Ceata înarmată a trecut prizonierul ei prin străzile înguste și întunecoase, conduși de facle și de lanterne, deoarece era încă dimineața devreme și era foarte întuneric.
Mântuitorul năpădit cu defăimări și batjocuri, a fost dus la palatul lui Caiafa, la arhiereul anului acela. Aici El a fost învinuit într-un mod aspru de prigonitorii Săi, a fost judecat și luat în râs de către preoți și hulit de întreaga adunare. Deși Mântuitorul suportă această înscenare de interogatoriu, totuși inima Sa a fost străpunsă de o altă durere mai mare decât aceea pe care vrăjmașii Săi erau în stare să i-o producă. Aceasta a fost durerea pe care ucenicul său cel iubit, I-o produse, tăgăduindu-L prin blesteme și jurământ.
După ce ei au părăsit pe Maestrul lor în grădină, doi dintre ucenici, dobândiră iarăși destulă prezență de spirit, de a urma la o oarecare depărtare cetei, care supraveghea pe Isus. Acești doi ucenici erau Petru și Ioan. Preotul recunoscu pe Ioan ca pe un ucenic bine cunoscut al lui Isus și-l lăsă să intre în sala de judecată, unde Mântuitorul era întrebat, nădăjduind că la priveliștea umilirii Conducătorului său, va fi pătruns și el de același sentiment, care însuflețea pe vrăjmașii săi, și va renunța la gândul, că poate fi Fiul lui Dumnezeu o persoană, care era expusă la astfel de defăimări. După ce Ioan câștigă permisiunea ca să intre înăuntru, el mijloci în favoarea tovarășului său Petru, și aceeași favoare a fost acordată și acestuia.
Cea mai răcoroasă oră din noapte era aceea dinainte de revărsatul zorilor; și de aceea era aprins un foc în curtea palatului, în jurul căruia se adunase curând un grup de persoane, iar Petru luă cu îndrăzneală parte cu cei ce se încălzeau lângă foc. El nu dorea să fie cunoscut ca ucenic al lui Isus, și gândea, că atașându-se nepăsător la mulțime, va fi privit ca unul dintre acei care aduseseră pe Isus la judecată.
Dar când lumina căzu peste fața lui Petru, femeia care servea ca portăriță, își aruncă o privire cercetătoare asupra lui. Ea observase că el intrase împreună cu Ioan și deduse de aici, că el e unul dintre urmașii lui Hristos. De aceea ea îl întrebă într-un mod batjocoritor: „Nu cumva și tu ești unul din ucenicii omului acestuia?” Petru a fost uimit și confuz, pentru că ochii întregii grupări se îndreptară imediat asupra lui. El se făcea că n-o înțelege: dar ea nu se lăsă respinsă și zise către cei dimprejur că acest om a fost împreună cu Isus. În cele din urmă Petru se văzu silit să răspundă și zise cu mânie: „Femeie, nu-L cunosc.” Aceasta a fost prima tăgăduire, și imediat după aceasta a cântat cocoșul. O Petre! Așa de curând te rușinezi tu de Maestrul tău! Așa de repede tăgăduiești cu atâta lașitate pe Domnul tău! Mântuitorul e dezonorat și tăgăduit astfel în înjosirea Sa de unul dintre cei mai zeloși ucenici ai Săi.
La început Petru intenționa să-și ascundă adevăratul Său caracter; și luând o poziție indiferentă, trecu de partea vrăjmașului și deveni astfel o pradă bogată a ispitirii lui Satan. El părea a nu avea nici un interes la judecarea Maestrului său, deși inima sa era în realitate plină de tristețe, când auzea acuzațiile tirane și vedea batjocurile și maltratările pe care El le suferea. În afară de aceasta era uimit și supărat, că Isus trebuie să Se umilească atât pe Sine cât și pe urmașii Săi.
În această controversă de simțăminte era greu pentru el, ca să-și mențină nepăsarea sa prefăcută. Purtarea sa era nefirească, când încerca să ia parte la glumele nepotrivite ale prigonitorilor lui Isus, pentru a-și ascunde adevăratele sale sentimente.
Fapta sa sta în contrast cu sentimentele sale, și încercând a conversa în mod stângaci, el nu se putu abține de la observații de dezaprobare, când văzu maltratarea Maestrului său. De aceea atenția celor dimprejur se îndreptă a doua oară asupra lui, și el a fost învinuit, a fi urmaș al lui Isus. De data aceasta el tăgădui învinuirea printr-un jurământ. Cocoșul cântă pentru a doua oară; dar Petru nu auzi, căci el era hotărât în totul, ca să se prefacă până la sfârșit. Unul din servii arhiereului, o rudă de aproape cu cel, căruia Petru îi tăiase urechea, îl întrebă apoi: „Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” Ioan 18, 26. „Nu mai încape îndoială că ești unul dintre oamenii aceia; căci ești Galileean, și graiul tău seamănă cu al lor.” Marcu 14, 70.
