Însoțit de ucenicii Săi, Mântuitorul mergea acum încet către grădina Ghetsimani. Luna pascală lucea limpede și plină înconjurată de un cer nepătat. Orașul corturilor de peregrini era învăluit acum într-o tăcere adâncă. El Se întreținu mai întâi în mod serios cu ucenicii Săi; dar când Se apropie de grădină, El deveni într-un mod ciudat foarte tăcut. Ucenicii au fost consternați, și priveau cu spaimă în fața Sa, și speranța de a citi aici o explicație despre această schimbare, care se petrecuse cu Domnul lor. Ei Îl văzuseră adesea mâhnit, dar niciodată așa de trist și de tăcut ca acum. Cu cât înainta mai departe, cu atât creștea mai mult această tristețe ciudată, și totuși nu îndrăzneau ca să-L întrebe de motivul acesteia. Corpul Său se clătina, ca și când era aproape să cadă. Ucenicii priveau cu îngrijorare după locul Său de liniște obișnuit, pentru ca Maestrul lor să Se poată odihni.
La intrarea în grădină, El zise tovarășilor Săi: „Ședeți aici până Mă voi duce colo să Mă rog.” Apoi alese pe Petru, pe Iacob și pe Ioan ca însoțitori, și păși mai departe, în singurătatea grădinii. El Își formase deprinderea, de a-Și întări Spiritul Său prin rugăciune stăruitoare în această singurătate pentru încercările și datoriile Sale și petrecuse adesea toată noaptea astfel. La astfel de ocazii, ucenicii Săi obișnuiau, ca după un scurt timp de veghere și rugăciune, să se culce la o mică depărtare de Maestrul lor și să doarmă netulburați, până ce El îi scula iarăși dimineața la o nouă lucrare. Așa se întâmpla, că ucenicii nu vedeau ceva neobișnuit în această comportare a lui Isus.
Fiecare pas făcut mai departe părea tot mai greu pentru Mântuitorul. El gemu tare, ca sub apăsarea unei poveri grozave; totuși evita a înspăimânta pe cei trei ucenici ai Săi aleși, prin a le expune lupta sa cu moartea care-I sta în față. De două ori ei Îl ținură să nu cadă. Isus simțea că va fi lăsat absolut singur, și de aceea zise către cei trei favoriți ai Săi: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici, și vegheați împreună cu Mine.” Niciodată nu mai vorbi El ucenicilor Săi cu o astfel de întristare. Corpul Său tremura și fața Sa palidă exprima o durere nespusă.
El Se depărtă câțiva pași de tovarășii Săi, dar numai atât cât ei Îl puteau încă vedea și auzi, și căzu apoi cu fața la pământ. El era covârșit de o spaimă înfricoșată, că Dumnezeu va retrage prezența Sa de la El. El Se simțea despărțit de Tatăl Său printr-o prăpastie a păcatului, adâncă și neagră, încât spiritul Său, se înfiora în fața ei. El se crampona disperat de pământul rece și nesimțitor, ca și când ar fi putut să împiedice prin aceasta de a se îndepărta încă și mai mult de Dumnezeu. Roua rece a nopții căzu peste chipul Său, întins pe pământ, dar Salvatorul nu observă aceasta. De pe buzele Sale izbucni strigătul plin de chin: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.”
Nu teama de suferințe corporale, pe care Fiul lui Dumnezeu avea să le suporte în curând, era aceea care Îi provoca acest chin atât de grozav. El avea asupra-Și povara păcatelor omenirii, și Se cutremura în fața mâniei Tatălui Său. Lui nu-I era permis să facă uz de puterea Sa dumnezeiască, ca să Se scape de această luptă; ci ca om El trebui să suporte urmările păcatelor omenești și dizgrația Creatorului față de supușii Săi neascultători, și El Se temea că nu va fi în stare să suporte cu natura Sa omenească lupta cu stăpânirile întunericului; în acest caz, neamul omenesc s-ar fi pierdut fără speranță, Satan ar fi rămas biruitor, iar pământul, împărăție a Sa. Păcatele lumii apăsau greu asupra Mântuitorului și Îl plecau la pământ, iar mânia lui Dumnezeu, din cauza păcatului, părea că-L amenință cu nimicirea.
