Cu un strigăt triumfal, Isus a fost dus în grabă; dar glasurile lor zgomotoase amuțiră pentru câtva timp, când trecură pe lângă un loc puțin umblat și văzură la picioarele unui arbore uscat cadavrul lui Iuda, care-L vânduse pe Isus. Aceasta era o priveliște revoltătoare, greutatea corpului său rupsese ștreangul cu care se spânzurase, și la cădere fusese mutilat îngrozitor și tocmai atunci câinii mâncau dintr-însul. Se dădu ordin să se îngroape imediat rămășițele mutilate, și mulțimea păși mai departe; dar totuși râsetele batjocoritoare începură să se audă mai puțin și multe fețe palide dădeau pe față cugete lăuntrice grozave. Se părea ca și cum judecata răsplătitoare, lovea deja pe acei, care erau vinovați de sângele lui Hristos.
Între timp se răspândise vestea despre osândirea lui Isus prin tot Ierusalimul, și mii de inimi au fost umplute de spaimă și groază, și chiar mulți dintre acei, care se simțeau loviți de învățăturile lui Isus, au fost umpluți de bucurie răutăcioasă. Preoții se obligaseră printr-o promisiune, să nu mai supere pe nici unul dintre urmașii Săi, dacă Isus va fi dat în mâinile lor; toate clasele curgeau deci către teatrul acelei fapte rușinoase, iar Ierusalimul rămase aproape gol. Nicodim și Iosif din Arimateea nu au fost chemați la marele sfat iudaic, și voturile lor nu avuseseră deci nimic de a face cu osândirea lui Isus. Ei erau de față la răstignirea Sa, dar nu le sta în putință ca să abată osânda Sa îngrozitoare sau s-o schimbe.
Ucenicii și credincioșii din împrejurimi se atașaseră mulțimii, care urma lui Isus pe dealul Golgota. Mama lui Isus era de asemenea de față, sprijinită de Ioan, ucenicul cel iubit. Inima ei era plină de groază nespusă, și totuși ea spera împreună cu ucenicii că această scenă grozavă se va schimba, că Isus va face uz de puterea Sa, și va apare înaintea vrăjmașilor Săi ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar inima mamei căzu iarăși în deznădejde, când își aminti de cuvintele prin care El Se referise cu puțin mai înainte la lucrurile, care aveau loc în acea zi.
Isus de abia ajunse la poarta casei lui Pilat, când crucea care fusese pregătită pentru Baraba, a fost adusă și pusă pe umerii Săi răniți și sângerânzi. Tovarășilor lui Baraba de asemenea li se aduseră câte o cruce, pe care aveau să sufere moartea odată cu Isus. Mântuitorul nu-și putu duce povara Sa decât o mică distanță, când istovit prin pierdere de sânge, oboseală și suferință peste măsură, căzu leșinat la pământ. Pe când zăcea astfel sub povara cea grea a crucii, cât de mult dorea inima mamei Sale, de a sprijini cu mâna ei miloasă capul Său cel rănit, și să șteargă de sudori acea frunte care odihnise la sânul ei altădată. Dar, vai, nici această tristă favoare nu I-a fost îngăduită.
Când Isus Își veni iarăși în fire, crucea a fost pusă iarăși pe umerii Săi, și El a fost constrâns, să-și continue calea Sa atât de trudită. El Se împleticea cu greaua Sa povară câțiva pași înainte și căzu apoi iarăși ca mort la pământ. Mai întâi a fost considerat mort, dar în cele din urmă își veni iarăși în simțiri. Preoții și mai marii nu simțeau nici o compătimire pentru victima lor suferindă; dar ei văzură, că Îi era cu neputință, să ducă mai departe acea unealtă de tortură. Ei erau nedumeriți, cum ar putea să găsească pe cineva, care să se înjosească să ducă crucea până la locul de execuție. Iudeii nu puteau să facă aceasta, de teamă să nu se necurățească și să devină nevrednici, de a lua parte la serbarea Paștelui.