La aceste cuvinte Petru a fost umplut de furie, și spre a induce în eroare pe întrebători și spre a-și menține caracterul prefăcut, începu să tăgăduiască pe Maestrul său cu blesteme și jurământ. Și imediat după aceasta a cântat cocoșul pentru a treia oară. Petru îl auzi acum; și pe când jurământul degradator era încă proaspăt pe buzele sale, și cântatul strident al cocoșului răsuna încă mereu la urechile sale, Mântuitorul își întoarce privirea de la judecătorii supărăcioși, și privi drept în față pe sărmanul său ucenic. În acest timp ochii lui Petru se îndreptară în mod involuntar către Maestrul Său. El citea în acea privire blândă, numai compătimire și durere; dar nici o mânie nu se observa.
Petru a fost cuprins de mustrări de conștiință, memoria sa a fost reîmprospătată; el își aminti de promisiunea pe care o făcuse cu câteva ore mai înainte că el va merge pentru Domnul său la închisoare și la moarte. El se gândea la durerea pe care o simțise, când Mântuitorul îi zise, când ședeau pe terasă, unde locuiau ucenicii, că el Îl va tăgădui de trei ori în noaptea aceea pe Maestrul său. Petru tocmai declarase, că nu cunoaște pe Isus; dar acum el recunoștea cu amar cât de bine îl cunoștea Domnul pe el, și cât de exact citise El interiorul inimii sale, a cărei falsitate îi era necunoscută chiar lui. El gemea în spiritul său, când își dădu seama, că Maestrul său avea de suportat nu numai umilințele amare din partea vrăjmașilor Săi, ci el a avut de suferit și o altă înjosire printr-unul dintre ucenicii Săi, care Îl părăsise și care refuza a-L mărturisi în ceasul cercării.
Privirea lui Hristos însemna pentru Petru cel căit mult mai mult decât s-ar fi putut exprima prin cuvinte. El citea în ea durere, iubire și iertare. Amintirile din zilele trecute năvăleau asupra lui. El își aminti de milostenia gingașe a lui Isus, de bunătatea, indulgența și răbdarea cu care el tratase pe urmașii Săi. El își aminti iarăși de avertismentul lui Isus: „Simone, Simone, Satana va cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” Luca 22, 31.32. El se gândea cu groază la lipsa sa de recunoștință, la falsitatea și la călcarea votului său. El mai privi încă o dată la Maestrul său, și văzu cum o mână defăimătoare a fost ridicată spre a-L lovi peste față. Nemaiputând suporta mai departe această scenă, el fugi din palat cu inima zdrobită.
El alergă în singurătate și întuneric, fără să știe sau să se întrebe unde merge. În cele din urmă ajunse în grădina Ghetsimani, unde dormise cu puțin timp înainte, pe când Mântuitorul Se lupta cu puterile întunericului. Fața suferindă a Mântuitorului său, acoperită cu sudoare de sânge și mistuită de durere sufletească, se ridică înaintea ochilor săi. El își aminti cu reproșuri amare, că Isus plânsese și suferise singur în rugăciune, pe când acei care ar fi trebuit să-L sprijine în acel ceas de încercare, dormeau. În memoria sa reveni iarăși avertismentul solemn: „Vegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită!” Scenele care se desfășuraseră înaintea ochilor lui cu câteva ore mai înainte, se prezentau acum spiritului său în mod viu. El a fost iarăși martor al lucrărilor și suspinurilor lui Isus. Cel mai mare chin al inimii sale sângerânde era a ști că el a contribuit cu cea mai grea sarcină la umilirea și durerea Mântuitorului. În același loc, unde Domnul său fusese căzut sub povara durerilor Sale nespuse, căzu și el la pământ.
Primul pas greșit al lui Petru a fost acela, că el dormise, când Hristos îl rugase să vegheze și să se roage. În clipa hotărâtoare, când Fiul lui Dumnezeu avea nevoie de compătimirea și rugăciunea sa gingașă, el nu a fost în stare să-i ofere aceasta. Ucenicii pierdură mult prin somnul lor; Isus intenționa să-i întărească pentru încercările grele ale credinței lor, la care ei aveau să fie expuși. Dacă ei ar fi petrecut acel timp de tristețe din grădină în veghere împreună cu scumpul lor Mântuitor și în rugăciune către Dumnezeu, atunci Petru nu ar fi fost lăsat numai în propria sa putere slabă; el nu ar fi tăgăduit pe Domnul său.
