Când Isus a fost întrebat: „Ești Tu Fiul lui Dumnezeu?” El știa foarte bine, că o confirmare a întrebării avea să aibă ca rezultat moartea Sa; o negare totuși îi era cu neputință.
Era deci timp de a vorbi și de a tăcea. El nu a vorbit până nu a fost întrebat în mod clar și lămurit. În instrucțiunile Sale către ucenici, El declarase mai înainte: „De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” Când El a fost somat să Se pronunțe lămurit, El nu tăgădui înrudirea Sa cu Dumnezeu. În acea clipă solemnă sta reputația Sa în joc, și trebuia să fie apărată. Cu această ocazie, El lăsă oamenilor în urma Sa un model, cum să se comporte în situații similare. El voia să le întipărească învățătura, de a nu se abate de la credință, pentru a scăpa de suferințe sau chiar și de la moarte.
Dacă iudeii ar fi posedat puterea necesară pentru aceasta, atunci ei ar fi executat pe Isus fără întârziere după osânda grăbită a judecătorilor; dar această putere trecuse în mâinile romanilor, și se cerea neapărat, de a prezenta cazul în fața autorităților în drept ale acelei stăpâniri pentru a o rezolva definitiv. Iudeii se străduiau cu mult zel, a grăbi judecata și execuția lui Isus, căci dacă aceasta nu se putea pune în aplicare imediat, atunci chestiunea trebuia amânată pentru o săptămână din cauza sărbătorii Paștelui care le sta în față. În acest caz Isus avea să rămână în închisoare, și agitația colosală a gloatelor, care însetau după sângele Său, s-ar fi calmat, și o repercusiune firească ar fi fost urmarea că cea mai bună parte a poporului se putea ridica atunci în favoarea Sa, și după toate probabilitățile ar fi cerut liberarea Sa. De aceea preoții și mai marii își dădură seama, că nu mai era nici un timp de pierdut.
Marele sfat în întregime urmat de mulțime, însoțea pe Isus către pretoriu lui Pilat, guvernatorul Roman, spre a dobândi o confirmare a sentinței ce se rostise. Preoții și mai marii iudeilor nu puteau să intre în pretoriul lui Pilat, temându-se de o necurăție ceremonială, prin care ei ar fi fost împiedicați să ia parte la sărbătoarea Paștelui. Spre a osândi pe Mântuitorul cel fără prihană, ei se văzură constrânși, să recunoască pe cineva ca judecător, al cărui prag ei nu cutezau să-l treacă de frică să nu se spurce. Orbiți de prejudecată și cruzime, ei nu puteau să-și dea seama că Paștele lor era fără valoare, deoarece sufletele lor erau mânjite prin lepădarea lui Hristos. Marea salvare adusă de Hristos, fusese preînchipuită de salvarea fiilor lui Israel, iar Paștele era o serbare de amintire a acestei eliberări. Mielul nevinovat înjunghiat în Egipt, cu al cărui sânge israeliții stropiră ușiorii casei, pentru ca îngerul pierzător să evite casele lor, era o preînchipuire a Mielușelului cel neprihănit al lui Dumnezeu, ale Cărui merite pot abate judecata și osânda de la omul căzut. Mântuitorul fusese supus legii iudaice și respectase toate prescripțiile date lor de Dumnezeu. El arătase tocmai, că mielul pascal își găsise într-Însul marele antitip, unind Cina cea de taină cu sărbătoarea Paștelui. Ce reproș amar era deci ceremonia, pe care preoții prigonitori ai lui Isus intenționau s-o respecte acum.
Pilat recunoscu în acel inculpat un om, care purta semnele maltratării violente pe corpul său, dar a cărui față era totuși calmă și nobilă și înfățișarea Lui era plină de demnitate. Guvernatorul roman avusese ocazia să judece multe cazuri dar niciodată nu fusese adus înaintea lui un om ca acesta. În trăsăturile feței Sale, el nu descoperi nici o urmă de crimă, și ceva din înfățișarea Prizonierului, trezi compătimirea și respectul său. El se întoarse către preoții, care stăteau tocmai afară la ușă și-i întrebă: „Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia?”
Ei nu erau pregătiți pentru această întrebare și nu intenționau să expună amănuntele pretinsei crime a lui Isus. Ei se așteptaseră, ca Pilat să confirme fără ezitare sentința lor contra Mântuitorului. Ei răspunseră însă, că după legea lor ei ar fi judecat pe acest Prizonier și L-ar fi găsit vinovat de moarte. Cuvintele lor au fost: „Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale.” Dar Pilat nu a fost mulțumit cu această declarație a iudeilor, și le aminti, că nu era în puterea lor ca să aplice legea. El le dădu a înțelege, că dacă numai judecata lor ar fi fost de ajuns pentru osândirea Sa, atunci nu ar mai fi fost de trebuință să-L mai aducă înaintea lui. El le zise: „Luați-L voi și judecați-L după legea voastră.”