Chiar în lupta dintre Hristos și Satana, așa cum ea a avut loc în pustie, a fost pusă în joc soarta omenirii. Dar Fiul lui Dumnezeu a biruit, și Satan L-a părăsit pentru câtva timp. Acum el se întorsese pentru ultima luptă înfricoșată. În decursul celor trei ani de activitate a lui Hristos, Satan se pregătise pentru această ultimă luptă. Totul era pus în joc pentru el. Dacă aici nu avea să-și ajungă ținta, speranța sa în supremație era pierdută pentru totdeauna; împărățiile pământului trebuiau să devină în cele din urmă proprietate a lui Hristos care avea „să lege pe cel tare”, adică pe Satana, spre a-L arunca afară.
În timpul acestei scene de suferință a Mântuitorului, ucenicii erau la început foarte uimiți, când văzură cum Stăpânul și Maestrul lor, care dealtfel fusese totdeauna liniștit, Se lupta acum cu o durere sufletească de nedescris; dar ei erau foarte obosiți și în cele din urmă adormiră, lăsându-L astfel singur în lupta Sa sufletească grozavă. După ce trecu o oră, Isus simți nevoie după compătimire pământească. El Se ridică cu o sforțare foarte obositoare și merse împleticindu-se la locul unde lăsase însoțitorii Săi. Dar nici o privire compătimitoare nu-L salută după marea Sa luptă; ucenicii adormiseră adânc. O! dacă ar fi știut ei, că aceasta era ultima noapte, pe care mai aveau favoarea s-o petreacă cu Maestrul lor iubit, în timpul umblării Sale ca om pe pământ, dacă ar fi știut ce avea să-I aducă dimineața, atunci cu greu s-ar fi lăsat biruiți de somn.
Glasul lui Isus îi trezi întrucâtva. Ei zăriră chipul ce Se pleca asupra lor, expresia și statura Sa, care dădeau pe față o istovire extremă. Ei de abia erau în stare, să recunoască fața de obicei senină a Maestrului lor, în acele trăsături schimbate. Adresându-Se lui Simon Petru zise: „Simone, dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?” O, Simone, unde este acum devotamentul tău cu care te lăudai mai înainte? Tu, care cu puțin mai înainte declarai, că vei merge cu Domnul tău la închisoare și chiar la moarte, acum l-ai părăsit în ora celui mai grozav chin al Său sufletesc și al cercării Sale, și ai căutat odihnă în somn!
Ioan, ucenicul cel iubit, care stătuse la pieptul lui Isus, dormea de asemenea. Desigur, iubirea pe care Ioan o nutrea pentru Maestrul său ar fi trebuit să-l țină încă treaz. Rugăciunea sa zeloasă ar fi trebuit să-l unească cu Mântuitorul său în ceasul celei mai mari dureri ale Sale. Salvatorul jertfitor de sine petrecuse nopți întregi în munții răcoroși sau în dumbrăvi, spre a Se ruga pentru ucenicii Săi, ca credința lor să nu-i părăsească în ceasul cercării lor. Dacă Isus ar fi adresat acum lui Iacov și lui Ioan întrebarea pe care El le-o pusese altă dată: „Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu, și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” atunci ei nu ar fi avut curajul ca să-I răspundă: „Putem”.
Această veghere însemnată de noapte ar fi trebuit să fie folosită de ucenici pentru lupte lăuntrice nobile și pentru rugăciune, ceea ce le-ar fi dat puteri de a fi martori la acel chin sufletesc al Fiului lui Dumnezeu. Ei ar fi fost prin aceasta în stare ca privind la suferințele lui Hristos pe cruce, să înțeleagă până la un anumit grad caracterul spaimei covârșitoare, pe care El a suportat-o. Atunci ei și-ar fi amintit mai ușor de cuvintele pe care El le-a rostit către ei, cu privire la suferințele, moartea și învierea Sa; și în mijlocul descurajării din acel ceas al cercării, câteva raze de speranță le-ar fi luminat totuși întunericul și le-ar fi întărit credința. El recunoștea puterea, pe care prințul răului avea s-o exercite, spre a încurca mințile ucenicilor, și de aceea îi îndemnă să vegheze.
