Cărturarii și preoții se consfătuiră acum între ei, cum să aresteze pe Isus, fără a da loc la o răscoală în popor; căci mulți dintre acei care văzuseră faptele Sale puternice, credeau că El este Profetul Cel Prea Înalt, și ei s-ar fi revoltat foarte tare pentru orice atentat la libertatea Sa. De aceea demnitarii recunoscură, că a pune mâna pe El pe față în public, nu e potrivit, și că numai printr-o trădare ar ajunge mai bine la țintă.
Iuda, unul dintre cei doisprezece, se oferi ca să trădeze în ascuns pe Isus în mâinile lor, conducându-i la un loc singuratic, pe care Mântuitorul și-L alesese pentru rugăciunile și meditațiile Sale. În acest loc liniștit ei puteau să fie siguri de prada lor, căci acolo nu exista nici o gloată, care să li se împotrivească. Iuda, care înseta mereu după câștig, se înțelese cu preoții și mai marii, ca să predea în mâinile lor pe Maestrul său, pentru treizeci de arginți. Domnul vieții și al măririi a fost vândut pentru o sumă de dispreț, de către unul dintre ucenicii Săi, pentru a suferi ocară și moarte.
Inima lui Iuda nu devenise deodată așa de josnică și de stricată. Iubirea sa de mamona devenise din zi în zi tot mai mare și mai tare, ca și oricare alt viciu, în cele din urmă câștigă supremația față de iubirea sa pentru Mântuitorul, și devenise astfel un idolatru. Sufletul său se stricase prin lăcomia lui și un om, pe care zgârcenia l-a făcut rob al ei, se află în primejdia, de a cădea tot mai adânc și mai adânc în pierzare.
Iuda se bucurase împreună cu ceilalți doisprezece de favoarea de a asculta la învățăturile lui Isus și de a fi martor ocular al faptelor Sale de jertfire de sine pentru omenirea suferindă. El fusese martor al blândeții și al răbdării Sale, el văzuse, că Isus deși era Însuși obosit și flămând, strâmtorat de mulțimea de sărmani și de suferinzi, totuși asculta cu duioșie la strigătul lor, și nu respingea pe nici unul fără ajutor. El văzuse, cum Isus săvârșea minuni, pentru a da muribunzilor sănătate și mulțumire celor deznădăjduiți. El simțise în propria Sa persoană dovezile puterii Sale dumnezeiești. Dar când oamenii leapădă lumina și urmează orbește pornirilor lor, atunci vor fi duși în întuneric și cele mai rele fapte rămân neluate în considerație. Iuda era din fire zgârcit, și el se lăsase în voia acestui obicei rău, până ce aceasta deveni patima dominantă a vieții sale.
Noi privim cu cutremur la trădarea lui Iuda; dar cazul său este la fel cu a multora dintre cei ce se pretind a fi sub stindardul lui Hristos și în fond ei sunt cei mai mari vrăjmași ai Săi. Ei nu se preamăresc decât pe ei înșiși și banii, și se folosesc de numele de creștin, spre a-și acoperi cu aceasta faptele lor rele. Ei își vând cinstea lor pentru bani și pe Salvatorul lor pentru avantajele lumești neînsemnate.
După ce Iuda făcu învoiala ca să trădeze pe Maestrul său, în mâinile acelora care însetau după sângele Său, el se amestecă iarăși printre ceilalți ucenici, ca și când nu s-ar fi făcut vinovat de nici o greșeală, și că nu s-ar fi ocupat decât de pregătirea pentru serbarea Paștelui. Trădătorul gândea, că intențiile sale josnice ar fi ascunse față de Maestrul său, deși fiecare zi aducea noi dovezi, că cugetele și planurile fiecărei inimi erau descoperite înaintea Lui.
Isus întâlni pe ucenicii Săi pe terasă, și ei observară imediat că ceva greu apăsa sufletul Său. În cele din urmă, El le vorbi cu o voce plină de tristețe mișcătoare: „Am dorit mult să mănânc Paștele acestea cu voi înainte de patima Mea.” El prevedea lămurit evenimentele care aveau să aibă loc în viitorul apropiat. Inima Sa a fost cuprinsă de tristețe, când privi la lipsa de recunoștință și la cruzimea acelora, pe care El venise să-i salveze și când soarta grozavă, care îi aștepta pentru aceasta, se desfășura în fața Spiritului Său.
