Dar între aceștia se aflau și greci, care veniseră ca să se închine la sărbătoare. Aceștia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileii, și-l rugară zicând: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus. Filip s-a dus și a spus lui Andrei; apoi Andrei și Filip au spus lui Isus.” Ioan 12, 21-22.
Acești păgâni erau excluși din curtea în care Isus ședea înaintea cutiei pentru daruri. Ei auziseră multe vorbindu-se pentru și contra lui Hristos, și doreau înșiși să-L vadă și să-L audă. Dar nu puteau pătrunde până la El, ci trebuiau să aștepte în curtea din afară a neamurilor păgâne. Când ucenicii aduseră lui Isus solia grecilor și așteptau răspunsul Său, El părea a fi cufundat într-o meditație adâncă și le răspunse: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat, vă spun că dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” Cererea acestor Greci, de a vedea pe Isus, aduse în fața ochilor Săi viitorul. Iudeii lepădaseră pe Acela, care era singur în stare să-i scape. Ei aveau să-și moaie în curând mâinile lor în sângele Său, și să-L pună deopotrivă cu hoții și tâlharii. Mântuitorul lepădat de casa lui Israel, avea să fie primit de neamuri. El privi cu bucurie înainte la timpul când zidul de despărțire dintre iudei și păgâni avea să fie dărâmat și întreaga lume avea să fie câmp de recoltă.
Isus privea pe acești greci ca reprezentanți ai neamurilor în general. El recunoscu într-înșii pârga unei recolte bogate când toate națiunile, limbile și popoarele de pe pământ aveau să audă vestea îmbucurătoare a mântuirii prin Hristos. El văzu, că după moartea Sa care se apropia, avea să urmeze adunarea neamurilor. De aceea el prezintă ucenicilor Săi și mulțimii atente pilda despre grăuntele de grâu, spre a indica, ce recoltă mare va avea ca urmare moartea Sa. Dacă El avea să Se dea înapoi de la sacrificarea vieții Sale, atunci ar fi rămas singur, ca și grăuntele de grâu ce nu moare, dar dacă El avea să-Și dea viața, avea să învie iarăși ca pârgă a marii recolte, asemenea grăuntelui de grâu îngropat în pământ; iar El, ca Dătător de viață, avea să cheme din mormintele lor pe morții, care erau uniți cu El prin credință, și urmarea avea să fie o recoltă glorioasă pentru grânarul ceresc. În Evanghelia despre moartea și învierea lui Hristos și despre învierea morților, se aduce la lumină viața și nemurirea, și Împărăția Cerurilor se deschide la toți credincioșii.
După ce Isus vorbi despre suferințele și moartea Sa, El continuă mai departe, zicând: „Cine își iubește viața, și-o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică. Dacă Îmi slujește cineva, să Mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti.” Mântuitorul nu pretinde de la urmașii Săi, ca să umble pe o cărare, pe care El Însuși n-a umblat. Isus suportă rușine, insultă și lipsă de la leagăn până la Golgota. Totuși El trecu cu vederea chinul Său sufletesc din grădină, trădarea, loviturile și biciuirea Sa, ocara de a fi socotit printre făcătorii de rele și moartea Sa tirană pe cruce, și Își îndreptă privirea la scopul glorios al misiunii Sale și la onoarea care Îl aștepta la dreapta Tatălui Său, unde urmașii Săi credincioși aveau să fie ridicați în cele din urmă. Toți cei ce iubeau crucea lui Hristos și luau parte la suferințele Sale, dând pe față tăgăduire de sine și ascultând de Dumnezeu, aveau să ia parte cu El, și la mărirea Sa. Toți cei ce și-au pierdut viața pentru Hristos în această lume, și-o păstrau pentru viața veșnică. În înjosirea și durerile Sale, bucuria lui Hristos era, ca toți adevărații Săi ucenici să fie preamăriți împreună cu El în cer.
Printre mai mari existau mulți, care erau convinși, că Isus este într-adevăr Mesia; dar în fața preoților și a fariseilor furioși, ei nu cutezau să-și mărturisească credința de teamă, să nu fie dați afară din sinagogă. Ei doreau după onoarea oamenilor mai mult ca după aprobarea lui Dumnezeu, și spre a scăpa de acuze și de rușine, ei tăgăduiau pe Hristos și pierdeau unica lor perspectivă pentru viața veșnică. La această clasă de oameni se refereau în primul rând cuvintele lui Hristos: „Cine își iubește viața, o va pierde.”