Când ucenicul Ioan intră în sala de judecată, el nu căuta nicidecum să ascundă faptul, că este urmaș al lui Hristos. El nu se amestecă în acea societate barbară, care insulta și batjocorea pe Maestrul Său. El nu a fost supărat pe nimeni, căci el nu se făcuse vinovat de nici-o prefăcătorie și de aceea nici nu trezi vreo neîncredere. El căută un colț liniștit, unde era scutit de ochii gloatei, dar totuși aproape de Isus, pe cât era posibil. Din acest loc, el putu privi și auzi tot ceea ce avea loc la judecata Domnului său.
Dacă Petru ar fi fost chemat să lupte pentru Maestrul său, atunci el s-ar fi dovedit ca un ostaș îndrăzneț și curajos; dar el deveni laș, când degetul disprețului se ridică contra sa. Foarte mulți care n-ar ezita să intre în luptă pentru Domnul lor, se lasă amăgiți a-și tăgădui credința în fața batjocurilor vrăjmașilor lor. Ei se expun astfel la ispite, intrând în societatea acelora, pe care ar trebui să-i evite. În felul acesta ei invită pe vrăjmaș, ca să-i ispitească și să-i amăgească, ca să facă sau să zică ceva, de care ei niciodată nu s-ar face vinovați în alte împrejurări.
Ucenicul lui Hristos, care în zilele noastre își ascunde credința de teama suferințelor sau mustrărilor, tăgăduiește pe Domnul său într-adevăr tot așa de mult ca și Petru în sala de judecată. Există totuși unii care se laudă cu libertatea cugetărilor și a acțiunilor lor și iau în râs șovăirea celor conștiincioși, care se tem să facă nedreptate. Și totuși când acele persoane drepte se lasă amăgite, să renunțe la credința lor, sunt apoi disprețuite tocmai de aceia care au fost uneltele lui Satana, spre a-i duce la pieire.
Atât Petru, cât și Ioan au fost în orice caz martori la cea mai mare parte din interogatoriul și cercetarea lui Isus, făcută spre batjocură. Era necesar să se dea aparența unei cercetări legale; totuși se păstră o mare discreție, de teamă, ca nu cumva poporul să afle despre cele ce se petreceau, și să intervină cu vreo mărturie sau alta în apărarea lui Isus, atrăgând atenția la faptele puternice pe care El le făcuse. Aceasta ar fi atras în mod inevitabil indignarea întregului popor asupra marelui sfat iudaic; procedura sa ar fi fost osândită și zădărnicită, iar ca urmare, Isus ar fi fost pus iarăși în libertate și ar fi primit iar onoruri din mâinile poporului.
La întrunirea membrilor Sinedriului iudaic sau a marelui sfat, Ana și Caiafa, preoții, puneau diferite întrebări lui Isus cu intenția, de a-L provoca să facă declarații, care ar fi putut fi folosite în defavoarea Lui. Ei aduseră două învinuiri contra Lui, dintre care una, sau amândouă la un loc trebuiau după părerea lor, să aibă ca urmare osândirea Sa. Una era, că El ar fi fost un tulburător, conducătorul unei răscoale. În cazul că această învinuire avea să se adeverească atunci el avea să fie osândit de autoritățile romane. A doua învinuire Îl acuza că a hulit pe Dumnezeu. În cazul că aceasta avea să se dovedească ca adevărată, osândirea Sa din partea iudeilor avea să fie sigură. Marele preot întrebă pe Isus cu privire la învățătura Sa și la ucenicii care credeau într-Însul. Isus răspunse scurt: „Eu am vorbit lumii pe față; totdeauna am învățat pe norod în sinagogă și în Templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia știu ce am spus.” Ioan 18, 20-21.
Pentru Isus nu era ceva ascuns că întrebătorul intenționa să-L provoace la vreo declarație, care să trezească îngrijorare la autoritățile romane, că El ar urmări să organizeze în secret o societate cu intenția, de a întemeia în cele din urmă o nouă împărăție. De aceea El zise lui Ana în cuvinte lămurite, că nu are nimic de ascuns cu privire la intențiile sau învățăturile Sale. Și întorcându-Se către cel ce-l întreba, zise cu accentuare surprinzătoare: „Pentru ce Mă întrebi pe Mine?” Nu plătiseră preoții și mai marii spioni, ca să supravegheze mișcările Sale și să raporteze orice cuvânt al Său? Nu au fost aceștia de față la orice adunare a poporului, și cu această ocazie nu le aduseseră preoții la cunoștință toate cuvintele și faptele Sale? „Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia știu ce am spus”, răspunse Isus; iar cuvintele Sale conțineau un reproș contra lui Ana, care Îl urmărise deja de luni de zile, căutând neîncetat, ca să-L prindă și să-L aducă în fața unui tribunal secret, în care poporul să nu poată avea nici un cuvânt, și să dobândească astfel prin viclenie, ceea ce nu le-ar fi fost posibil să dobândească pe o cale cinstită și dreaptă.