Preoții trădători recunoscură, că viclenia lor a fost pricepută; ei vedeau, că nu vor câștiga nimic, dacă vor căuta să precizeze mai de aproape motivele pentru osândirea lui Isus. Învinuirea că ar fi rostit defăimare contra lui Dumnezeu, Pilat o consideră ca o pretenție religioasă bigotă și o respinse imediat ca pe o invidie preoțească. Dar dacă ei ar fi putut trezi în guvernatorul roman o bănuială rea, cum că Isus ar fi un instigator de răscoală, atunci scopul lor ar fi fost ajuns într-adevăr. Tumulturi și răscoale se iveau neîncetat printre iudei contra stăpânirii romane, căci mulți susțineau, că ar fi contra legii iudaice, de a plăti tribut unei puteri străine. Autoritățile recunoscură necesitatea, de a proceda foarte energic cu aceste răscoale din popor și erau neîncetat la pândă, spre a le înăbuși, dacă era cu putință chiar în germene. Dar Isus fusese ascultător puterii guvernante întotdeauna și când preoții căutători de greșeli căutaseră să-L prindă, și trimiseră spioni la El cu întrebarea: „Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”, El le atrase atenția la chipul și la inscripția Cezarului de pe monedă și le răspunse: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului”. Isus Însuși plătise aceste dări și îndemna pe ucenicii Săi să facă la fel.
Încolțiți fiind în acest fel, preoții chemară martori mincinoși în ajutorul lor. „Și au început să-L pârască și să zică: «Pe omul acesta l-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului, și zicând că el este Hristosul, Împăratul.»” Luca 23, 2.
Pilat nu se lăsă indus în eroare prin această mărturie. El era din contră convins, că un complot secret a fost făcut, pentru a curma viața unui om nevinovat, de care se împiedicau demnitarii iudei în calea lor. Atunci el se adresă prizonierului: „Ești Tu Împăratul Iudeilor?” „Da” i-a răspuns Isus, „sunt”. Isus sta înaintea lui Pilat palid și rănit și aproape pe jumătate leșinat, lipsit fiind de mult timp de hrană și de odihnă. El fusese târât din loc în loc, și expus la insultele cele mai ordinare; dar înfățișarea Sa rămăsese încă nobilă, și fața Sa strălucea, ca și când ar fi fost luminată de razele soarelui.
Când Caiafa care sta nu departe de pragul sălii de judecată, auzi acest răspuns, împreună cu ceilalți care erau de față strigă pe Pilat ca martor, că prin acest răspuns Isus ar fi recunoscut crima Sa, căci aceasta ar dovedi în față, că El ar căuta să întemeieze în Iuda un tron, în contrast cu puterea Cezarului. Preoții, cărturarii și mai marii, toți se uniră în a-L învinui cu voce tare pe Isus și cereau în mod impetuos ca să se rostească sentința de moarte asupra Lui. Răscoala ilegală a preoților înfuriați și a demnitarilor templului zăpăciră simțurile guvernatorului roman. În cele din urmă, după ce se restabili oarecare liniște el vorbi lui Isus încă o dată zicându-I: „Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!” Isus nu i-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat. Tăcerea Salvatorului îl puse în încurcătură. El nu vedea în prizonier nici o trăsătură de caracter rebel și nu avea nici o încredere în învinuirile preoților. Nădăjduind să audă de la El adevărul și să scape de tumultul mulțimii înfuriate, invită pe Isus să intre cu el în pretoriu. Aici fiind numai ei amândoi, Pilat se adresă lui Isus și-L întrebă cu respect: „Ești Tu Împăratul Iudeilor?”
Isus nu răspunse imediat la această întrebare. El știa, că în inima lui Pilat pătrunse convingerea, și El dorea să-i dea o ocazie, ca să mărturisească, cât de departe fusese influențat spiritul său în direcția binelui. De aceea El răspunse: „De la tine însuți zici lucrul acesta, sau ți l-au spus alții despre Mine?” Mântuitorul dorea să afle de la Pilat, dacă întrebarea sa era pusă ca urmare a învinuirilor ridicate de iudei, sau pornea numai din dorința, de a dobândi lumină de la Hristos. Pilat dorea după o credință mai rațională. Înfățișarea plină de demnitate a lui Isus și stăpânirea Sa de Sine liniștită, într-un timp și într-o situație, când era de așteptat mai mult un sentiment de ură și de răzbunare, uimi pe Pilat și-l făcu să aibă cel mai mare respect față de El. Întrebarea directă pusă de Isus a fost înțeleasă de el imediat, ceea ce dovedea că sufletul său se deschise convingerii. Totuși mândria câștigă iarăși supremație în inima judecătorului roman asupra Spiritului lui Dumnezeu. „Pilat a răspuns: «Eu sunt Iudeu? Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?»”
Ocazia de aur a lui Pilat trecuse. Dar Isus nu-l lăsă fără a-l lumina mai departe. La dorința Sa, Dumnezeu trimise un înger la femeia lui Pilat, și i se arătă în vis viața cea curată și caracterul cel virtuos al Bărbatului, care avea să fie dat la o moarte atât de crudă. Isus nu răspunse direct la întrebarea lui Pilat, cu privire la ceea ce a făcut, ci explică misiunea Sa prin cuvinte simple: „«Împărăția Mea nu este din lumea aceasta» a răspuns Isus. «Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum Împărăția Mea nu este de aici.» «Atunci un Împărat tot ești!» I-a zis Pilat. «Da» a răspuns Isus. «Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.»”