Convorbirile dintre Isus și ucenicii Săi erau de obicei timpuri de o bucurie pașnică, prețuite de ei toți. Paștele era încă pentru ei mereu de un interes deosebit, dar la această ocazie Isus era întristat cu spiritul, iar ucenicii Săi compătimeau cu întristarea Sa, deși nu cunoșteau originea acelei mâhniri. Aceasta era într-adevăr ultima pască, care avea să mai fie sărbătorită vreodată; căci tipul avea să-și întâlnească anti-tipul în junghierea Mielului lui Dumnezeu pentru păcatele lumii. Hristos avea să primească în curând botezul deplin al suferințelor Sale, puținele ore liniștite până la Ghetsimani, El voia să le petreacă spre binele ucenicilor Săi.
„El le-a zis: «Am dorit mult să mănânc Paștele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun, că de acum încolo, nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăția lui Dumnezeu.» Și a luat un pahar, a mulțumit lui Dumnezeu, și a zis: «Luați paharul acesta și împărțiți-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viței, până când va veni Împărăția lui Dumnezeu.» Apoi a luat pâine; și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și le-a dat-o zicând: «Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.» Tot astfel după ce au mâncat, a luat paharul, și li l-a dat zicând: «Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.»” Luca 22, 15-20. La acest ultim Paște a fost instituită cina cea de taină.
Cu această ocazie Isus dădu ucenicilor Săi o lecție de umilință prin exemplul Său. După ce Se încinse cu un șorț asemenea unui rob, El le spălă picioarele, vorbind în același timp cu ei într-o gingășie solemnă. El, care era Fiul cel imaculat al lui Dumnezeu, Se plecă, ca să spele picioarele urmașilor Săi, și le dădu cu aceasta una dintre ultimele dovezi despre iubirea Sa.
După ce sfârși cu aceasta, le zise „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți: «Învățătorul și Domnul», și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu.” Ioan 13, 12-15.
Printre ucenicii lui Isus se iscase o ceartă, care să fie cel mai onorat în împărăția Sa; căci cu toată instrucțiunea expresă, pe care ei o auziseră de atâtea ori în contrast cu aceste aspirații, ei țineau totuși la idea lor fixă, că Isus va întemeia o împărăție pământească la Ierusalim; și aceste manifestații pe care le văzuseră la intrarea Sa în Cetate cum și felul și chipul cum El le primise, întărea această convingere în sufletele lor. Isus puse stavilă năzuințelor lor după onoare lumească și întări acum învățăturile Sale printr-o faptă de umilință și de iubire, care avea scopul să-i umple cu un sentiment de obligații reciproce și să le întipărească, că în loc să de dedea la ceartă pentru rang, să privească fiecare pe celălalt ca mai bun decât pe sine însuși.
Când ucenicii ședeau la cina Pascală cu iubitul lor Maestru observară că El era încă trist și mâhnit adânc. Un nor îi umbrea pe toți, o presimțire despre nenorocirea grozavă care le sta în față, al cărei caracter ei nu-l înțelegeau. Când ei mâncau în tăcere, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că unul din voi Mă va vinde.” Ioan 13, 21. La aceste cuvinte ei au fost cuprinși de uimire și consternare. Ei nu erau în stare să priceapă, cum unul din mijlocul lor ar fi putut să se poarte ca trădător față de Învățătorul lor dumnezeiesc. Din ce motiv puteau ei să-L trădeze și cui? În a cărui inimă avea să se ridice un astfel de plan trădător? Desigur în a niciunuia dintre cei doisprezece favoriți, care mai presus de toți ceilalți avuseră favoarea, ca să audă învățăturile Sale și să facă cunoștință cu iubirea Sa minunată, și pentru care El arătase o simpatie atât de mare, încât îi adusese în cea mai strânsă legătură cu Sine.
Când ei își dădură seama pe deplin de însemnătatea cuvintelor Sale și își amintiră, cât de adevărate au fost cuvintele sale întotdeauna, ei au fost cuprinși deodată de spaimă și de neîncredere față de ei înșiși. Ei începură a-și examina fiecare inima sa, spre a vedea, dacă nu cumva vreun cuget de vrăjmășie contra Maestrului lor a prins aici rădăcină. Cu un simț de cea mai adâncă durere se întrebau unul pe altul: „Doamne, nu cumva sunt eu?” Dar Iuda tăcea. Cuprins de o mare durere sufletească Ioan întrebă în cele din urmă: „Doamne, cine este?” Iar Isus îi răspunse: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Negreșit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre el. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Ucenicii observaseră de aproape trăsăturile feței fiecăruia, când puseră altuia întrebarea: „Doamne, nu cumva sunt eu?” și acum tăcerea lui Iuda atraseră ochii tuturor asupra sa. În confuzia întrebărilor și a expresiilor uimirii generale, Iuda nu auzise cuvintele lui Isus ca răspuns la întrebarea lui Ioan. Dar spre a scăpa de privirile cercetătoare ale ucenicilor, întrebă și el ca și ceilalți: „Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” Isus îi răspunse cu o accentuare solemnă: „«Da», i-a răspuns Isus, «tu ești!»” Confuz și covârșit de descoperirea neașteptată a crimei sale, Iuda se ridică repede ca să părăsească sala; când el ieși; Isus îi zise: „Ce ai să faci, fă repede.”
