeloasă auzea cuvintele vieții veșnice de pe buzele Salvatorului. Nimic nu întrerupea cuvântarea Sa, decât numai rugăminți noi pentru milostivire și vindecare de boli, și proslăvirile marelui Doctor, pentru că îi scăpase de suferințele lor.
Preoții și mai marii se simțeau atrași iarăși către templu printr-o putere irezistibilă. După ce își reveniră de prima lor spaimă, ei au fost însuflețiți de dorința de a afla ce intenționa Isus să mai facă. Ei se așteptau, ca El să Se urce pe tronul lui David. Întorcându-se la templu, ei găsiră liniște și auziră glasul bărbaților, femeilor și copiilor, care lăudau cu toți pe Dumnezeu. La intrarea lor în templu, ei rămaseră încremeniți de uimire în fața scenei miraculoase, care a fost prezentată înaintea ochilor lor. Ei vedeau, cum bolnavii erau vindecați, cum cei orbi își primeau înapoi vederea și cei surzi auzul, iar cei ologi săreau de bucurie. Copiii își manifestau bucuria lor mai mult ca toți. Ei repetau strigătele de osana, care răsunaseră cu o zi mai înainte și fâlfâiau triumfători ramuri de palmieri înaintea Salvatorului lor. Templul răsuna de strigătele: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului”, „Iată Împăratul tău vine la tine, El este neprihănit și biruitor”. „Osana Fiul lui David”.
Când demnitarii templului văzură această mișcare și auziră glasurile libere ale copiilor fericiți, vechea lor intoleranță se întoarse iarăși în sufletul lor, și ei se hotărâră să pună capăt acestei manifestații. Ei căutau să facă poporul să creadă, că templul cel sfânt s-ar profana prin prezența copiilor într-însul și prin strigătele lor gălăgioase de bucurie. Acei care toleraseră certuri răutăcioase și chiar participaseră la ele, care vânduseră și cumpăraseră înăuntrul acestor ziduri sfinte, care ascultaseră nepăsători la zbieretul asurzitor al diferitelor animale, care erau îngăduite în sfintele încăperi, erau în aparență cuprinși acum de indignare, că se tolerau în curtea templului manifestările de bucurie ale copiilor fericiți.
Preoții și mai marii, văzând că nu pot face nici o impresie asupra poporului, care simțise și admirase puterea Învățătorului dumnezeiesc, se adresară în cele din urmă lui Hristos personal: „Și I-au zis: «Auzi ce zic aceștia?» «Da,» le-a răspuns Isus. «Oare n-ați citit niciodată cuvintele acestea: Tu ai scos laude din gura pruncilor și din gura celor ce sug?»” Matei 21, 16. Dacă glasurile copiilor fericiți ar fi fost aduse la tăcere, atunci stâlpii templului ar fi vestit lauda Salvatorului. Isus fusese întotdeauna un amic al copiilor, El primi compătimirea lor de copil și iubirea lor deschisă și neprefăcută. Lauda și mulțumirea de pe buzele lor curate era ca o muzică pentru urechile Sale și-I înviora sufletul, care fusese zdrobit prin sfințenia prefăcută a iudeilor. Cu această ocazie El vindecase bolile copiilor, îi strânsese în brațele Sale, primise sărutările lor de recunoștință și devotament, și ei adormiseră la pieptul Său, pe când învăța poporul. Ori încotro Se îndrepta Salvatorul, pretutindeni bunăvoința feței Sale și firea Sa blândă și plină de bunătate, câștigau iubirea și încrederea copiilor.
Fariseii erau în totul confuzi și ieșiți din fire, pentru întorsătura lucrurilor și pentru insuccesul încercării lor, de a înăbuși entuziasmul poporului. Aici poruncea Unul pe care ei nu-L puteau intimida prin autoritatea lor arogantă. Isus luase poziția Sa ca ocrotitor al templului. Niciodată până aici nu pășise El cu o astfel de autoritate regească; niciodată până aici, cuvintele și faptele Sale nu posedaseră o așa putere. El făcuse fapte mari și minunate prin tot Ierusalimul; dar niciodată într-un mod atât de solemn și de pătrunzător.
Punând stăpânire pe curtea templului, Isus provocă aici o mare schimbare. El dăduse afară pe cumpărători și pe vânzători, pe schimbători și pe vite, „și nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu.” De o așa sfințenie socotea Salvatorul lumii clădirea consacrată adorării lui Dumnezeu. Preoții și mai marii nu îndrăzneau să dea pe față în public vrăjmășia lor contra Lui, în fața poporului, care fusese martor ocular al faptelor minunate ale lui Isus. Deși plini de furie și deveniți confuzi la răspunsul Său, pe care li-l dăduse, totuși, ei nu erau în stare a săvârși ceva mai departe în acea zi.