Pe când chibzuiau încă ce să facă, veni Simeon din Cirene din partea opusă; ajungând în dreptul mulțimii, din ordinul preoților, el a fost apucat și silit, să ducă crucea lui Hristos. Fii lui Simeon erau ucenici ai lui Isus, dar el personal nu stătuse niciodată în legătură cu El. Această ocazie i-a fost însă de mare folos. Crucea, pe care el a fost silit s-o ducă, deveni mijlocul convertirii sale. El a fost mișcat de adâncă compătimire pentru Isus; și evenimentele de la Golgota, cuvintele pe care el le auzi pe Mântuitorul vorbindu-le, îl stimulară, ca să-L recunoască ca Fiu al lui Dumnezeu. Simeon se simți apoi mulțumitor lui Dumnezeu, pentru providența deosebită care îl adusese în acea situație, de a primi pentru sine însuși dovezi, că Isus este Mântuitorul lumii.
Când păru că Isus va cădea mort sub povara crucii, multe femei, care deși nu erau dintre cele ce crezuseră în Domnul Hristos, totuși mișcate fiind la vederea suferințelor Sale, izbucniră în plânsete de jale. Când Isus își veni iarăși în fire privi cu compătimire gingașă asupra lor. El știa că ele nu-L plângeau, pentru că El era un Învățător trimis de Dumnezeu, ci din simple motive de umanitate. Privind asupra femeilor care plângeau, le zise: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine; ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri.” Luca 23, 28.
Isus nu disprețuia lacrimile lor, ci compătimirea lor pentru El, atinse în propria Sa inimă o coardă mai adâncă de un sentiment de milă. El uită propria Sa durere sufletească, când privi la soarta viitoare a Ierusalimului. Cu puțin timp mai înainte poporul strigase: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” Cât de orbește își chemau asupră-le soarta, pe care ei aveau s-o sufere atât de curând! Multe din femeile care plângeau pe Isus, aveau să piară împreună cu copiii lor la asedierea Ierusalimului.
Isus nu Se referea numai la osândirea Ierusalimului, ci și la sfârșitul lumii. El zise: „Atunci vor începe să zică munților: «Cădeți peste noi!» Și dealurilor: «Acoperiți-ne!» Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Cei nevinovați au fost înfățișați prin pomul cel verde. Dacă Dumnezeu îngădui ca mânia Sa să cadă asupra Mântuitorului din cauza păcatelor lumii, lăsându-L să sufere moarte de cruce atunci ce-i aștepta pe acei, care nesocotesc și leapădă milostivirea lui Dumnezeu, răscumpărată prin moartea Fiului Său? Spiritul lui Hristos se transportă de la distrugerea Ierusalimului, la o scenă de judecată mai vastă, când toți cei nepocăiți vor trebui să sufere pedeapsa pentru păcatele lor, când Fiul omului va veni, nu însoțit de o gloată omorâtoare, ci cu oștile puternice ale cerului.
O mare mulțime urmă lui Isus la Golgota. Ei Îl batjocoreau și-L luau în râs, dar erau și unii care Îl plângeau și-L lăudau. Acei care au fost vindecați de diferite boli și acei, pe care El îi înviase din morți; vesteau cu voce serioasă faptele Sale minunate, și cereau să știe, ce a făcut Isus, ca să fie tratat ca un făcător de rele. Numai cu puține zile mai înainte ei Îl salutară cu strigăte vesele de osanale, fâlfâind ramuri de palmieri în mâinile lor, când intră în mod triumfal în Ierusalim. Dar foarte mulți dintre acei, care vestiseră lauda Sa atunci, pentru că așa făcea gloata în acel timp, strigau acum și mai tare: „Răstignește-L! Răstignește-L!”
Cu ocazia intrării lui Isus în Ierusalim, așteptările ucenicilor se ridicaseră la culme. Ei se adunaseră pe atunci grămadă în jurul Maestrului lor, și se simțeau onorați, că puteau fi în legătură cu El. Dar acum în umilirea Sa, ei Îi urmau de departe. Inimile lor erau pline cu o durere nespusă și cu speranțe înșelate. Cât de exact se împlineau cuvintele lui Isus pe care le spusese: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: «Voi bate Păstorul și oile turmei vor fi risipite.»” Matei 26, 31. Cu toate acestea, ucenicii aveau încă slaba speranță, că Maestrul lor, Își va descoperi puterea Sa chiar în ultimul moment, și Se va elibera de puterea vrăjmașilor Săi.