O răbdare mișcătoare se dădu pe față în purtarea lui Isus față de Iuda. Ea dovedea o milostivire nemărginită; încă o ocazie de căință i se oferi lui Iuda, prin aceea că Isus îi arătă că toate cugetele și intențiile Sale erau pe deplin cunoscute Fiului lui Dumnezeu. El Se înjosi pe Sine, pentru a da lui Iuda, înainte de a-și aduce la îndeplinire planul său de trădare, încă o dovadă convingătoare despre dumnezeirea Sa, înainte de a fi prea târziu. Dar deși uimit și neliniștit, totuși Iuda nu a fost adus la pocăință. El persistă cu atât mai îndărătnic în planul său, când vinovăția sa a fost dată pe față. El ieși și se duse să-și aducă la îndeplinire lucrarea, la care el se învoise.
Intenția Mântuitorului când rosti acest vai asupra lui Iuda, avea un caracter dublu: În primul rând, El voia să dea ucenicului mincinos o ultimă ocazie, să se păzească de soarta trădătorului; iar în al doilea rând, ea era pentru ucenici o dovadă de netăgăduit despre trimiterea Sa mesianică, prin descoperirea intențiilor ascunse ale lui Iuda. Isus zise: „Nu vorbesc despre voi toți; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: «Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.» Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se va întâmpla, să credeți că eu sunt.” Ioan 13, 18-19.
Dacă Isus ar fi tăcut într-o neștiință aparentă despre ceea ce avea să vină peste El, atunci ar fi existat primejdia, ca în sufletele ucenicilor să rămână impresia, că Maestrul lor n-ar fi avut nici o prevedere dumnezeiască a viitorului și că ar fi fost înșelat, surprins și trădat în mâinile unei cete de omorâtori. Cu un an mai înainte Isus zisese ucenicilor, că a ales doisprezece dintr-înșii, dar că unul din ei este diavol; și cuvintele rostite către Iuda la cina pascală, care dovedeau, că trădarea sa e în totul cunoscută Maestrului său, trebuiau să întărească credința adevăraților urmași ai Săi în timpul înjosirii Sale. Și când Iuda avea să ajungă la sfârșitul său tragic, ei trebuiau să-și amintească, și de vai-ul, pe care Isus îl rostise asupra trădătorului.
Îndepărtarea lui Iuda aduse la toți cei de față o mare ușurare. Fața Mântuitorului se lumină imediat, și ucenicii respirară iarăși liber, când văzură iarăși pacea cerului revenind pe fața palidă și îndurerată a Domnului lor. Isus avea multe de spus iubiților Săi ucenici, ceea ce nu le putea spune în prezența mulțimii, care nu avea nici o pricepere pentru adevărurile sfinte, pe care El dorea să le descopere. Chiar și ucenicii nu le-au înțeles încă pe toate pe deplin, până după înviere.
Privind la urmașii Săi credincioși Isus zise: „Acum Fiul omului a fost proslăvit, și Dumnezeu a fost proslăvit în El. Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El, și Dumnezeu Îl va proslăvi în El Însuși, și-L va proslăvi îndată.” Ioan 13, 31-32. Hristos le aduse apoi la cunoștință despărțirea Sa de ei, care se apropia în curând. Petru cel înfocat nu putea fi liniștit, pe când chestiunea plutea încă în așa nesiguranță. El întrebă: „«Doamne», I-a zis Simon Petru: «unde Te duci?» Isus i-a răspuns: «Tu nu poți veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni.»” Interesul lui Petru a fost trezit însă în totul, și el stărui pe lângă Isus, ca să Se exprime mai lămurit, de aceea Îi zise: „«Doamne» I-a zis Petru, «de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine.» Isus i-a răspuns: «Îți vei da viața pentru Mine? Adevărat, adevărat, îți spun, că nu va cânta cocoșul, până te vei lepăda de Mine de trei ori.»” Ioan 13, 36-38. Privind apoi cu o iubire compătimitoare la mica Sa turmă, care avea să fie lăsată așa de curând fără păstor, căută să le liniștească confuzia provocată în sufletul lor de cuvintele Sale și de aceea zise plin de gingășie: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu, și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi. Știți unde Mă duc, și știți și calea într-acolo.” Ioan 14, 1-4.