În dimineața următoare a fost convocat Sinedriul sau marele sfat, spre a hotărî ce să facă cu Isus. Intrarea Sa atât de ciudată în templu, era atât de arogantă și atât de mai presus de orice măsură în ochii lor, încât ei găsiră necesar, de a cere de la El socoteală pentru îndrăzneața poziție pe care o luase, pentru că Se amesteca în lucrul păzitorilor legitimi ai templului. Încă cu trei ani înainte, ei Îl somaseră să le dea un semn despre trimiterea sa mesianică. De atunci El săvârșise minuni puternice în mijlocul lor. Vindecase pe bolnavi, săturase în mod minunat mii de oameni, umblase ca pe uscat pe valurile înfuriate și liniștise marea biciuită de furtună. În repetate rânduri El citise secretele inimilor lor asemenea unei cărți deschise: izgonise pe demoni și chemase pe morți la viață, și totuși refuzau să recunoască aceste dovezi, că El este Mesia.
Ei se hotărâră acum să nu mai ceară nici un semn al autorității Sale pentru procedeul său îndrăzneț în privința templului, ci prin întrebări și învinuiri să-L provoace a da declarații pe baza cărora să-L poată osândi. După ce își făuriră cu îngrijire planurile lor, plecară la templu, unde Isus predica poporului Evanghelia și începură să-L întrebe cu ce autoritate a săvârșit El aceste fapte în templu. Ei se așteptau, că El va răspunde, că Dumnezeu L-a îmbrăcat cu puterea, pe care El o da pe față, și ei gândeau că o asemenea susținere o vor răsturna. Contrar așteptărilor lor, Isus le adresă totuși o întrebare, care în aparență nu avea nimic de a face cu obiectul discutat, El întrebă: „Spuneți-Mi: Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?” Luca 20, 4. Adversarii Săi nu știau, cum să-i răspundă. Dacă ei ar fi tăgăduit solia lui Ioan și botezul Său spre pocăință, atunci ei ar fi pierdut influența lor asupra poporului, căci Ioan era recunoscut de aceasta ca profet al lui Dumnezeu. Iar dacă ar fi cunoscut trimiterea Sa dumnezeiască, atunci ei ar fi fost de asemenea constrânși, să recunoască pe Isus ca Mesia; căci Ioan indicase în repetate rânduri asupra Lui în fața poporului, cu cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Ioan vorbise despre Isus ca despre Unul, Căruia el nu era vrednic să-I dezlege curelele încălțămintei.
Isus puse astfel greutatea principală prin decizia lor în privința caracterului adevărat al misiunii lui Ioan: „Dar ei cugetau astfel între ei: «Dacă răspundem, Din cer, va zice, Atunci de ce nu L-ați crezut? Și dacă răspundem, De la oameni, tot norodul ne va ucide cu pietre; căci este încredințat că Ioan era un proroc.»” Ei nu primiră în inimile lor învățătura lui Ioan. Altfel ei n-ar fi putut lepăda pe Isus, despre care Ioan prezisese. Dar ei amăgiseră poporul, prefăcându-se că credeau în trimiterea lui Ioan; și acum ei nu cutezau, să declare la întrebarea lui Isus că misiunea lui Ioan ar fi fost dumnezeiască, de teamă că Isus va întreba atunci de motivul, pentru care n-au primit mărturia profetului despre El. El le-ar fi putut răspunde: Dacă Ioan era din cer, tot astfel sunt și Eu; chemarea și lucrarea Mea este atât de strâns legată cu a lui, încât nu se pot despărți.
Poporul asculta cu nerăbdare, ca să audă răspunsul preoților și al mai marilor la întrebarea precisă a lui Isus, în privința botezului lui Ioan, dacă este din cer sau de la oameni. Toți se așteptau, că ei vor recunoaște, că Ioan fusese trimis de la Dumnezeu; după ce se consfătuiră între ei în ascuns, se hotărâră să fie cât de prevăzători posibil, și răspunseră, că nu știu de unde este. După aceasta Isus le răspunse: „Nici Eu n-am să vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.” Cărturarii, preoții și mai marii stăteau confuzi și dezolați înaintea poporului, al cărui respect îl pierduseră în mare măsură prin lașitatea și nehotărârea lor.