Întrebarea grecilor, care în realitate era o aluzie la dărâmarea zidului de despărțire dintre iudei și păgâni, aduse în fața lui Isus întreaga Sa misiune, de la timpul, când a fost luată hotărârea în ceruri, ca El să vină pe pământ ca Salvator al oamenilor, și până la moartea Sa, care după cum știa, Îi sta nemijlocit în față. O povară misterioasă părea că apasă pe Fiul lui Dumnezeu. Aceasta era presiunea, care era simțită de toți cei ce veneau în atingere directă cu El. El ședea, adâncit în gânduri. În cele din urmă tăcerea a fost întreruptă prin vocea Sa plângătoare: „Acum sufletul Meu este tulburat. Și ce voi zice? … Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!” O presimțire despre lupta Sa cu puterile întunericului, care se apropia, provocată prin poziția pe care El o luase de bunăvoie asupra-Și ca Purtător al vinovăției omului căzut în păcat și ca Ispășitor al mâniei dumnezeiești din pricina păcatului, apăsa spiritul lui Isus și paloarea morții se lăsă pe fața Sa. El își aminti de îndărătnicia și răutatea lui Satan, care susținuse cu îndrăzneală înaintea îngerilor, că osândirea sa ar fi fost nedreaptă. Satan persista în susținerea, că la Dumnezeu n-ar fi nici o tăgăduire de sine, și că în lupta pentru împlinirea planurilor sale și prin independență, Satan însuși nu ar fi imitat decât exemplul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar urma neîncetat și în mod absolut după propria Sa voință, de ce n-ar face același lucru și primii fii, care sunt făcuți după chipul Său? Prin această argumentație a indus Satan în eroare și a amăgit pe mulți dintre îngerii cei sfinți. El se plângea neîncetat de asprimea lui Dumnezeu, întocmai după cum se plâng copiii câteodată de asprimea părinților lor, care îi opresc de la îndeplinirea planurilor lor, care ar aduce vătămare ordinii familiei. Dar în loc să se supună voinței lui Dumnezeu, el se întoarse de la lumina rațiunii și umblă împotriva planurilor dumnezeiești.
În lupta care urmă după aceasta Satan păru a câștiga pentru câtva timp supremația. El putea minți, dar Dumnezeu nu putea minți. El se putea învârti în mii de cărări sucite și amăgitoare, spre a-și ajunge ținta dorită; din contră, Dumnezeu trebui să meargă pe calea cea dreaptă a adevărului și a onestității. Pentru câtva timp Satan triumfă într-o biruință aparentă. Dar Dumnezeu voia să demaște pe vrăjmaș și să-l dea pe față în adevăratul său caracter. Primind natura omenească, Hristos era dumnezeirea în chip omenesc. El veni ca lumină a lumii, spre a lumina și împrăștia întunericul amăgirilor lui Satan, și a demasca în același timp umblarea sa înaintea fiilor oamenilor. Hristos exercită cea mai aspră tăgăduire de sine, rezistând multor ispitiri diferite ale lui Satan. El învinse pe Satan cu ocazia postului Său lung din pustie, când acesta veni la El în chip de înger de lumină și-I oferi împărăția lumii în schimbul unei închinări înaintea lui; El făcu jertfe, care niciodată nu s-au cerut de la oameni, pentru că oamenii nu pot ajunge niciodată la înălțimea caracterului Său sublim. Întreaga Sa alergare pământească era o practicare a desăvârșitei supuneri sub voința Tatălui Său. Calea lui Hristos și calea lui Satan ne oferă un contrast desăvârșit dintre viața unui fiu ascultător și a unui fiu neascultător.
Triumful final al lui Hristos asupra lui Satan nu putea fi realizat și îndeplinit decât prin moartea Salvatorului. El deschise astfel omului o răscumpărare liberă, luând asupra-Și urmele blestemului, și prin predarea vieții Sale, El smulse din mâna lui Satan ultima armă, prin care acesta ar fi putut dobândi împărățiile acestei lumi. Omul a fost pus prin aceasta în stare, de a se elibera de puterea celui rău prin ajutorul Salvatorului său, Isus Hristos.
Când Fiul lui Dumnezeu cugeta la aceste lucruri și întreaga povară a misiunii Sale se înfățișa ochiului Său spiritual, El își ridică capul, zicând: „Tată, proslăvește Numele Tău!” El nu socoti ca o răpire de a fi deopotrivă cu Dumnezeu, și-L rugă să Se preamărească în Fiul Său. Un răspuns veni din norul care plutea deasupra capului lui Isus: „L-am proslăvit, și-L voi mai proslăvi!”