În felul acesta Isus căută să convingă pe Pilat că e nevinovat și că nu tinde după nici o onoare împărătească pe pământ, Pilat devenise confuz din cauza elementelor de dezbinare și de contraste în lumea religioasă, și sufletul său prindea cu sete cuvintele lui Isus, în care El declară, că a venit în lume ca să mărturisească pentru adevăr. Pilat auzise multe glasuri strigând: „Aici este adevărul! Eu am adevărul!” Dar acest om care sta în fața lui ca criminal și pretindea, a avea adevărul, trezi în inima sa dorința de a ști ce este acesta și cum poate fi dobândit. El întrebă pe Isus: „Ce este adevărul?” Dar nu mai așteptă răspunsul; revolta mulțimii înfuriate creștea mereu, strigătul lor nerăbdător pătrunse la urechile sale și îi aminti iarăși poziția sa de judecător. El ieși la iudei și le declară: „Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta.”
Aceste cuvinte care au fost scrise de condeiul inspirat, vor exista de-a pururea ca o mărturie a trădării și a falsității iudeilor în acuzațiile lor contra lui Isus. Chiar judecătorul păgân Îl declară ca nevinovat. Când Pilat vorbise astfel, furia și decepția preoților și mai marilor nu mai cunoștea margini. Ei făcuseră mari sforțări ca să poată ajunge la uciderea lui Isus, și acum, când părea a exista o perspectivă, ca El să fie pus în libertate, ei erau aproape gata să-L sfâșie în bucăți. Ei pierduseră orice minte și stăpânire de sine, și izbucniră în strigăte de blesteme contra Lui și în tulburarea lor semănau mai mult cu demonii decât cu oamenii. Ei vociferau contra lui Pilat și îl amenințau cu legea romană, în cazul când avea să refuze să osândească pe cineva, care, după cum susțineau ei, s-ar fi ridicat contra Cezarului.
În timpul acestei răscoale Isus sta neclintit, fără a exprima nici măcar un cuvânt ca răspuns la insultele ce I se aduceau. El vorbise lui Pilat pe față, când fusese chemat singur înăuntru la el, așa încât lumina adevărului Său să poată lumina mintea întunecată a guvernatorului, și acum El nu mai putea adăuga nimic, spre a-l împiedica să comită acea faptă îngrozitoare de a osândi pe Fiul lui Dumnezeu. Pilat se adresă iarăși lui Isus și-L întrebă: „Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri te învinuiesc ei! Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat.”
Glasuri furioase izbucniră cu tărie, care declarau, că influența răsculătoare a lui Isus ar fi bine cunoscută prin toată țara. Ei ziceau: „Întărâtă poporul și învață pe oameni prin toată Iudea, din Galileea, unde a început, până aici.” Pilat nici nu se gândea în acest timp ca să condamne pe Isus, pentru că era sigur, că el era victima preoților invidioși și răutăcioși. După cum a spus mai apoi lui Isus el avea puterea ca să-L osândească sau să-L elibereze; dar el se temea să nu cadă în dizgrația poporului, astfel că auzind că Isus este în Galileea și face parte din ținutul lui Irod, folosi cu plăcere ocazia de a evita și alte greutăți, și refuză să ia o hotărâre în acest caz, și Îl trimise lui Irod, care se găsea pe atunci în Ierusalim.
Isus era slăbit și obosit din lipsă de hrană și de odihnă, și din cauza maltratărilor la care fusese supus, și totuși starea Sa suferindă nu trezea nici o compătimire în inimile prigonitorilor Săi. El a fost târât până la sala de judecată a lui Irod, însoțit de gloata batjocoritoare și nemiloasă. În felul acesta Pilat nu se gândea numai ca să se lepede de orice răspundere ci considera aceasta și ca pe o ocazie bine venită, de a pune capăt unei vechi neînțelegeri dintre el și Irod. El gândea că Irod va privi comportarea sa ca pe o recunoaștere a înaltei sale autorități, și că rezultatul va fi împăcarea. În realitate el nu se înșelă, căci acești doi demnitari deveniră iarăși prieteni prin osândirea Mântuitorului.
Când Irod auzise pentru prima dată despre Isus și despre faptele Sale puternice, el fusese cuprins de groază și zicea: „Ioan botezătorul a înviat din morți, și de aceea lucrează aceste puteri prin el.” Marcu 6, 14. Irod nu întâlnise niciodată pe Isus până aici, dorea însă să-L vadă și să fie martor la faptele Sale minunate. El se bucura, că Isus a fost adus ca prizonier înaintea lui, căci nu se îndoia, că-L va putea constrânge, să facă vreo minune ca condiție, pentru cruțarea vieții Sale. Conștiința sa nu era mai puțin simțitoare acum ca și în timpul când a fost umplut de spaimă la dorința Irodiadei când ceru capul lui Ioan Botezătorul. Pentru câtva timp, el simțise mustrări de conștiință aspre din cauza faptei grozave, pe care El o comisese, pentru a satisface răzbunarea unei femei tirane; puterea Sa de pricepere morală fusese totuși paralizată din ce în ce mai mult prin viața sa desfrânată, până ce păcatele sale ajunseseră în ochii lui numai ca niște lucruri neînsemnate. Oamenii care sunt capabili de cele mai ordinare crime, sunt tocmai acei care au fost altădată convinși prin Spiritul Adevărului, dar care apoi s-au întors de la lumină la întunericul nelegiuirii. Irod era aproape să devină ucenic al lui Ioan, dar tocmai când ora hotărârii sosise, el căzu în cursele lui Satan și osândi la moarte pe acela, pe care el îl cunoscuse ca pe un adevărat profet.