Când ei ajunseră la locul de execuție, cei osândiți au fost legați de acei stâlpi de tortură. Pe când cei doi tâlhari se zbăteau în mâinile acelora, care voiau să-i răstignească pe cruce, Isus Se predase fără împotrivire. Mama Sa privea la El într-o nesiguranță chinuitoare și nădăjduia că El Se va scăpa totuși printr-o minune. Desigur, Acela care dăduse morților iarăși viață, nu Se va supune nicidecum morții pe cruce! La ce chinuri trebui să reziste această femeie, când văzu ocara și suferințele Fiului ei, și totuși nu era în stare să-I vină în ajutor în strâmtorarea Sa! O amară durere și decepție îi umplu inima. Să renunțe oare la credința ei, că El este adevăratul Mesia? Va permite oare Fiul lui Dumnezeu ca El să fie executat într-un mod atât de crud? Ea vedea, cum mâinile Sale au fost întinse pe cruce -- acela mâini scumpe, care răspândiseră numai binecuvântare, și care adesea fuseseră întinse, spre a vindeca pe cei suferinzi. Au fost aduse ciocane și cuie, și pe când fierul ascuțit străpunse prin carnea cea gingașă, și El a fost pironit astfel pe cruce, ucenicii aproape copleșiți de acea scenă teribilă, au dus la o parte pe mama leșinată a lui Isus din apropierea acelei scene oribile.
Isus nu lăsă să se audă nici un strigăt de durere; fața Sa rămase palidă și liniștită; dar picături mari de sudoare stăteau pe fruntea Sa. Nici o mână miloasă nu exista, care să-I șteargă sudorile morții, nici un cuvânt de compătimire și de credincioșie nestrămutată nu era, care să-I îmbărbăteze inima Sa omenească. El călca linul singur, dintre popoare nu era nimeni cu el. În timp ce ostașii își executau lucrarea lor înfricoșată, și El suporta cele mai grozave chinuri de moarte, Isus Se ruga pentru vrăjmașii Săi: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Spiritul Său a fost abătut de la suferințele Sale și îndreptat la crima prigonitorilor Săi, și la judecata răsplătitoare înfricoșată, care avea să-i lovească. El deplângea neștiința și vina lor. El nu izbucnea în blesteme contra ostașilor, care Îl tratau cu atâta cruzime, și nici nu cerea răzbunarea Cerului asupra preoților și mai marilor, care erau cauza tuturor suferințelor Sale, și care acum se făleau cu aceea, că și-ar fi ajuns scopul. Mântuitorul nu exprimă decât o cerere, ca să li se ierte păcatele, -- „căci ei nu știu ce fac”.
Dacă ei ar fi recunoscut că supuneau la maltratările cele mai grozave pe Acela, care venise să salveze neamul omenesc păcătos de la pieirea veșnică, atunci ei ar fi fost covârșiți de spaimă și de mustrări de conștiință. Dar neștiința lor nu putea abate vina lor; căci fusese privilegiul lor, de a cunoaște pe Mântuitorul și de a-L primi ca Salvator al lor. Ei lepădară orice dovadă și păcătuiră nu numai contra cerului, prin răstignirea Regelui Măririi, ci și contra celui mai elementar simț de omenie, supunând pe un nevinovat la cea mai chinuitoare moarte. Prin aceasta Isus câștigă dreptul de a deveni un Mijlocitor al omenirii în prezența Tatălui. Acea rugăciune a lui Hristos pentru vrăjmașii Săi cuprindea întreaga lume și pe toți păcătoșii care au trăit într-însa până la sfârșit.