O lumină veni din nor, când a fost auzit glasul și înconjură pe Hristos, întocmai ca și când brațele puterii nemărginite L-ar fi cuprins asemenea unui val de foc. Poporul privi această scenă cu uimire și spaimă. Nimeni nu cuteză să zică vreun cuvânt. În tăcere și cu respirația încordată, ei stau înmărmuriți, cu ochii ațintiți la Isus. După ce mărturia Dumnezeului atotputernic a fost dată, norul se urcă și se răspândi în văzduh. Împărtășirea vizibilă dintre Tatăl și Fiul a fost terminată pentru această dată.
Privitorii începură acum să respire mai liber și să-și exprime unii altora părerile lor, despre cele ce văzuseră și auziseră. Alții își mărturiseau în mod solemn credința în Isus ca Fiul al lui Dumnezeu, în timp ce alții căutau să atribuie altor cauze această scenă miraculoasă. Iar gloata care sta și auzea aceasta, zicea că a fost un tunet, alții ziceau: „Un înger a vorbit cu El!” Dar Grecii cercetători au văzut norul, au auzit glasul, au înțeles însemnătatea lui și au recunoscut pe Hristos în faptă: Isus a fost descoperit priceperii lor ca Mesia.
Glasul lui Dumnezeu a fost auzit la botezul lui Isus, la începutul misiunii Sale, și apoi la schimbarea Sa la față pe munte; și acum la încheierea misiunii Sale, și anume la această ocazie, în fața unei mari mulțimi de popor și în împrejurări cu totul deosebite. El tocmai rostise cele mai solemne adevăruri cu privire la starea iudeilor. El li Se adresase pentru ultima dată cu cuvinte rugătoare și acum rostise asupra lor sentința definitivă. Zidul de despărțire dintre iudei și păgâni se clătina deja și răsturnarea lui completă îi sta în față la moartea lui Hristos.
Cugetele Salvatorului se întoarseră acum de la contemplarea trecutului și a viitorului. În timp ce poporul căuta să-și explice cele văzute și auzite, potrivit impresiei ce se făcu prin aceasta asupra lor și după lumina, pe care o poseda, „Isus a răspuns: «Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi.»” Ioan 12, 30. Aceasta era o dovadă de încoronare, că El este Mesia, era semnul Tatălui, că Isus a vorbit adevărul, și că este Fiul lui Dumnezeu. Vor nesocoti oare iudeii această mărturie din cer? Ei întrebaseră odată pe Mântuitorul: „Ce semn faci Tu, pentru ca să credem în Tine?” Li se dăduseră semne nenumărate în timpul activității de Învățător a lui Isus, și totuși ei își închiseseră ochii și își împietriseră inimile, de teamă, ca nu cumva să fie convinși. Minunea învierii lui Lazăr nu îndepărtă necredința lor, ci îi umplu cu atât mai mult de răutate; și acum, când Tatăl vorbise și când ei nu mai puteau pretinde nici un alt semn, inimile lor nu au fost înmuiate, și ei persistau încă mereu în necredința lor.
Isus reluă din nou firul convorbirii Sale, de unde îl lăsase, și zise: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii. Vorbind astfel arăta, cu ce moarte avea să moară.” Hristos murind pentru răscumpărarea oamenilor a dat posibilitate omului nu numai de a dobândi cerul, ci Dumnezeu și Fiul Său au fost îndreptățiți în fața întregului cer pentru procedeul lor, față de răscularea lui Satan, și izgonirea lui din cer. Pata, cu care Satan mânjise chiar cerul, trebui să fie astfel spălată; și nici un păcat nu avea să pătrundă acolo până în veșnicie.
Îngerii cei sfinți, și toate ființele create cu rațiune ale tuturor lumilor, în care păcatul nu pătrunsese încă, răspunseră cu „Aleluia” la rostirea sentinței asupra lui Satan, și lăudau fapta lui Hristos, care ridica ipoteca, pe care Satan o avea asupra sufletelor oamenilor. Îngerii cei sfinți cât și toți acei, care sunt spălați, curățiți prin sângele lui Hristos, se unesc cu El prin această operă de încoronare, a predării vieții Sale pentru păcatele lumii. Hristos, fiind ridicat pe cruce ca să moară, deschise prin aceasta calea vieții, atât iudeilor cât și păgânilor, și la toate națiunile, limbile și popoarele.
Dar vai de iudeii cei îngâmfați, care n-au cunoscut ziua cercetării lor! Încet și cu regret părăsi Hristos împreună cu ucenicii Săi încăperile templului pentru totdeauna.