Când Mântuitorul a fost adus înaintea lui Irod, gloata ordinară se îngrămădi în jurul Său, batjocorindu-L tare cu fel de fel de cuvinte, învinuindu-L de o crimă sau de alta. Irod făcu liniște și porunci să dezlege pe Isus de lanțurile Sale, căci El dorea să-L întrebe. Cu curiozitate și cu o compătimire involuntară, el privi la fața palidă și tristă a Mântuitorului, care exprimă multă înțelepciune și curăție sufletească, dar în același timp arăta și urmele suferințelor și a oboselii peste măsură. Irod știa tot așa de bine ca și Pilat, din cunoștința care o avea despre caracterul iudeilor, că răutatea și invidia îi făcuse pe aceștia să osândească pe acest nevinovat.
Irod îndemna cu stăruință pe Isus, ca să-Și salveze viața prin săvârșirea unei minuni, care să dea pe față puterea Sa dumnezeiască. Dar Mântuitorul nu avea de făcut o asemenea lucrare. El primise natura omenească, și nu era misiunea Sa de a săvârși o astfel de minune, numai pentru a satisface curiozitatea oamenilor nelegiuiți, sau măcar să Se cruțe pe Sine câtuși de puțin de vreo durere și umilință, pe care omul le-ar fi avut de suferit în împrejurări asemănătoare. Irod Îl ruga ca prin manifestarea puterii Sale să dovedească în fața mulțimii că El nu e un amăgitor. În acest scop el chemă ologi, și persoane mutilate înaintea Sa și-I dădu apoi ordin lui Isus cu voce poruncitoare, ca să vindece pe acești nenorociți. El credea că dacă Isus a săvârșit într-adevăr vindecări minunate, așa cum se spunea despre El, va poseda încă mereu acea putere, și acum ar pute-o folosi în avantajul Său propriu și ar putea avea ca efect eliberarea Sa.
Dar Isus sta totuși liniștit în fața îngâmfatului suveran ca unul care nici nu vedea nici nu auzea. În repetate rânduri încarcă Irod să facă pe Isus, să primească propunerea sa, și el Îl făcea mereu atent la faptul, că el ar avea puterea să-L pună în libertate sau să-L osândească. El îndrăzni chiar să se mândrească cu pedeapsa pe care o aplicase lui Ioan, pentru încumetarea lui de a-l mustra. Dar la toate acestea Isus nu răspunse nimic, nici prin cuvânt, nici prin privire. Irod se înfurie pentru tăcerea adâncă a prizonierului, care da pe față o absolută indiferență față de persoana regelui, în fața căruia el fusese chemat. Reproșuri pe față ar fi fost mai suportabile pentru acest suveran înfumurat, decât această nesocotire tăcută.
Dacă Isus ar fi dorit aceasta, El ar fi putut rosti astfel de cuvinte, care ar fi străpuns inima împietritului rege. Sta în puterea Sa de a-l umple de spaimă și de cutremur prin destăinuirea vieții sale și a spaimelor judecății care se apropia. Dar Isus nu a avut de dat nici o lumină aceluia, care umblase împotriva cunoștinței primite prin cel mai mare dintre profeți. Urechile lui Isus au fost deschise întotdeauna la strigătele serioase chiar și ale celui mai mare păcătos; pentru ordinele lui Irod însă El nu avea nici o ureche. Acei ochii, care încă de pe vremuri priviseră, plini de compătimire și de iertare asupra păcătosului pocăit, oricât de nevrednic și de josnic ar fi fost el, nu aveau nici o privire pentru Irod. Acele buze, de pe care curseseră cuvinte prețioase de învățătură, și care au fost întotdeauna gata să răspundă la întrebările doritorilor de cunoștință, și a aduce mângâiere și iertare celui păcătos și deznădăjduit, nu aveau acum nici un cuvânt pentru Irod cel mândru și tiran. Acea inimă care fusese mișcată încă mereu la vederea mizeriei omenești, rămase închisă pentru îngâmfatul rege, care nu simțea necesitatea unui Salvator.
Tăcerea lui Isus nu putu fi suportată mai departe de Irod; fața sa a fost întunecată de patimă și plin de mânie amenință pe Isus; dar prizonierul rămase încă neclintit. Irod se întoarse apoi către mulțime și-L declară amăgitor. Învinuitorii Săi știau foarte bine, că El nu era un amăgitor; ei văzuseră prea multe dovezi ale puterii Sale, pentru a fi duși astfel în rătăcire. Lor le era cunoscut că chiar mormântul se deschise la porunca Sa și că morții ieșiseră din el îmbrăcați iarăși cu viață. Auzind că Irod Îl somează să facă o minune, au fost umpluți de spaimă; căci ei se temeau de o descoperire a puterii Sale dumnezeiești mai mult ca de orice, prin aceasta planurile lor ar fi fost date de rușine și i-ar fi costat chiar viața. De aceea preoții și mai marii începură să-L învinuiască tare și furtunos, că El ar săvârși minuni prin puterea dată lui de Belzebub, mai marele demonilor.