După ce Isus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de bărbați puternici și a fost bătută cu multă putere în pământ, ceea ce pricinui Mântuitorului cele mai grozave chinuri. Pilat a scris pe ea o inscripție în trei limbi diferite și o lipi pe cruce, deasupra capului lui Isus. Ea suna astfel: „Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor”. Această inscripție care a fost atașată la cruce într-un mod atât de bătător la ochi, umplu de mânie pe iudei. În pretoriu lui Pilat ei strigaseră: „Răstignește-L! … Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” Ei declaraseră că oricine proclamă pe un altul ca rege afară de Cezarul ar fi un trădător. Dar ei merseră prea departe, tăgăduind orice dorință după un rege, care să aparțină națiunii lor. Prin inscripția sa Pilat exprimă sentimentele manifestate de ei. Era de fapt o declarație, și de toți era luată ca atare, că iudeii din cauza supușeniei lor sub puterea romană susțineau, că orice om, care ar fi tins să fie rege al iudeilor, oricât de nevinovat ar fi fost el în celelalte privințe, trebuia socotit de ei ca vinovat de moarte. Nici o altă vină nu era numită, prin inscripție se amintea pur și simplu, că Isus este regele Iudeilor.
Iudeii văzură aceasta și rugară pe Pilat, să schimbe inscripția. Mai marii preoților ziseră: „Nu scrie: «Împăratul Iudeilor». Ci scrie că El a zis: «Eu sunt Împăratul Iudeilor».” Pilat era totuși supărat pe sine însuși din cauza slăbiciunii lui de mai înainte și disprețuia din inimă pe preoții și pe bătrânii invidioși și vicleni, de aceea el le răspunse rece: „Ce am scris am scris.”
Și acum avu loc o scenă grozavă. Preoții, mai marii și cărturarii uitară demnitatea sfintei lor chemări și se uniră cu gloata, ca să batjocorească și să râdă de Fiul lui Dumnezeu muribund zicând: „Dacă ești Tu Împăratul Iudeilor, mântuiește-Te pe Tine însuți!” Alții dintre ei repetau în batjocură: „Pe alții i-a mântuit; și pe Sine nu se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să se pogoare acum de pe cruce, și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!»” „Trecătorii își băteau joc de El, dădeau din cap, și ziceau: «Uă! Tu, care strici Templul, și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine însuți, și pogoară-Te de pe cruce!»”
Acești bărbați care se dădeau drept tâlcuitori ai profețiilor, repetau inconștienți aceleași cuvinte, despre care inspirația zisese, că aveau să fie rostite cu această ocazie; dar în orbia lor ei nu observau, că împlineau profețiile. Demnitarii templului, ostașii cei brutali, tâlharul ordinar de pe cruce, și oamenii cei cruzi și tirani din mulțime, toți se uneau ca să batjocorească pe Hristos.
Tâlharii care au fost răstigniți odată cu Hristos, sufereau ca și El aceleași dureri corporale; unul dintre ei a fost înăsprit și mai mult prin suferințele sale și își ieșiră cu totul din fire. El repetă, cuvintele de batjocură ale preoților și defăima pe Isus zicând: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți, și mântuiește-ne și pe noi!” Celălalt tâlhar nu era nicidecum un răutăcios atât de înăsprit, conștiința sa morală se corupsese prin contactul cu oamenii răi; dar crimele sale nu erau așa de mari, ca ale multora dintre acei care stăteau în jurul crucii și batjocoreau pe Mântuitorul.
Împreună cu ceilalți iudei, el crezuse că Mesia va veni în curând. El auzise pe Isus predicând, și a fost convins de învățăturile Sale; dar prin influența preoților și a mai marilor el fusese iarăși abătut de la El. El căutase să-și înăbușe convingerile sale prin farmecul plăcerilor. Amicii săi stricați îl duseră pe calea păcatului din ce în ce tot mai departe, până ce în cele din urmă a fost arestat din cauza unei crime ordinare și osândit la moarte. În decursul judecării procesului său, el a fost împreună cu Isus în sala de judecată și pe cale către dealul Golgotei. El auzise, cum Pilat declarase, că nu găsește într-Însul nici o vină; el recunoscu caracterul dumnezeiesc în înfățișarea lui Isus, și auzise cuvântul Său îndurător de iertare față de chinuitorii Săi. El recunoscu în inima sa, că Isus este Fiul lui Dumnezeu.