Toate aceste declarații și fapte ale lui Isus erau de mare însemnătate, iar influența lor a fost simțită într-un grad mult mai mare după răstignirea, învierea și înălțarea Sa la cer. Foarte mulți dintre acei, care așteptaseră cu îngrijorare rezultatul întrebării lui Isus aveau să devină ucenicii Săi în cele din urmă, atrași pentru prima dată de El prin cuvintele Sale din acea zi memorabilă. Intrarea în curtea templului nu avea să dispară niciodată din amintirea lor. Contrastul dintre poziția lui Isus și aceea a Marelui Preot, când vorbeau împreună, era învederată. Marele demnitar al templului era îmbrăcat în veșminte mărețe și bogate, cu o tiară strălucitoare pe cap. Statura sa maiestuoasă și barba sa lungă, argintie îi da în mod hotărât o înfățișare demnă, care umplea poporul cu o venerație profundă.
Maiestatea cerească stă în fața acestui demnitar trufaș, fără podoabe sau veșminte luxoase. Îmbrăcămintea Sa arăta urmele multelor Sale călătorii; fața Sa era palidă și exprima o tristețe mișcătoare, și totuși El da pe față o demnitate și o bunăvoință, care era într-un contrast izbitor față de figura supărăcioasă, mândră și încrezătoare de sine a marelui preot. Mulți dintre acei care fuseseră martori ai cuvintelor și faptelor minunate ale lui Isus în templu, Îl venerau de atunci în inimile lor ca profet al lui Dumnezeu. Ura preoților contra lui Isus creștea însă cu atât mai mult, cu cât părerea generală se pronunța în favoarea Lui. Înțelepciunea, cu care El scăpa din cursele, pe care ei I le puneau, mărea ura lor întrucât era o nouă dovadă despre dumnezeirea Sa.
Stând tăcuți și acoperiți de rușine în fața Salvatorului, umiliți în prezența marii mulțimi, El folosi ocazia, de a le da pe față adevăratul lor caracter, și a le îndrepta atenția la pedeapsa care aștepta firește faptele lor rele. La predarea acestor instrucțiuni, El rândui lucrurile în așa fel, încât preoții și mai marii își rostiră singuri propria lor osândă: „Ce credeți? Un om avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi, și i-a zis: «Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!» «Nu vreau», i-a răspuns el. În urmă i-a părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt, și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: «Mă duc doamne!» Și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” Matei 21, 28-30.
Întrebarea veni atât de pe neașteptate, încât ei nici nu se pregătiseră; ei urmăriseră cu atenție parabola Sa și răspunseră imediat: „Cel dintâi”. Dar El privind cu ochii ațintiți asupra lor, le zise cu o voce serioasă și solemnă: „Adevărat vă spun că vameșii și curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și curvele l-au crezut: și măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți.” Matei 21, 31-32.
Aceste adevăruri înfricoșate loviră pe preoții și pe mai marii cu sfințenia lor prefăcută în adâncul inimii lor. Fiul cel dintâi din parabolă reprezenta pe păcătoșii și pe desfrânatele, care la început au refuzat să asculte de învățăturile lui Ioan, dar după aceea au făcut totuși pocăință și s-au întors. Cel de al doilea fiu reprezintă pe iudeii, care pretindeau a fi ascultători și a poseda virtuți mai multe, dar care totuși prin lepădarea darului Fiului Său, au adus cea mai adâncă insultă lui Dumnezeu. Sufletele cele mai ușuratice și mai pătimașe, ocupă, după cuvintele lui Isus, o poziție mai favorabilă înaintea lui Dumnezeu, decât preoții și mai marii îngâmfați și drepți în ochii lor.
Ei nu erau dispuși a suporta aceste adevăruri pătrunzătoare, dar tăcură în speranța, că Isus va zice ceva, care ar putea fi întrebuințat contra Lui; ei aveau totuși încă mult de suportat. Isus privi înapoi asupra trecutului, când trimișii Săi, profeții lui Dumnezeu, au fost lepădați, iar soliile lor au fost călcate în picioare tocmai de părinții acestor bărbați, care stăteau acum în fața Sa. El vedea, că fiii călcau pe urmele părinților lor, și aveau să umple paharul fărădelegii lor, prin crucificarea Domnului vieții. El legă trecutul, prezentul și viitorul în pilda următoare:
„Ascultați o altă pildă. Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri, și a plecat în altă țară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi; și vierii i-au primit la fel. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu!» Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui. Și au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au omorât. Acum când va veni stăpânul viei, ce va face El vierilor acelora?»” Matei 21, 33-40.