Dar tocmai în ora decisivă, când Isus avea nevoie mai multă de compătimirea și de rugăciunea lor stăruitoare, aleșii Săi s-au lăsat în voia somnului. Ei pierdură mult prin somnul lor nepotrivit. Suferințele Mântuitorului și răstignirea Sa aveau să fie o probă de foc pentru ucenicii Săi. Credința lor avea nevoie de sprijinul unei puteri mai mult decât omenească, spre a rămâne neclintiți, când aveau să vadă triumful puterilor întunericului. Hristos intenționa să-i întărească pentru această grea încercare. Dacă aceste ore din grădina Ghetsimani, le-ar fi petrecut în veghere împreună cu Mântuitorul iubit și în rugăciune către Dumnezeu, atunci ucenicii nu ar fi părăsit pe Isus în ora strâmtorării Sale, și Petru nu ar fi fost lăsat în propria sa putere slabă de a trăda pe Domnul Său.
Slăbiciunea evidentă a ucenicilor Săi, trezi compătimire și regret în inima Fiului lui Dumnezeu. El Se întrebă, dacă ei vor poseda destulă putere, spre a rezista la încercările, pe care aveau să le sufere ca martori ai trădării și ai morții Sale. El nu intră la judecată aspră cu ei, din cauza slăbiciunii lor, ci având în vedere suferințele viitoare, El îi îndemnă: „Vegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită”. Mișcat de neputința lor, El găsi singur o scuză la aceasta, pentru uitarea lor față de El, adăugând: „Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.”
Isus a fost cuprins iarăși de o spaimă supraomenească de moarte, și leșinat și istovit pe jumătate, El merse împleticindu-Se înapoi la locul Său de luptă. Încă o dată căzu cu fața la pământ. Chinul Său sufletesc de astă dată era chiar și mai mare ca mai înainte. Chiparoșii și palmierii erau martori muți ai chinului Său sufletesc. De pe ramurile lor înfrunzite picura roua grea și umedă a nopții asupra chipului Său plecat la pământ, ca și când natura ar fi revărsat lacrimi pentru lupta Creatorului ei, pe care o ducea singur cu puterile întunericului.
Cu puțin timp mai înainte El stătuse încă asemenea unui cedru puternic, și înfruntase furtuna de împotriviri, care își dăduse drumul furiei contra Lui. Capete îndărătnice și inimi pline de răutate și viclenie căutaseră în zadar ca să-L pună în încurcătură și să-L biruiască. El sta neclintit în maiestatea Sa dumnezeiască ca Fiu al lui Dumnezeu. Acum El era ca o trestie frântă, biciuită de furtuni sălbatice. Cu puține ore mai înainte El Își descărcase inima Sa în fața ucenicilor Săi în cele mai nobile expresii; le arătase armonia Sa cu Tatăl și predase comunitatea Sa aleasă în brațele Tatălui cu cuvinte care dau pe față puterea Sa dumnezeiască. Dar acum El lăsă să se audă strigăte tari înăbușite de lacrimile unei dureri sufletești nespuse, cramponându-se de pământul rece, ca de un scut.
Cuvintele Mântuitorului au fost duse la urechile ucenicilor somnoroși: „Tată, dacă nu se poate să se depărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” Spaima și durerea Fiului scump al lui Dumnezeu era atât de mare, încât îi scotea sudori de sânge de pe față. El Se ridică iarăși împleticindu-Se; inima Sa cu simțul ei omenesc dorea după compătimirea însoțitorilor Săi, și El păși spre locul unde ei dormeau. Prezența Sa îi deșteptă, și ei priveau înspăimântați în fața Sa, căci era mânjită de sânge și exprima o luptă sufletească inexplicabilă pentru ei.
De data aceasta El nu le mai vorbi, ci întorcându-Se înapoi, spre locul Său de luptă căzu la pământ covârșit de spaima întunericului extraordinar. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în acea oră de cercare. Momentul înfricoșat sosise, acel moment care avea să hotărască soarta lumii. Cetele cerești așteptau rezultatul cu cea mai mare încordare. Soarta omenirii oscila în cumpănă. Acum sta încă în puterea lui Hristos, de a refuza să bea acel pahar, care fusese destinat omenirii păcătoase. El putea să-și șteargă sudorile de sânge de pe fruntea Sa, și să lase pe oameni să piară în nelegiuirea lor. Va bea oare Fiul Dumnezeului nemărginit acel pahar de amărăciune al înjosirii și al morții? Tremurând ieșiră de pe buzele lui Isus cuvintele: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.”