Când el auzi cuvintele batjocoritoare ale tovarășului său criminal, el îl mustră, zicându-i: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău.” Când inima sa se deschise astfel pentru Hristos, o lumină cerească îi lumină sufletul său. În Isus cel zdrobit și batjocorit, care atârna pe cruce, el vedea pe Salvatorul său, unica sa speranță, și se adresă Lui într-o credință umilită, zicându-I: „Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în împărăția Ta!” Isus a răspuns: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”
Isus nu promise păcătosului pocăit, că el va învia cu El în paradis în ziua crucificării; căci El Însuși nu Se urcase la Tatăl încă nici a treia zi după înviere. Dar El îi declară: „Adevărat îți zic ție astăzi”, spre a întipări în sufletul său idea, că chiar în acel timp, când suferea ocară și persecuție, El poseda puterea de a salva pe un păcătos. El era Mijlocitorul omului la Tatăl, având încă aceeași putere ca și pe atunci, când vindeca pe bolnavi și chema pe morți iarăși la viață; era un drept al Său divin, de a făgădui păcătosului căit și credincios în acea zi: „Tu vei fi cu Mine în Paradis.”
Tâlharul de pe cruce, cu toate durerile sale corporale, simțea totuși că a primit de la Dumnezeu pace și mângâiere în sufletul său. Mântuitorul cel înălțat pe cruce, care suporta batjocură și durere și fusese lepădat de preoți și de mai mari, e căutat de un suflet muribund încărcat de păcate cu o credință care recunoscu pe Mântuitorul lumii în Acela, care fusese răstignit ca un făcător de rele. În acest scop -- ca să salveze pe păcătoșii pierduți, Fiul lui Dumnezeu părăsi cerul. În timp ce preoții și mai marii, cu îndreptățirea lor de sine înfumurată, nu erau în stare să recunoască caracterul Său dumnezeiesc, El Se descoperi tâlharului ca Amic și Salvator al păcătosului. Cu chipul acesta el învăță, că cel mai din urmă dintre păcătoși poate găsi iertare și salvare prin meritele sângelui lui Hristos.
Spiritul lui Dumnezeu lumină mintea acestui criminal, care apucă pe Isus în credință, și lanțul dovezilor, că Isus este Mesia, a fost înșirat inel cu inel, până ce jertfa suferindă, care era supusă la aceeași pedeapsă ca și el, sta în fața Sa ca Fiu al lui Dumnezeu. În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau și chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Sa, sărmanul făcător de rele, care sta pe pragul veșniciei, la încheierea timpului său de încercare, numește pe Isus ca Domn al său! Mulți au fost gata ca să-L numească domn, când El făcea minuni și tot astfel și după ce El se sculase din mormânt, dar nimeni nu-L numi „Domn”, când sta atârnat și muribund pe cruce, afară numai de păcătosul căit, care a fost salvat încă în ceasul al unsprezecelea.
Aceasta era o adevărată pocăință în împrejurări cu totul neobișnuite, pentru un scop deosebit, și bine precizat. Aceasta era o mărturie pentru toți privitorii, că Isus nu era un amăgitor, ci a rămas credincios caracterului Său și Și-a împlinit misiunea până la scena de încheiere a vieții Sale pământești, în tot timpul activității Sale. Niciodată nu veniseră la urechea Mântuitorului cuvinte mai plăcute ca aceste mărturisiri de credință de pe buzele tâlharului muribund în mijlocul defăimărilor și batjocurilor din partea gloatei. Totuși nimeni nu trebuie să neglijeze ocaziile prezente și să amâne căința și pocăința sa, și să se sprijine pe o pocăință pe patul de moarte, la gândul că și tâlharul s-a pocăit în ceasul al unsprezecelea. Orice rază de lumină neluată în seamă, lasă pe păcătos într-un întuneric și mai mare ca până acum, până ce vreo amăgire oarecare pune stăpânire deplină pe mintea sa și cazul său poate fi lipsit de speranță. Și totuși există cazuri, ca și acela al sărmanului făcător de rele, unde luminarea vine tocmai în ultima clipă și e primită cu credință rațională. Astfel de suflete pline de căință găsesc har înaintea lui Hristos.