Cuvintele lui Isus erau atât de scurte și precise, încât arhiereul recunoscu că lăuntrul inimii sale, sta deschis în fața acestui Prizonier. Deși Ana a fost umplut de ură, contra lui Isus la auzirea acestor cuvinte, totuși el se prefăcu deocamdată, până ce avea să i se ofere o ocazie mai favorabilă, pentru a da loc răutății și geloziei sale. Dar unul dintre servii arhiereului, care deduse că stăpânul său nu ar fi fost tratat cu respectul cuvenit, lovi pe Isus peste față zicând: „Așa răspunzi marelui preot?” la această întrebare insultătoare și la această lovitură, Isus răspunse cu blândețe: „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce mă bați?”
Maiestatea cerului ar fi putut chema legiuni de îngeri credincioși în ajutorul Său, spre a-L apăra de răutatea vrăjmașilor Săi; dar era misiunea Sa, de a suporta cu răbdare batjocurile și loviturile în corpul omenesc, pentru a lăsa astfel fiilor oamenilor un exemplu de indulgență răbdătoare. Acei, în a căror putere căzuse Isus, nu aveau nici un respect pentru răbdarea cerească. Faptul că el era un prizonier inofensiv în mâinile lor, le dădea prilejul de a-L năpădi cu cele mai ordinare insulte, de care inimile lor stricate erau capabile.
După ce marele sfat a fost întrunit în număr complet, Caiafa își ocupă locul său ca președinte de judecată. Acesta privea încă de mult pe Isus ca adversar al său. Simplitatea Salvatorului în legătură cu elocvența Sa atrăsese gloate multe la El, ca să asculte la învățăturile Sale, care conțineau mai multă înțelepciune, decât auziseră ei vreodată de pe buzele preoților sau ale cărturarilor. Pasiunea poporului, de a asculta pe Isus și disponibilitatea lui de a primi învățăturile Sale, treziră cea mai mare gelozie a arhiereului.
Isus, sta liniștit și cu sânge rece în fața arhiereului, pe când ochii mulțimii erau îndreptați asupra Lui și cea mai mare agitație domnea de jur împrejur. Pentru o clipă Caiafa privind asupra prizonierului, a fost cuprins de admirație față de înfățișarea Sa plină de demnitate. El nu putea înăbuși în sine convingerea, că acest om e înrudit cu Dumnezeu. În clipa următoare își izgoni însă acest cuget, disprețuindu-și singur inspirația lăuntrică a sufletului său. Cu o voce batjocoritoare și îngâmfată el ceru lui Isus să facă imediat înaintea lui una din acele mari minuni, care Îl făcuseră să dobândească un așa renume mare în popor. Cuvintele sale bătură la urechile Mântuitorului, dar El se făcu ca și cum n-ar fi auzit.
Poporul compara involuntar purtarea agitată și răutăcioasă a lui Ana și Caiafa cu înfățișarea plină de liniște și demnitate a lui Isus. O influență sfântă părea a porni de la Isus și a înrâuri asupra celor din jurul Său. Chiar și în sufletele împietrite ale celor de față se ridica întrebarea: „Să fie oare acest om de o înfățișare divină un criminal ordinar?” Caiafa, care observă marea influență a lui Isus, se grăbi cu judecata sa. El își luă locul pe scaunul de judecată, în timp ce Isus sta înaintea acestuia. De fiecare parte ședeau judecătorii și acei care aveau vreun interes deosebit la acest interogatoriu. Ostașii romani se așezară în semicerc în jurul scaunului de judecată.
Marele preot se ridică în veșmintele sale pompoase, îmbrăcat cu tiara sa strălucitoare și cu pieptarul prețios, de pe care în timpurile de mai înainte, lumina măririi lui Dumnezeu strălucise adesea. Într-un contrast desăvârșit față de acest lux extraordinar sta îmbrăcămintea cea aspră și simplă a lui Isus. Și totuși, acela care era înfășurat în acea îmbrăcăminte simplă și neatrăgătoare, domnise în împărăția cerurilor încoronat, și îmbrăcat cu veșmintele măririi, înconjurat de îngerii cei sfinți. Dar aici el sta la picioarele unui tron pământesc, spre a fi osândit la moarte.