De trei ori Se rugă El astfel. De trei ori firea Sa omenească dădu înapoi înaintea jertfei care avea să încoroneze lucrarea Sa. Dar acum Salvatorul privește în spiritul Său istoria omenirii. El vede, că dacă călcătorii de lege vor fi lăsați singuri vor trebui să piară din cauza mâniei Tatălui său. El recunoaște puterea păcatului și completa neputință a oamenilor de a se salva pe ei înșiși. Durerile și jalea unei lumi osândite se ridicau în fața Lui. El privește la soarta care îi aștepta pe aceștia și hotărârea Sa este luată. El vrea să salveze pe oameni, oricât de mult L-ar costa aceasta. El primește botezul de sânge, pentru ca milioanele, care de altfel trebuiau să fie sortite pieirii să poată câștiga printr-Însul viață veșnică. El părăsise curțile cerești, unde totul era curăție, fericire și mărire, spre veni să salveze o oaie pierdută, singura lume care căzuse prin păcat, și El nu voi să Se abată de la misiunea pe care El Și-a ales-o. Când luă hotărârea, și ajunse la punctul decisiv, El căzu ca mort la pământul de pe care El Se ridicase în parte. Unde erau acum ucenicii Săi, care să pună mâinile lor în mod gingaș sub capul Maestrului lor istovit și să spele fruntea Aceluia, care suferise mult mai mult decât pot să sufere oamenii? Mântuitorul trebui să calce singur linul și nimeni din toți oamenii nu era cu El; și totuși El nu era singur. Căci El zise: „Eu și Tatăl suntem una”. Dumnezeu suferea împreună cu Fiul Său. Omul nu putea niciodată pricepe jertfa pe care Dumnezeul cel nemărginit a adus-o prin predarea Fiului Său la batjocuri, la chinuri sufletești și la moarte amară. Dar în această predare se află dovada iubirii nemărginite a Tatălui pentru neamul omenesc.
Îngerii, care stătuseră sub comanda lui Hristos în ceruri, ar fi vrut să plece să-I vină în ajutor. Dar nu se afla în puterea lor, de a ușura durerea Sa. Ei nu simțiseră niciodată păcatele unei lumi corupte și priveau cu admirație la obiectul adorării lor, cum era cufundat într-o durere atât de nespusă. Deși ucenicii neglijaseră a sprijini pe Domnul lor cu compătimire în acel ceas de cercare, totuși întreg cerul era plin de compătimire, și aștepta cu îngrijorare rezultatul. După ce lupta a fost terminată, a fost trimis un înger de la tronul lui Dumnezeu, ca să ridice pe Salvatorul care era căzut la pământ.
Ucenicii au fost deșteptați deodată din somnul lor printr-o lumină strălucitoare care strălucea în jurul Fiului lui Dumnezeu. Plini de uimire ei se sculară repede și văzură o ființă cerească îmbrăcată cu un veșmânt de lumină, plecându-se către Învățătorul lor care era întins la pământ. Cu o mână El ridică capul Divinului Suferind care Îi căzuse pe piept, iar cu cealaltă arăta spre cer. Glasul său semăna cu muzica cea mai dulce, când vorbi cuvinte de mângâiere, punând în fața spiritului lui Hristos, marele succes pe care El îl câștigase asupra vrăjmașului puternic și viclean. Hristos devenise biruitor asupra lui Satan, și ca rezultat al triumfului Său, milioane de oameni aveau să intre cu El ca triumfători în împărăția Sa.
Apariția măreață a îngerului orbi ochii ucenicilor. Ei își aminti de muntele schimbării la față; despre măreția care înconjurase pe Isus în templu și despre glasul lui Dumnezeu care răsunase din nor. Ei văzură aici desfășurându-se aceeași mărire, și acum nu se mai temeau pentru Maestrul lor, deoarece Dumnezeu Îl luase sub ocrotirea Sa, și un înger era de față spre a-L ocroti față de vrăjmașii Săi. Ei erau obosiți și somnoroși și căzură iarăși într-o stare de nesimțire.