Unii susțineau că El pretinsese că este Fiul lui Dumnezeu, rege al lui Israel. Când Irod auzi aceasta a zis în batjocură: El este Rege? Atunci încoronați-L și puneți-I o manta de purpură, dați onoare regelui vostru. Întorcându-se apoi cu mânie contra lui Isus, declară că dacă refuză mai departe să vorbească, va fi dat în mâinile soldaților, și aceștia ar avea puțin respect față de persoana Sa sau de pretențiile Sale; iar dacă este un amăgitor, atunci nu primește decât ceea ce merită; dar dacă este Fiul lui Dumnezeu atunci se poate elibera printr-o minune. Dar abia au fost rostite aceste cuvinte și ațâțată fiind de preoți, gloata năvăli asupra lui Isus. Dacă soldații romani nu ar fi ținut în frâu mulțimea, atunci Mântuitorul ar fi fost sfâșiat în bucăți de către aceștia.
La propunerea lui Irod a fost împletită o cunună dintr-o plantă cățărătoare cu ghimpi, care a fost apăsată pe fruntea cea sfântă a Mântuitorului, și o manta veche de purpură, care altădată fusese veșmântul unui rege, a fost pusă pe umerii Lui, în timp ce Irod și cu preoții iudei încurajau insultele și cruzimile gloatei. Isus a fost pus apoi pe un bloc mare de piatră, care a fost numit în batjocură tronul lui Isus. I s-a pus o trestie ca sceptru în mână, și sub râsete, injurii și batjocuri diabolice, mulțimea brutală se pleca înaintea Lui, aclamându-L ca rege al lor. Între timp, o mână ucigașă Îi smulse trestia din mână și-L lovi cu ea peste cap, ceea ce făcu ca spinii să fie apăsați pe tâmplele Sale, din care cauză sângele Îi curgea peste față și peste barbă.
Satan era inițiatorul acestui tratament tiran din partea gloatei ordinare și a preoților și a mai marilor; el voia, ca dacă ar fi fost posibil, să ațâțe pe Mântuitorul lumii la răzbunare sau să-L facă să scape din mâinile prigonitorilor Săi printr-o minune, și astfel planul de mântuire să fie zădărnicit. O mânjitură pe viața sa pământească, o dare înapoi a firii Sale pământești ar fi făcut pe Mielul lui Dumnezeu să fie o jertfă nedesăvârșită, și mântuirea oamenilor ar fi fost cu neputință. Dar Acela care putea porunci oștilor cerești, și să-I trimită în ajutor într-o clipă legiuni de îngeri sfinți din care numai unul singur ar fi fost în stare imediat să covârșească acea gloată tirană -- Acela care putea pune la pământ pe chinuitorii Săi prin manifestarea maiestății Sale divine -- lăsă să vină asupra-I cele mai grave insulte și le suportă cu demnitate sufletească. Întocmai după cum faptele chinuitorilor Săi îi înjosi în fața omenirii, și-i făcu să devină niște monștri și asemănători cu Satana, blândețea și răbdarea lui Isus L-au ridicat deasupra punctului de vedere omenesc.
Când Irod văzu că Isus suportă cu răbdare toate nenorocirile îngrămădite asupra Lui, dând în același timp pe față cea mai mare liniște sufletească, a fost cuprins deodată de o frică mare, că acest om, care sta în fața lui, nu ar fi un om obișnuit. El deveni foarte nedumerit când privi fața cea nobilă și palidă a prizonierului, și se întreba dacă acesta n-ar fi cumva de fapt un Dumnezeu coborât din cer pe pământ. Tocmai tăcerea lui Isus lucră cu mai mare convingere asupra inimii regelui, decât s-ar fi putut face prin cuvinte. Irod observă, că pe când unii se plecau înaintea lui Isus și-L batjocoreau, alții ieșeau înainte cu același scop, priveau în fața Răbdătorului și observau într-însa o privire atât de regească, încât se dădeau înapoi uimiți de propria lor îndrăzneală nerușinată. Irod se simți tulburat și cu toată asprimea inimii sale nu cuteză, să confirme osândirea lui Isus, de aceea el Îl trimise înapoi la Pilat.
Clătinându-se de oboseală, palid și rănit, îmbrăcat cu un veșmânt de batjocură și cu o coroană de spini pe cap, Mântuitorul a fost târât iarăși fără milă până la pretoriul procuratorului roman. Pilat a fost extrem de indignat -- pentru că el se simțise deja fericit, de a fi scăpat de o răspundere atât de grozavă, când trimise pe învinuitorii lui Isus la Irod. Plin de nerăbdare întrebă apoi pe iudei, ce doresc ca să le facă. El le aminti că el a judecat deja pe acest prizonier și L-a găsit nevinovat; că învinuitorii Săi nu au fost în stare să dovedească nici o singură învinuire, și că L-a trimis la Irod, unul dintre cei patru tetrahi ai Galileii, care aparținea propriei lor națiuni, dar care nici el nu a găsit nimic vrednic de moarte împotriva acestui prizonier. În cele din urmă Pilat zise: „Eu deci, după ce voi pune să-l bată, îi voi da drumul.” Luca 23, 16.