Preoții și mai marii hotărâseră în consfătuirea lor, că Isus trebuie osândit, fie că pot să aducă sau nu dovezi despre vinovăția Sa. Era necesar ca ei să ridice astfel de învinuiri contra Lui, care să fie privite și de autoritățile romane ca crime, altfel ei nu ar fi fost în stare ca să-I facă ceva pe cale legală. Pârâtorii Săi, puteau găsi pe mulți, care să mărturisească, că El a acuzat pe preoți și pe cărturari, numindu-i fățarnici și omorâtori. Dar aceasta nu ar fi avut la romani nici o greutate, căci chiar lor înșile le era nesuferită aroganța fariseilor. O astfel de mărturie ar fi fost de asemeni fără efect și la saduchei, căci aceștia în certurile lor cu fariseii întrebuințaseră un limbaj asemănător contra lor. Învinuitorii Săi căutau să evite orice chestiune care s-ar fi referit la divergența între farisei și saduchei, căci dacă între aceste două partite s-ar isca vreo luptă, atunci după toate probabilitățile Hristos ar fi scăpat din mâinile lor.
Ei puteau aduce destule dovezi că Hristos a nesocotit tradițiile lor și că a vorbit fără respect despre multe din prescripțiile lor, dar o astfel de dovadă era fără valoare, deoarece nu avea greutate nici la romani și nici la saduchei. Ei nu cutezau să-L învinuiască de profanare a Sabatului, temându-se de vreo cercetare, care ar fi dovedit, care era caracterul faptelor Sale în acea zi. În acest scop minunile săvârșite pentru vindecarea bolnavilor ar fi trebuit să fie date pe față, și astfel tocmai scopul pe care ei voiau să-l ajungă, ar fi fost zădărnicit.
Hristos zisese cu privire la templul corpului Său, că El îl poate dărâma și în trei zile îl va rezidi iarăși. Aceste cuvinte au fost interpretate de ascultători, ca și când s-ar fi referit la templul iudaic. Dintre toate câte vorbise Hristos, acestea erau singurele cuvinte, pe care preoții le puteau interpreta contra Lui. Romanii rezidiseră din nou templul, și-l înfrumusețaseră. Aceștia se mândreau cu el ca și cu o operă de știință și de artă, și preoții sperau să provoace indignarea lor, dacă s-ar dovedi că Isus, un om de rând, ar fi declarat, a fi în stare a-l rezidi în trei zile, după ce-l va dărâma. În felul acesta romanii și iudeii, fariseii și saducheii, puteau face o cauză comună cu toții, căci toți aveau multă venerație pentru templu.
În afară de aceasta, ei plătiseră martori mincinoși, ca să facă declarații, că Isus ar fi vinovat de agitație la răscoală, spre a întemeia o împărăție deosebită. În felul acesta ei nădăjduiau să trezească la romani încă o bănuială pentru a-și ajunge scopul dorit. Dar când acești martori au fost ascultați, declarațiile lor au fost atât de nelămurite și de contradictorii, încât erau total fără valoare. Fiind puși față în față ei au fost dați pe față înaintea poporului, că învinuirile lor contra lui Isus nu puteau fi dovedite. Viața Salvatorului a fost atât de neprihănită și învățătura Sa atât de curată, încât invidia și răutatea nu a putut găsi decât puțin într-Însul care ar fi putut să fie înfățișat într-o lumină falsă.
În cele din urmă au fost găsiți doi martori, ale căror declarații nu se contraziceau așa de mult, ca ale celorlalți. Unul dintre aceștia, un om de nimica, care își vânduse cinstea pentru bani, vorbi despre Isus într-un mod josnic: „Acesta a zis: «Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile.»” Matei 26, 20. În limbajul figurat al profeției, Isus prezisese în felul acesta propria Sa moarte și înviere, și lupta și biruința Sa; dar vrăjmașii Săi au interpretat în rău cuvintele Sale, spre a le putea folosi pentru scopurile lor. Cuvintele lui Isus conțineau adevărul și învinuirile aduse contra Lui erau false și pline de viclenie. Dacă cuvintele lui Isus ar fi fost repetate exact așa cum ele au fost rostite, atunci nimic smintitor n-ar fi fost găsit într-însele. Dacă El ar fi fost un om obișnuit după cum presupuneau ei, atunci declarația Sa ar fi dovedit numai o îngâmfare lăudăroasă, dar niciodată nu ar fi putut să fie interpretată ca o hulire de Dumnezeu.
Caiafa căuta să provoace pe Isus, ca să răspundă la acuzațiile ce se aduceau contra Lui, dar Mântuitorul, care știa foarte bine, că osândirea Sa era deja un lucru hotărât, nu-i răspunse nimic. Declarațiile ultimilor doi martori nu dovediră nimic din ceea ce ar fi putut să-L scoată în evidență ca vinovat de moarte, și Isus Însuși rămase liniștit și în tăcere. Preoții și mai marii începură a se teme, că în cele din urmă ei tot nu-și vor împlini scopurile lor. Ei fură înșelați și aduși în confuzie, pentru că nu câștigaseră nimic prin martorii mincinoși, pe care ei să poată sprijini osândirea prizonierului lor. Unica lor speranță consta în aceea, de a provoca pe Isus, să facă declarații care să-L osândească în fața poporului.