Mântuitorul lumii se sculă căută pe ucenicii Săi și îi găsi pentru a treia oară adormiți. Dar cuvintele Sale îi deșteptară: „Dormiți de acum și odihniți-vă!.. Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoșilor.” Și pe când rostea El încă aceste cuvinte, se auziră deja pașii acelei cete, care Îl căuta; Iuda îi conducea, și lângă el mergea marele preot. Isus Se întoarse către ucenicii Săi, când vrăjmașii se apropiară, și zise: „Sculați-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” Fața Mântuitorului da pe față o expresie de demnitate liniștită; nici-o urmă despre acel chin sufletesc grozav prin care trecuse nu se mai observa pe fața Lui, când păși înainte, ca să întâmpine pe trădătorul Său.
El sta în fața vrăjmașilor Săi și întrebă: „Pe cine căutați?” Ei răspunseră: „Pe Isus din Nazaret”. Isus le răspunse: „Eu sunt”. Când rosti aceste cuvinte, ceata se dădu înapoi, iar preoții, mai marii, soldații și chiar Iuda, căzură la pământ fără putere. Aceasta dădu lui Hristos destulă ocazie ca să scape de ei, dacă ar fi voit. Dar El sta în toată strălucirea Sa în mijlocul cetei brutale și fără inimă. Când El le răspunse: „Eu sunt”, îngerul lui Dumnezeu trecu între El și omorâtorii Săi, care vedeau o lumină dumnezeiască strălucind pe fața Mântuitorului și umbrindu-L într-un chip ca de porumbel. Inimile lor împietrite, au fost umplute de groază. Neînstare a sta pe picioarele lor în prezența acestei străluciri dumnezeiești, ei căzură la pământ ca morți.
Îngerul se dădu apoi la o parte; lumina dispăru, iar Isus sta liniștit și conștient în fața lor; razele strălucitoare ale lunii cădeau pe fața Sa palidă pe când El era încă mereu înconjurat de acei oameni neputincioși și căzuți la pământ, iar ucenicii Săi erau atât de uimiți, că nu puteau scoate nici măcar un cuvânt. După ce îngerul se îndepărtă, soldații romani săriră pe picioarele lor, și în unire cu preoții și cu Iuda se îngrămădiră în jurul lui Hristos, aproape rușinați de slăbiciunea lor și plini de îngrijorare ca nu cumva iarăși să le scape. Încă o dată întrebă Salvatorul: „Pe cine căutați?” Și iarăși răspunseră: „Pe Isus din Nazaret”. Mântuitorul zise apoi: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă”, le zise el arătând spre ucenicii Săi. În această oră de înjosire, Hristos nu se gândea la Sine Însuși, ci la ucenicii Săi iubiți. El dorea să-i scutească mai departe de altă cercare a tăriei lor.
Iuda trădătorul, nu-și uită rolul său, ci veni la Isus, Îi apucă mâna ca la un amic de aproape, și-L salută cu sărutul trădării. Isus îi zise: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Glasul Său tremura de duioșie, când El adresă trădătorului Iuda și celelalte cuvinte: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” această cuvântare atât de mișcătoare ar fi trebuit să trezească conștiința trădătorului, și să înmoaie inima Sa împietrită; dar onoarea, credincioșia și gingășia omenească îl părăsiseră în totul. El sta nerușinat și provocator, și nu arăta nici o înclinație spre căință. El se lăsase în conducerea lui Satana, și nu poseda puterea de a-i rezista. Isus nu refuză sărutul trădătorului. Cu adevărat, în aceasta El ne dă un exemplu de iertare, de iubire și de compătimire fără pereche.
Deși ceata omorâtoare a fost surprinsă și înspăimântată de cele ce văzuseră și simțiseră, totuși siguranța și prezența de spirit le reveniră iarăși, când văzură cu câtă îndrăzneală Iuda se apropia de persoana Aceluia, pe care ei Îl văzuseră cu puțin înainte înconjurat de strălucire. Ei puseră acum mâinile pe Isus, și începură să lege acele mâini scumpe, care întotdeauna făcuseră numai bine.