Isus scutură cu cea mai mare compătimire povara care zăcea asupra sufletului Său, în cuvinte de mângâiere, de sfat și de rugăciune, pentru a le întipări în mod neșters, în sufletele și inimile ucenicilor Săi. Aceste cuvinte de pe buzele Mântuitorului, care au fost scrise de inspiratul apostol Ioan în capitolele cincisprezece, șaisprezece și șaptesprezece, au fost repetate tot mereu de către ucenici mai târziu, spre a întreține curajul scăzut în timp de decepție și de cercare. De abia după înviere au fost înțelese și prețuite pe deplin cuvintele rostite la această ocazie solemnă. Acele adevăruri rostite de Mântuitorul de pe terasă au fost răspândite prin mărturia ucenicilor în toate țările și vor supraviețui în decursul tuturor timpurilor, pentru a mângâia inimile celor întristați și spre a insufla pace și speranță în inimile a mii de credincioși.
Isus părăsi apoi terasa împreună cu ucenicii Săi, și trecu râul Chedron. Întristarea și mâhnirea adâncă apăsa iarăși pe inima Sa. Cu o tristețe mișcătoare, El vorbi însoțitorilor Săi: „«În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris, Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite. Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.» Petru a luat cuvântul și I-a zis: «Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.»” Isus dezaprobă ca și mai înainte încrederea sa de sine, și-i zise: „Adevărat își spun, i-a zis Isus, că tu chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei ori. Petru I-a răspuns: «Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.» Și toți ucenicii au spus același lucru.” Matei 26, 31-35.
Isus plecă cu ucenicii Săi la grădina Ghetsimani la poalele muntelui Măslinilor, la un loc singuratic, pe care El îl vizitase adesea spre a fi acolo într-o apropiată comuniune cu Tatăl Său.
Era noapte, luna strălucea însă senină și le arăta o viță înfloritoare. Isus le atrase atenția asupra acesteia zicându-le: „Eu sunt adevărata viță, și Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiță, care este în Mine și n-aduce roadă, El o taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curăță, ca să aducă și mai multă roadă.” Ioan 15, 1-2.
Națiunea iudaică era o coardă neroditoare, și trebuia îndepărtată de la vița cea vie, care era Isus Hristos. Neamurile păgâne aveau să fie altoite în tulpină, spre a deveni coarde vii și spre a lua parte la viață, care hrănea pe adevăratul butuc de viță. Această ramură avea să fie curățată, așa ca să aducă rod. Cu privire la despărțirea Sa de ucenicii Săi, Isus îi îndemnă apoi, ca să se unească în mod strâns cu El prin credință, așa încât ei să alcătuiască o parte din butuc și să producă o recoltă bogată. „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămânea în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa, nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.” Ioan 15, 4-5.
Când păcătosul se căiește de păcatele sale, și se unește cu Hristos, tocmai după cum coarda se altoiește în butuc, atunci și natura omului va fi schimbată, și el devine părtaș de fire dumnezeiască. El iubește lucrurile pe care le iubește Hristos și urăște tot ceea ce urăște El. Dorințele sale sunt de acord cu voința lui Dumnezeu. El păstrează cu îngrijire cuvintele lui Hristos înăuntrul său. Puterea dătătoare de viață a Salvatorului este transmisă și creștinilor. Tocmai așa și mica odraslă, fără frunze și fără viață în aparență va fi altoită în butucul cel viu, și prin alipirea fazelor de faze și arterelor de artere, va sorbi astfel viață și tărie dintr-însul, până ce devine o ramură înfloritoare a butucului original.
El întipări în sufletul lor încă și mai departe însemnătatea continuării lucrării începută și a necesității, de a aduce roade spre onoarea lui Dumnezeu. „Nu voi M-ați ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă, și roada voastră să rămână, pentru ca orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” Ioan 15, 16. Ucenicii erau păzitorii aleși ai adevărului dumnezeiesc. Ei au fost martori despre recunoașterea lui Isus de către Tatăl, ca Fiu al lui Dumnezeu. Ei priviseră la minunile Sale și chemarea lor era de a vesti lumii întregi solia mântuirii, așa, ca prin mărturia lor, oamenii să primească pe Hristos printr-o credință vie. În felul acesta ucenicii aveau să aducă roade spre onoarea lui Dumnezeu.