Pilat dădu prin aceasta pe față slăbiciunea sa. Deși el declarase că Isus nu este vinovat de crimele ce I le imputau, totuși a fost dispus să jertfească în parte dreptatea și principiile sale, pentru a împăca o gloată lipsită de orice simț; el se învoi ca să biciuiască pe un om nevinovat pentru a liniști furia omenească. Dar faptul că el a fost voios a le face concesii, făcu pe Pilat să piardă din autoritatea sa în fața mulțimii neliniștite, care profitând de șovăirea sa, striga cu furie după viața prizonierului. Pilat se adresă apoi poporului și-i făcu propuneri în această privință, că preoții și mai marii n-au fost în stare nicidecum să dovedească învinuirile aduse contra lui Isus. În felul acesta el nădăjduia să trezească compătimirea lor așa încât după aceea să primească să fie pus în libertate. Între timp Isus căzuse pe dușumeaua de marmură din cauza istovirii și tocmai în acea clipă, un sol și-a făcut loc prin mulțime și i-a dat lui Pilat o scrisoare de la nevasta sa, în care stăteau scrise următoarele cuvinte:
„Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.” Matei 27, 19. Femeia lui Pilat nu era evreică; dar îngerul lui Dumnezeu îi trimise acest avertisment, ca prin mijlocirea ei, Pilat să fie reținut de la comiterea acelei crime ordinare, de a da pe Fiul lui Dumnezeu la moarte.
Pilat se îngălbeni când citi Scrisoarea dar între timp preoții și mai marii agitaseră atât de mult spiritele poporului, încât ajunseră la o furie turbată. Guvernatorul a fost silit să ia o decizie; de aceea se întoarse către mulțime și zise cu o mare seriozitate: „Pe care voiți să vi-l slobozesc? Pe Baraba sau pe Isus, care se numește Hristos?” Matei 27, 17.
Potrivit obișnuinței, guvernatorul dădea drumul la un prizonier cu ocazia acestei sărbători, pe care voia să-l aleagă poporul. Pilat folosi aceasta ca pe un prilej bine venit, de a salva pe Isus, și dându-le voie să aleagă între Mântuitorul cel nevinovat și între vestitul și renumitul bandit, Baraba, el nădăjduia să-i aducă la un sentiment de dreptate. Dar mare a fost uimirea sa, când a auzit strigătul: „La moarte cu omul acesta, și slobozește-ne pe Baraba!” pe care preoții și poporul îl făcură să răsune în halele pretoriului asemenea strigătului răgușit al demonilor.
Pilat a fost amuțit de uimire și de decepție; pentru faptul că el ceruse avizul poporului și renunțase la propria sa putere de judecată, el își jertfise demnitatea sa, și pierduse puterea de stăpânire asupra poporului. Preoții recunoscură, că deși el era convins de nevinovăția lui Isus, totuși putea fi intimidat de ei, și de aceea ei se hotărâră, să-și aducă la îndeplinire intenția lor. Când Pilat întrebă: „Dar ce să fac cu Isus care se numește Hristosul?” ei strigară cu toții: „Să fie răstignit.”
„Dregătorul a zis: «Dar ce rău a făcut?» ei au început să strige și mai tare: «Să fie răstignit!»” Matei 27, 23. Pilat arătă aici încă o slăbiciune, că lăsă pronunțarea sentinței asupra lui Isus pe seama unei gloate nelegiuite și furioase. Cât de potrivite erau deci cuvintele profetului: „Și astfel izbăvirea s-a întors îndărăt, și mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piața de obște și neprihănirea nu poate să se apropie.” Isaia 59, 14. Obrajii procuratorului se îngălbeniră când a auzit strigătul grozav: „Răstignește-L!” El nu se gândise, că lucrurile vor ajunge până acolo, încât să fie osândit la moartea cea mai grozavă un om pe care el îl declarase nevinovat în repetate rânduri. Acum el își dădu seama de nenorocirea pe care o adusese, punând viața unui om drept în cumpăna hotărârii acelora, care Îl dăduseră pe mâna judecății din invidie și ură. Pilat nesocotise pas cu pas glasul conștiinței sale, căutând scuze pentru că nu osândea pe Isus după dreptate și după lege, după cum cerea postul său, până ce se găsea aproape neputincios în mâinile iudeilor.
El a pus din nou întrebarea: „Dar ce rău a făcut?” și ei au strigat iarăși: „Să fie răstignit!” Încă o dată se combătu Pilat cu ei pentru intenția de a osândi pe cineva la moarte, contra căruia nu se putea dovedi nimic. Încă o dată el propuse spre a-i împăca, ca să-L pedepsească cu bătaie și să-I dea drumul. Nu era îndeajuns că Salvatorul lumii, era istovit și acoperit cu răni, și supus unei astfel de umilințe și judecăți, ci și sfântul Său corp trebui să fie rănit și sfâșiat spre a satisface furia satanică a preoților și a mai marilor. Satan cu oastea sa infernală, pusese stăpânire asupra lor.