Isus Se adresă întregului popor care era de față; dar preoții și mai marii, care nici nu se gândeau că parabola se referea la ei, răspunseră imediat: „Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde, și via o va da altor vieri, care-i vor da roaderile la vremea lor.” Încă o dată ei recunoscură, că își dădură singuri verdictul de osândă în fața poporului, care asculta cu cea mai mare atenție la Isus. Mântuitorul le atrase atenția la diferiți soli, care fuseseră trimiși în zadar unul după altul, cu mustrări, cu avertismente și cu rugăminți către Israel. Acești vestitori credincioși ai adevărului fuseseră omorâți de aceia, către care Domnul îi trimisese, întocmai după cum slugile credincioase fuseseră omorâte de lucrătorii nelegiuiți ai viei. În Fiul cel iubit, pe care Domnul viei Îl trimise în cele din urmă la servii Săi necredincioși, și pe care ei L-au prins și L-au ucis, preoții și fruntașii recunoscură deodată o ilustrație clară despre Isus și soarta care Îl aștepta. Ei făcură deja planuri, ca să omoare pe Acela, pe care Tatăl Îl trimisese la ei, ca ultimul mijloc de încercare. În pedeapsa, care lovi pe lucrătorii nerecunoscători, era ilustrată soarta acelora, care aveau să omoare pe Hristos.
În parabola despre lucrătorii viei, Isus puse în fața iudeilor adevărata lor stare. Stăpânul preînchipuia pe Dumnezeu, iar via națiunea iudaică, care având legea dumnezeiască ca gard în jurul lor, îi făcea prin aceasta să fie deosebiți de toate celelalte națiuni ale pământului. Turnul zidit în vie preînchipuia templul lor. Stăpânul viei făcuse tot ceea ce era de folos pentru propășirea lor. Tot astfel îngrijise Dumnezeu și pe Israel într-un așa mod, că sta în puterea sa, de a se bucura în cel mai înalt grad de prosperitate. Domnul viei pretindea de la lucrătorii săi partea de roade, pe care o datorau; tot astfel pretindea Dumnezeu de la iudei, o umblare care să fie în armonie cu privilegiile sfinte, pe care El li le dăruise. Dar întocmai după cum slugile, care pretindeau roadele în Numele Domnului lor, fură omorâți de lucrătorii necredincioși ai viei, tot astfel și iudeii uciseră pe profeții, care veniseră la ei cu solii dumnezeiești. Aceștia nu numai că fuseseră lepădați, ci când Dumnezeu trimise la ei pe unicul Său Fiu, pe Cel rânduit Moștenitor al viei, ei intenționau să păstreze via pentru sine, cum și roadele și avantajele care erau în legătură cu aceasta; de aceea lucrătorii necredincioși ziseră unii către alții: „Iată moștenitorul, veniți să-L omorâm.” În felul acesta, Isus demască prin această pildă planurile ascunse ale iudeilor.
După ce Isus auzi cum ei se osândiră prin sentința lor contra vierilor nelegiuiți, El privi plin de compătimire asupra lor, și continuă mai departe zicând: „N-ați citit niciodată în Scriptură că: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut lucrul acesta, și este minunat în ochii noștri?» De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi, și va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.” Matei 21, 42-44.
Iudeii repetaseră adesea cuvintele acestei profeții, când învățau poporul în sinagogi și le aplicaseră la venirea lui Mesia. Dar Isus pune pe moștenitorul ucis într-un mod atât de crud deopotrivă cu piatra, pe care au lepădat-o zidarii, dar care a devenit în cele din urmă cap de unghi al întregii clădiri. Hristos era Însuși Autorul sistemului iudaic, adevărata temelie a templului prețios, antitipul, la care indicau toate sacrificiile ceremoniale. Iudeii așteptaseră cu o îngrijorare aparentă la venirea lui Hristos. Cărturarii, care tâlcuiau legea, și care cunoșteau declarațiile profeților cu privire la venirea Sa, știau din istoria profetică, că timpul nădejdii și așteptării venirii Sale în această lume trecuse. Prin parabolele, pe care Isus le expunea în fața iudeilor, El îndrepta sufletele lor către acele profeții, care preziseră evenimentele, care aveau loc pe atunci. El căuta prin orice mijloc al puterii Sale, ca să trezească conștiința lor și să le lumineze priceperea, așa încât pașii, pe care ei aveau de gând să-i facă, să fie bine chibzuiți.
Prin aceste pilde, El le aduse în fața lor intențiile fariseilor, în legătură cu urmările grozave care proveneau din aceasta. Și spre a nu mai lăsa nici o umbră de îndoială, Isus le zise pe față, ocolind orice ilustrare, că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la ei, și se va da neamurilor, care vor aduce roadele Sale. La aceste cuvinte, mai marii preoților și cărturarilor se înfuriară atât de mult, încât de abia se mai puteau stăpâni, de a nu întrebuința violența contra Lui; dar observând iubirea și venerația poporului față de El, nu cutezară să-și desfășoare răutatea inimii lor.