Isus, asigură pe ucenicii Săi, că nu-i va părăsi niciodată, ci îmbrăcat fiind cu putere, va ședea la dreapta Tatălui ca reprezentant al lor, spre a-I prezenta cauza lor înaintea Lui în numele Fiului Său. Pe atunci ucenicii nu înțelegeau pe deplin cuvintele Maestrului lor, dar mai târziu ei învățară în experiența lor creștină să prețuiască această făgăduință, și își înălțau rugăciunile lor către Tatăl în numele lui Isus.
Isus avertiză mai departe pe ucenicii Săi, să nu caute lauda oamenilor. El zise: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume, și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea.” Ioan 15, 18-19. Acei, care sunt însuflețiți de același spirit ca și lumea vor și primi favoarea și aprobarea ei; dar ucenicii modești ai lui Isus aveau să sufere batjocuri și prigoniri. Isus declară că ei aveau să fie duși pentru numele Său înaintea regilor și a stăpânitorilor, și cel ce îi va ucide va fi amăgit astfel de către Satan, încât să privească fapta sa ca fiind după voia lui Dumnezeu. Orice nelegiuire și tiranie pe care ar fi putut-o născoci agresiunea minții omenești, avea să vină peste urmașii lui Hristos. În toată strâmtorarea lor, ei trebuiau să-și amintească că Maestrul lor a avut de suportat aceeași ocară și aceleași suferințe. Ei trebuiau să păstreze în amintire cuvintele Sale: „«Robul nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Ioan 15, 20-21.
Ucenicii lui Isus trebuiau să pășească cu curaj pe urmele Lui, având mereu în fața ochilor lor prețul vieții veșnice, și câștigând suflete pentru Hristos. Chiar împotrivirea pe care ei aveau s-o întâmpine, avea să dezvolte într-înșii un caracter nestrămutat, și virtuți luminătoare; credință, răbdare și încredere în Dumnezeu sunt rodul desăvârșit, care înflorește și se coace mai bine în umbra nenorocirii.
Isus descoperi cu grijă ucenicilor Săi evenimentele care aveau să urmeze după moartea Sa, așa încât, când prigonirile aveau să vină asupra lor, ei să fie pregătiți ca să le suporte, și ca să nu se abată de la credință, spre a evita suferințele și lipsurile. El le descoperi în mod treptat înțelesul marilor adevăruri, pe care ei aveau să le vestească lumii și le întipări însemnătatea poziției lor, ca unii care au fost martori la manifestările minunate ale lui Dumnezeu față de Fiul Său, care au văzut minunile lui Hristos și au primit cuvintele înțelepciunii Sale. El le zise: „Și voi de asemenea veți mărturisi, pentru că ați fost cu Mine de la început.” Ioan 15, 27. Istoria acelor ucenici, și faptele pe care ei aveau să le scrie, erau destinate a servi ca studiu pentru sufletele cugetătoare din toate timpurile.
Isus declară ucenicilor Săi în cuvinte precise, că El a părăsit prezența Tatălui Său, ca să vină pe acest pământ, și că acum era în perspectivă, să părăsească lumea, și să Se întoarcă la Tatăl Său; totuși El evita de a le încurca priceperea prin prea multe amănunte. El zise: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” Isus știa că ei nu erau destul de tari ca să audă toate adevărurile minunate despre înjosirea și moartea Sa. După învierea Sa, ei aveau să fie în stare mai bine, de a le înțelege și a le prețui.
Lui Isus nu-I mai rămânea decât puțin timp, în care să mai poată mângâia și instrui mica ceată a urmașilor Săi. Ultimele Sale sfaturi erau pline de milă și adevăr. Acele ultime clipe petrecute împreună cu Maestrul lor, erau pentru ucenicii Săi de o valoare neprețuită. Asemenea unui Arhiereu consacrat, Își descărcă El acum povara sufletului Său într-o rugăciune adresată Tatălui Său pentru biserica Sa; o rugăciune, pe care îngerii n-o mai auziseră până aici. Ea pornea din adâncul sufletului Său și era plină de ardoare și pătrunse până sus la cer. Cu brațele Sale omenești El cuprinse pe fiii lui Adam într-o îmbrățișare strânsă, și cu brațul Său puternic, dumnezeiesc, El ajunse până la tronul Celui Nemărginit și uni astfel pământul cu cerul și pe omul muritor cu Dumnezeul nemuritor.