Când ucenicii văzură pe acea ceată de bărbați puternici căzuți întinși și fără putere, gândeau că Maestrul lor cu siguranță nu va tolera ca ei să pună mâna pe El, căci aceeași putere, care doborî la pământ acea ceată de soldați, îi putea și ține în acea stare de neputință, până ce Isus și ucenicii Săi aveau să se îndepărteze neatinși dintre ei. Ei au fost decepționați și revoltați, când au văzut, că au fost aduse funiile, spre a lega mâinile Aceluia, pe care ei Îl iubeau. Plin de furie violentă, Petru scoase sabia, și tăie urechea slugii arhiereului.
Când Isus văzu ce a făcut Petru, Își eliberă mâinile, deși erau apucate deja de soldații romani, și zicând: „Lăsați-i! Până aici!” atinse urechea rănită și se făcu sănătoasă într-o clipă. Apoi zise lui Petru: „Pune-ți sabia la locul ei; căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că așa trebuie să se întâmple?” Matei 26:52-54. „Nu voi bea paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Apoi Isus Se întoarse către mai marii preoților și mai marii sanctuarului, care se atașaseră la ceata omorâtorilor și le zise: „Ați ieșit ca după un tâlhar, cu săbii și cu ciomege, ca să Mă prindeți. În toate zilele ședeam în mijlocul vostru, și învățam norodul în Templu, și n-ați pus mâna pe Mine. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scrise prin proroci.”
Când ucenicii văzură că Isus nu Se eliberă din mâinile vrăjmașilor săi, ci le permise să pună mâna pe El și să-L lege, se simțiră jigniți că El Se expune atât pe Sine cât și pe ei la o astfel de umilință. Ei văzuseră tocmai o dovadă a puterii Sale, când El făcu ca acei ce veniseră să-L prindă să cadă cu fețele la pământ, și când vindecă urechea slugii, pe care o tăiase Petru, și ei știau foarte bine că El s-ar fi putut elibera de acea ceată omorâtoare, dacă ar fi voit. Ei Îl mustrau pentru că n-a făcut aceasta, și supărați și înspăimântați de moarte, din cauza acestei purtări inexplicabile, îi părăsiră și fugiră. Hristos prevăzuse de mai înainte această fugă și chiar în locuința lor pe terasă le prezisese, cum aveau să se comporte ei în acest timp: „Iată că vine ceasul, și a și venit, când veți fi risipiți fiecare la ale lui; și pe Mine, Mă veți lăsa singur, căci Tatăl este cu Mine.” Ioan 16, 32.
Chiar Iuda a fost uimit, că Isus se lăsă în mâinile acelora, care doreau nimicirea Sa. El știa că la alte ocazii mai înainte, când vrăjmașii Mântuitorului își făureau planurile lor, ca să-L prindă, Isus ieșea liniștit dintre ei și le zădărnicea intențiile lor ucigașe. Dar acum din contră, trădătorul privea cu uimire că Maestrul său îngădui să fie legat și luat prins. Falsul ucenic nădăjduia, că Isus a îngăduit aceasta pentru ca mai târziu puterea Sa să se descopere într-un mod minunat în liberarea Sa din mâinile vrăjmașilor. El știa că nimic altceva nu l-ar fi putut libera din mâinile acelei cete înarmate. Timp de trei ani de zile au căutat iudeii, ca să-l prindă în ascuns, și acum, după ce își ajunseră scopul, nu i-ar mai fi dat drumul cu nici un chip, cât timp aceasta sta în puterea lor.
Isus a fost luat și dus repede de mulțimea batjocoritoare. El nu Se putea mișca decât încet, căci mâinile Sale erau legate strâns și El era supravegheat cu îngrijire. Mai întâi El a fost adus în casa lui Ana, socrul arhiereului, în casa acelui bărbat, al cărui sfat era căutat de poporul iudeu și considerat ca voce a lui Dumnezeu. Ana dorea după o satisfacție grozavă, de a avea cel dintâi pe Isus din Nazaret ca prizonier în fața sa. După ce Ana Îl văzu, El a fost adus în grabă mai departe, căci preoții și mai marii erau hotărâți, ca atâta timp cât aveau stăpânire asupra persoanei Sale, să nu amâne interogatoriul Său, ci să-L osândească la moarte cât mai curând. Aceasta, pentru că se temeau, ca nu cumva poporul, amintindu-și de faptele lui de bunătate și milostivire să-L smulgă din mâinile lor.