Tăcerea lui Isus cu această ocazie, a fost descrisă deja de Isaia într-o viziune profetică: „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” Isaia 53, 10.
Arhiereul își ridică dreapta sa către cer într-un mod foarte impozant și zise lui Isus cu o voce solemnă: „Te jur, pe Dumnezeu cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Fiind deci întrebat de cea mai înaltă autoritate recunoscută de națiune și în numele Celui Prea Înalt, Isus răspunse, spre a arăta cinstea cuvenită față de lege: „Tu ai zis”. Orice urechea asculta și orice ochi era ațintit la fața Sa, când El dădu acest răspuns cu o voce liniștită și plină de demnitate. O lumină cerească părea a străluci pe fața Sa palidă, când adăugă: „Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.”
Pentru o clipă natura divină străluci prin vălul omenesc, iar arhiereul se cutremură de privirea pătrunzătoare a lui Isus. Ochiul lui Hristos părea a citi cugetele sale cele mai ascunse, și a pătrunde în adâncul inimii sale; niciodată în viața sa mai târziu n-a uitat el acea privire pătrunzătoare a Fiului cel prigonit al lui Dumnezeu. Această mărturisire de bună voie a lui Isus, în care El ridică pretenția asupra demnității Sale ca Fiu al lui Dumnezeu, a fost făcută într-un mod cât de autoritar posibil și a fost întărită prin cel mai solemn jurământ. Prin aceasta, El expuse în fața spiritului celor prezenți tocmai contrarul scenei ce se petrecea acolo, când El, Domnul vieții și al măririi, avea să șadă la dreapta lui Dumnezeu, ca cel mai înalt judecător al cerului și al pământului, la a Cărui sentință nu există nici o provocare. El le puse în față acea zi, în care în loc să mai fie înconjurat de acea ceată răsculătoare, cu preoții și judecătorii țării în frunte, El avea să vină pe norii cerului, cu putere și mărire mare, însoțit de legiuni de îngeri sfinți, pentru a da sentința asupra vrăjmașilor Săi.
Isus cunoștea rezultatul acestei mărturisiri; El știa că aceasta avea să aibă ca urmare osândirea Sa. Scopul preoților căutători de motive a fost ajuns. Isus Se declarase pe Sine ca Hristos. Voind a trezi în cei de față ideea, că ar căuta să apere Maiestatea insultată a cerului, arhiereul își sfâșie veșmintele sale; ridică mâinile sale către cer, ca pătruns de o revoltă sfântă, și zise cu o voce care țintea să ațâțe mulțimea agitată la fapte de violență: „Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum ați auzit hula Lui. Ce credeți?” răspunsul judecătorilor sună: „Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea.”
Preoții și judecătorii plini de bucurie pentru avantajul câștigat prin cuvintele lui Isus, căutau să-și ascundă bucurie lor răutăcioasă, și se înghesuiră în jurul Său, și prefăcându-se că n-ar fi auzit bine, Îl întrebară în același timp: „Dacă ești Tu Hristosul, spune-ne!” Isus privi cu liniște sufletească asupra ispititorilor Săi, prefăcuți și le răspunse: „Dacă vă voi spune nu veți crede; și dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde.” Isus ar fi putut să treacă în revistă cu ei, profețiile spre a da învinuitorilor Săi lămuriri, că chiar lucrurile, care aveau loc acum fuseseră prezise de mai înainte cu privire la Mesia. În felul acesta El ar fi avut posibilitatea să-i aducă la tăcere; dar ei nici atunci n-ar fi crezut. El le-ar fi putut atrage atenția la minunile Sale puternice; dar inima lor se închisese față de lumina cerească și nici o putere nu era în stare, ca să o schimbe.
În adunare erau însă unii, care luau seama la cuvintele lui și observau înfățișarea Sa dumnezeiască, când sta liniștit și demn în fața judecătorilor înfuriați. Sămânța Evangheliei găsi în acea zi un teren în multe inimi, în care ea avea să răsară mai târziu și să aducă o recoltă bogată. Respectul și sfiala sfântă cu care cuvintele Sale umpleau inimile multora din ascultătorii Săi, trebuiau să se dezvolte într-o credință desăvârșită în Isus, Salvator al lumii. Câțiva dintre martorii acelei scene au ajuns mai târziu înșiși în aceeași situație, ca și acea a lui Hristos în sala de judecată, pentru a apăra credința lor cu viața lor.