În speranța zadarnică de a trezi compătimirea lor, așa ca ei să poată hotărî, că ar fi deajuns această pedeapsă, Pilat porunci ca să biciuiască pe Isus în prezența mulțimii. Omul durerilor, palid și cu o cunună de spini pe cap și cu partea de jos a corpului dezbrăcat până la coapse, pe care loviturile tirane își lăsaseră urmele lor sângeroase, a fost pus apoi alături de Baraba. Deși fața lui Isus era plină de sânge și purta semne de istovire și de durere extremă, totuși caracterul Său nobil nu putea fi acoperit, și se descoperea în contrast izbitor cu acela al căpitanului de tâlhari ale cărui trăsături de pe față îl scoteau în evidență ca pe un om crud, corupt și abrutizat.
Pilat a fost pătruns de compătimire și uimire, când privi răbdarea tăcută a lui Isus. Blândețea și devotamentul se citeau pe orice trăsătură a feței Sale; în purtarea Sa nu era o slăbiciune lașă, ci numai tărie și demnitate, cu toate suferințele pe care le suportase deja de atâta timp. Înfățișarea acestui om care suportă cu atâta resemnare insultele și ocările, și contrastul dintre acesta și criminalul respingător de lângă El, făcea pe Pilat să creadă, că poporul trebuie să fie mișcat prin aceasta spre compătimire, așa încât să hotărască, că Isus a suferit destul. Dar el nu cunoștea îndeajuns ura fanatică a preoților contra lui Hristos, care fiind Lumina lumii, dăduse pe față întunericul și rătăcirea acestora.
Indicând asupra Mântuitorului, Pilat zice cu o voce solemnă, către preoți, către mai mari și către popor: „Iată că vi-L aduc afară ca să știți că nu găsesc nici o vină în El.” Dar preoții ațâțau poporul la o furie extremă și în loc să compătimească pe Isus în suferințele și răbdarea Sa, ei strigau: „Răstignește-L! Răstignește-L!” și glasurile lor răgușite erau asemenea urletului unor fiare sălbatice. Pilat pierdu orice răbdare cu tirania lor nerațională și strigă plin de disperare: „«Luați-L voi și răstigniți-L» le-a zis Pilat, «căci eu nu găsesc nici o vină în El».” Ioan 19, 6.
Guvernatorul roman care participase adesea la multe priveliști tirane, și care era obișnuit cu zgomotul luptei, a fost cuprins de compătimire pentru acest prizonier suferind, care deși osândit și biciuit, și cu fața sângerândă și cu spinarea plină de răni și de vânătăi, totuși avea încă mereu mai mult înfățișarea unui rege decât a unui criminal osândit. Inimile propriului său popor, erau însă împietrite contra Sa. Preoții declarară: „Noi avem o Lege, și după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu.”
Prin aceste cuvinte Pilat a fost surprins, căci el nu avea o idee limpede despre Hristos și misiunea Sa; dar el poseda o credință nelămurită despre Dumnezeu și despre Ființa Sa. Idea, care i se mai impusese deja și altă dată mai înainte, luă acum o înfățișare mai precisă și el se întreba dacă nu cumva acest Isus, care sta acum în fața lui, înfășurat în batjocură cu un veșmânt de purpură și cu o coroană de spini pe cap, n-o fi fost oare o persoană dumnezeiască. Isus avea încă o înfățișare atât de nobilă, încât puternicul roman se cutremură de respect sfânt, când privi asupra Lui.
„Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost și mai mare frică. A intrat iarăși în odaia de judecată, și a zis lui Isus: «De unde ești Tu?» Dar Isus nu i-a dat nici un răspuns.” Ioan 19, 8-9. Mântuitorul spusese deja lui Pilat, că el este Mesia, și că împărăția Sa nu este din lumea aceasta, și el nu mai avea nimic de spus unui om, care abuza atât de mult de înalta misiune a unui judecător, încât sacrifica principiile și autoritatea sa dorinței, unei gloate setoase de sânge. Pilat a fost indignat de tăcerea lui Isus și-I vorbi astfel cu mândrie:
„Mie nu-mi vorbești? Nu ști că am puterea să Te răstignesc, și am puterea să-Ți dau drumul? «N-ai avea nici o putere asupra Mea», i-a răspuns Isus, «dacă nu ți-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat».” Ioan 19, 10-11. Isus puse aici cea mai mare vină asupra judecătorilor iudei, care primiseră cele mai netăgăduite dovezi despre dumnezeirea Aceluia pe care ei Îl osândiseră la moarte, atât din profeție, cât și din propriile Sale învățături și fapte supranaturale. O ce priveliște era aceasta care avea să fie dată lumilor din toate timpurile! Salvatorul, îndurător în mijlocul suferințelor Sale grozave, scuza fapta lui Pilat, care L-ar fi putut elibera din mâna vrăjmașilor Săi.
Pilat era acum convins mai mult ca oricând de superioritatea bărbatului, care sta în fața lui, și încercă în repetate rânduri ca să-L scape. „Dar Iudeii strigau: «Dacă dai drumul omului acestuia, nu ești prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine Împărat, este împotriva Cezarului.»” Aceste cuvinte atinseră o coardă slabă a lui Pilat. El era privit de guvern cu oarecare neîncredere, și el știa foarte bine, că un raport de necredincioșie din partea sa l-ar fi costat probabil înlăturarea din postul său. El era de asemenea convins, că dacă iudeii aveau să devină vrăjmașii săi, nu mai putea căuta nici o îndurare din partea lor; căci el avea în fața sa un exemplu despre îndărătnicia, cu care ei urmăreau de moarte pe cineva, pe care îl urau fără vreun motiv precis și lămurit.
Cuvintele de amenințare și declarațiile preoților, cu privire la ascultarea sa față de Cezar, intimidară pe Pilat ca să cedeze dorinței poporului și mai bine să le dea pe Hristos ca să-L răstignească, decât să-și piardă poziția sa. Dar tocmai de ceea ce el se temea atât de mult și căuta deci să evite, veni peste el mai târziu cu toată prevederea sa. El își pierdu onoarea sa; a fost înlăturat din postul său înalt, și chinuit de mustrări de conștiință și de un sentiment de onoare insultată, nu mult după răstignire își curmă viața cu propria lui mână.
„Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, și-a spălat mâinile înaintea norodului, și a zis: «Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!»” Caiafa a răspuns cu îndărătnicie: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.”; ecoul cuvintelor veni imediat din gura preoților și a mai marilor, și întreaga mulțime îl prinse cu strigăt turbat: „Și tot norodul a răspuns: «Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.»” Matei 27, 24-25.
La această manifestare de furie satanică, convingerea lui Pilat deveni din ce în ce tot mai puternică. Niciodată nu văzuse el mai înainte o astfel de încumetare turbată și o astfel de tiranie crudă. Și într-un contrast puternic față de patima neînfrânată a prigonitorilor Săi sta liniștea plină de demnitate și prezența de spirit a lui Isus. Pilat își zise: „Acesta este Dumnezeu” și se părea că vede o lumină dulce lucind în jurul capului Său. Contemplând astfel pe Isus, el îngălbeni de frică și de condamnare de sine; apoi cu o privire confuză se îndreptă către popor, zicându-și: „Eu sunt curat de sângele acestui drept. Luați-L voi și răstigniți-L, dar luați seama, voi preoților și mai marilor, eu Îl declar ca pe un om drept, și fie ca Acela, pe care El Îl numește ca Tată al Său să nu mă osândească pe mine, ci pe voi pentru ceea ce am făcut astăzi.” Și întorcându-se iarăși către Hristos, continuă: „Iartă-mi această faptă; eu nu sunt în stare să te scap.”
Numai cu puțin timp mai înainte, guvernatorul declarase Prizonierului său, că stă în puterea sa de a-L elibera, sau de a-L osândi; dar acum el gândea că nu-L poate salva pe El și poziția și onoarea sa în același timp; de aceea el preferă să jertfească o viață nevinovată decât propria sa putere lumească. Dacă el ar fi procedat de la început ferm și hotărât, și ar fi pus în aplicare convingerile sale despre ceea ce este drept, atunci viața sa n-ar fi fost covârșită de gloată, și ei nu și-ar fi permis, a-i spune ce să facă. Poziția sa șovăitoare și nehotărâtă pecetlui pieirea sa inevitabilă. Cât de mulți jertfesc ca și Pilat principii bune și curate numai pentru a scăpa de consecințe neplăcute. Conștiința și datoria indică la o cale, iar egoismul la alta, și curentul puternic, care duce în direcția falsă, smulge cu sine pe acel, care vrea să rămână în neînțelegere cu cel rău, și-l va trânti în abisul întunecos.
Furia lui Satan era mare când recunoscu, că toată tirania care a fost exercitată contra lui Isus de către iudei sub influența sa, nu a putut scoate nici cel mai mic murmur de pe buzele Sale. Deși el primise natura omenească, totuși a fost păstrat într-o tărie dumnezeiască, și nu s-a abătut nici în cel mai mic punct de la voința Tatălui Său.
Minunează-te cerule, și fii uimit o pământule! Vezi pe apăsător și pe apăsat. O mulțime îngrămădită înconjura pe Mântuitorul lumii. Râsul și batjocura sunt amestecate cu înjurături brutale și defăimări contra lui Dumnezeu. Nașterea Sa de jos și viața Sa modestă sunt discutate de niște nelegiuiți nesimțitori. Susținerea Sa că este Fiul lui Dumnezeu, e luată în râs de preoți și de mai mari, și glumele ordinare și insultele batjocoritoare merg din gură în gură. Satana a pus stăpânire în totul pe sufletele servilor săi. Pentru a-și executa cu succes planurile sale, el începu mai întâi cu mai marii preoților și cu fruntașii, și-i umplu cu fanatism religios. Aceștia au transmis acest spirit asupra gloatei brutale și inculte, până ce în cele din urmă un acord desăvârșit stăpânea sentimentele tuturor, de la preoții și mai marii iudeilor cu sfințenia lor prefăcută, până la cel mai de lepădat dintre ei. Hristos, Fiul cel scump al lui Dumnezeu, a fost scos afară și predat poporului pentru a-L răstigni.