Când osânda a fost rostită asupra lui Isus de către judecători, poporul a fost cuprins de o furie satanică. Gălăgia de glasuri semăna cu a fiarelor sălbatice. Ei năvăliră asupra lui Isus cu strigătul: „Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea!” fără prezența soldaților romani, Isus n-ar fi rămas așa de mult în viață; acești înfuriați n-ar fi așteptat până la crucea de pe Golgota. El ar fi fost sfâșiat în bucăți în fața judecătorilor, dacă puterea romană n-ar fi pășit la mijloc și n-ar fi împiedicat cu forța armelor pornirea violentă a gloatei.
Deși Isus era legat, totuși erau puse santinele în apropierea Sa. Și El era ținut de doi soldați, așa ca să nu poată scăpa din mâinile prigonitorilor Săi. Judecătorii și mai marii uitaseră acum în totul de demnitatea chemării lor, și năpădeau pe Fiul lui Dumnezeu cu cele mai ordinare cuvinte de insultă, luându-L în râs cu privire la originea Sa și declarând că aroganța Sa de a Se proclama ca Mesia, deși se trage dintr-un neam de jos, ar merita cea mai rușinoasă pedeapsă cu moarte. Bărbații cei mai depravați luau parte la această batjocorire rușinoasă a Salvatorului. Un veșmânt vechi a fost aruncat asupra capului Său, și prigonitorii batjocoritori Îl loveau peste față strigând: „Hristoase, prorocește-ne cine Te-a lovit?”
După ce veșmântul a fost îndepărtat, un om mizerabil Îl scuipă în față. Dar Mântuitorul nu-l răsplăti nici prin cuvinte, nici prin privire, pentru insulta ce I se aduse din partea acelui suflet orbit, care nu se da înapoi de la nimic, pentru că vedea că preoții și mai marii se învoiau la asemenea fapte.
Isus știa că oștirile cerești sunt martore la umilința Sa, și că cel mai mic înger, dacă ar fi fost chemat, în ajutorul Său, ar fi risipit într-o clipă acea mulțime insultătoare, și L-ar fi putut libera din puterea lor. Domnul Însuși ar fi putut printr-o privire sau printr-un cuvânt al dumnezeirii Sale, să trântească la pământ masele agitate, sau să-i umple de spaimă și să-i facă să fugă din fața Sa, cum a făcut cu profanatorii templului. Dar aparținea planului de Mântuire, ca El să sufere disprețul și batjocura oamenilor nelegiuiți, și El Se învoise la toate acestea, când deveni Salvator al lumii. Îngerii lui Dumnezeu notau cu fidelitate orice privire îndreptată contra iubitului lor Suveran, cum și orice cuvânt și faptă, și acești oameni josnici, care batjocoreau și scuipau fața cea liniștită și slăbită a Mântuitorului, vor trebui s-o privească într-o zi plină de mărire, când va lumina mai strălucitor decât soarele. În acel timp grozav, ei vor zice către stânci și către munți: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de la fața Aceluia, care șade pe tron și de mânia Mielușelului”.
Isus a fost îmbrâncit încolo și încoace, și atât de insultat și de maltratat, încât reprezentanții autorității romane se rușinară și se revoltară văzând, că un om contra căruia nu se dovedise încă nimic, este expus maltratării brutale, acelei mai ordinare clase de oameni. De aceia ei învinuiau autoritățile iudaice, că își arogă o putere care nu le aparține, dând sentința de moarte a unui om. Ei declarară că în felul acesta se violează drepturile romane, și că ar fi chiar împotriva legii iudaice, de a osândi pe un om la moarte pe propria sa mărturisire. Prin intervenția autorității romane, agitația generală se liniști.
Deodată se auzi prin sală un glas răgușit, care umplu inimile celor de față de spaimă: „Am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat. Dă-i drumul Caiafa!” El nu a făcut nimic vrednic de moarte! Statura cea înaltă a lui Iuda își făcuse drum prin mulțimea înfricoșată. Fața sa era palidă și scofâlcită, și mari picături de sudoare curgeau de pe fruntea lui. El pătrunse până la scaunul de judecată, aruncând la picioarele arhiereului arginții, pe care el îi primise ca preț pentru trădarea Domnului său. El se apucă imediat de veșmântul lui Caiafa și-l rugă stăruitor să dea drumul lui Isus, declarând că nu e vinovat de nici o crimă. Caiafa îl respinse de la sine cu indignare, dar în confuzia sa nu știa ce să mai zică. Trădarea și lașitatea preoților au fost date acum pe față înaintea poporului. Acum văzură toți că Iuda fusese plătit, ca să dea pe Isus în mâinile acelora, care căutau viața Sa.
Iuda continuă mai departe să roage pe Caiafa, ca să nu facă nimic lui Isus, și se blestemă pe sine, că a trădat sânge nevinovat. Arhiereul își câștigă iarăși stăpânirea de sine și răspunse pe un ton batjocoritor și rece: „Ce ne pasă nouă?” „Treaba ta”. El dădu apoi poporului a înțelege că Iuda ar fi un simplu element, unul dintre urmașii nebuni ai lui Isus, și îi îndemnă să nu se lase influențați de nimic ca să dea drumul prizonierului, care ar fi un înșelător ordinar. Când Iuda recunoscu că cererea Sa stăruitoare era zadarnică, căzu la picioarele lui Isus și-L recunoscu ca Fiu al lui Dumnezeu, Îl rugă pentru iertare, pentru păcatul său și Îl imploră să facă uz de puterea Sa dumnezeiască și să scape din mâinile vrăjmașilor Săi. Mântuitorul nu a făcut trădătorului nici un reproș, nici prin privire, nici prin cuvinte. El știa foarte bine, că el suferea de cele mai amare mustrări de conștiință din cauza crimei sale. Plin de compătimire, El privi asupra lui Iuda și declară, că pentru acest ceas a venit în lume.
Șoptiri de uimire se auziră prin adunare pentru indulgența cerească, dată pe față de Isus. Cei de față nu puteau înăbuși iarăși convingerea că acest Om era mai mult decât un muritor. Dar se puse imediat întrebarea: Dacă El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, de ce nu Se eliberează din legăturile Sale, spre a Se ridica triumfător peste pârâtorii Săi?
Lăcomia stricase natura cea nobilă a lui Iuda și-l făcuse astfel o unealtă potrivită a sa, spre a-l întrebuința la trădarea lui Hristos. Când Iuda se simțise insultat de mustrarea lui Isus, cu ocazia ungerii Domnului de către Maria, el se dădu pe sine în voia ispititorului și se lăsă stăpânit de Satana. Dar când se hotărî, să vândă pe Învățătorul său preoților și mai marilor ucigași, El nu se gândise că Isus avea să Se lase să fie luat prins. El gândise că preoții aveau să fie înșelați de banii pe care el îi putea întrebuința pentru propriul său scop, și în același timp, și Isus ar fi avut ocazie, să-Și descopere puterea Sa dumnezeiască, scăpându-Se din cătușele vrăjmașilor Săi.
De la timpul trădării sale în grădină, Iuda nu pierduse deloc pe Mântuitorul din vedere. El așteptase cu încredere, că Isus va surprinde pe vrăjmașii Săi și va apare în fața lor în adevăratul Său caracter ca Fiu al lui Dumnezeu, zădărnicind astfel toate planurile și puterea lor. Dar când El văzu, cum Isus suporta cu răbdare insultele lor și îngăduia ca El să fie judecat și osândit la moarte, atunci conștiința sa vinovată îl mustră și el înțelese întreaga însemnătate a crimei sale -- el vânduse pe Maestrul său divin la rușine și moarte. Atunci își aminti cât de bun și indulgent fusese Isus întotdeauna față de El și inima sa a fost umplută de căință și de groază. El disprețui acum lăcomia sa, pe care Isus o mustrase de atâtea ori, și care îl făcuse să vândă pe Mântuitorul pentru câțiva arginți.
Văzând că rugămintea sa pe lângă arhiereu, ca să cruțe viața lui Isus, nu avu nici un succes, alergă afară din sală plin de disperare și strigând: „Prea târziu! Prea târziu!” El nu putu suferi ca să trăiască mai departe, pentru a vedea pe Isus crucificat, și chinuit de cele mai grozave remușcări de conștiință, merse și se spânzură.
Mai târziu banii pe care Iuda îi aruncase la picioarele preoților, au fost întrebuințați pentru cumpărarea unui loc public de îngropăciune: „Preoții cei mai de seamă au strâns arginții, și au zis: «Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă este preț de sânge.» Și după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia Țarina olarului, ca loc pentru îngroparea străinilor. Iată de ce țarina aceea a fost numită până în ziua de azi, Țarina sângelui.” Matei 27, 6-8.
Dacă este necesară vreo mărturie oarecare pentru a dovedi nevinovăția lui Isus, apoi aceasta a fost dată în această mărturisire a lui Iuda. Aceasta nu numai că era o dovadă despre nevinovăția salvatorului, ci acest eveniment era și o împlinire a profeției. Într-o viziune profetică Zaharia privise viitorul și văzuse osândirea Fiului cel scump al lui Dumnezeu. Fapta lui Iuda în sine este descrisă în felul următor: „Eu le-am zis: «Dacă găsiți cu cale, dați-Mi plata; dacă nu, nu Mi-o dați!» Și Mi-au cântărit, ca plată treizeci de arginți. Dar Domnul Mi-a zis: «Aruncă olarului prețul acesta scump, cu care M-au prețuit!» și au luat cei treizeci de arginți, și i-au aruncat în casa Domnului, pentru olar.” Zaharia 11, 12-13.