Îngerii priveau cu uimire la iubirea nemărginită a lui Isus, care deși sub cele mai grozave dureri spirituale și corporale, totuși nu Se gândea decât la alții, și îndemna la credință sufletul cel căit. Chiar în timpul jertfirii vieții Sale, El dădu pe față o astfel de iubire pentru oameni, care era mai tare decât moartea. În înjosirea Sa, El Se adresă ca profet la fiica Ierusalimului; ca preot și Mijlocitor, El înălțase cereri către Tatăl Său; ca Salvator iubitor El iertă păcatele tâlharului pocăit, care Îl chemase în ajutor. Foarte mulți, dintre acei care au privit la acea scenă de pe Golgota, au fost întăriți după aceea în credința lui Isus.
Șarpele cel ridicat în pustie era un simbol al Fiului omului, așa cum El a fost ridicat pe cruce. În privința aceasta Isus zice către Nicodim: „Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Ioan 3, 14. Toți cei ce priveau în pustie la șarpele de aramă ridicat se vindecau, pe când cei care refuzau să-și îndrepte privirea la acesta, piereau. Cei doi tâlhari de pe cruce reprezintă cele două clase ale omenirii. Toți au simțit otrava păcatului, care este preînchipuit prin mușcătura șarpelui înfocat din pustie. Acei care privesc la Isus Hristos și cred într-Însul, asemenea tâlharului de pe cruce, vor trăi în vecie; dar acei care refuză să privească la El și să creadă în El, după cum criminalul împietrit refuza să privească la Mântuitorul crucificat și să creadă într-Însul, vor muri fără speranță.
Vrăjmașii lui Isus așteptau moartea Sa cu nerăbdare. După părerea lor, acest eveniment avea să aducă la tăcere pentru totdeauna zvonurile despre puterea Sa dumnezeiască și despre minunile Sale uimitoare. Ei se măguleau cu speranța că nu vor mai avea nevoie să mai tremure în viitor din cauza marii Sale influențe. Soldații cei brutali, care pironiseră corpul lui Isus pe cruce, împărțiră între ei hainele și se certară pentru un veșmânt, care era dintr-o singură țesătură de sus până jos. În cele din urmă ei se hotărâră să tragă la sorț pentru acesta. Condeiul inspirației a descris această scenă exact, cu mai multe secole înainte de a fi avut loc: „Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele. … își împart hainele mele între ei, și trag la sorț pentru cămașa mea.” Psalmii 22, 16.18.
Ochii lui Hristos priveau asupra mulțimii, care se adunase, ca să fie martori oculari ai morții Sale, și văzu la picioarele crucii pe Ioan, sprijinind pe Maria, mama Lui. Ea venise înapoi la acea scenă îngrozitoare, nefiind în stare să suporte să fie despărțită mai mult de Fiul ei. Ultima învățătură a lui Isus a fost o iubire de copil către mama Sa. El privi la fața îndurerată a mamei Sale, și apoi la Ioan, și adresându-Se Mariei, îi zise: „Femeie, iată fiul tău!”, și apoi zise către ucenic: „Iată mama ta!” Ioan înțelese foarte bine cuvintele lui Isus și datoria sfântă, care i se impuse prin aceasta. El îndepărtă imediat pe mama lui Hristos de la această scenă grozavă de pe muntele calvarului și din acel ceas el îngriji de ea, așa cum numai un fiu credincios datoriei sale ar fi putut face, luând-o la sine sub propriul său adăpost. O, Mântuitor milos și plin de iubire! În toate durerile Sale corporale și în spaima Sa sufletească, El avea totuși o iubire gingașe pentru mama, care îl născuse. El nu avea bani ca să-i lase, pentru a-i asigura bunul ei mers în viitor, dar El avea un loc în inima lui Ioan și dădu ucenicului Său iubit pe mama Sa, ca o moștenire sfântă. Acestă încredere avea să aducă o mare binecuvântare lui Ioan, ca o amintire neîncetată despre Mântuitorul și Domnul său iubit.
Acest model desăvârșit de iubire firească a lui Hristos strălucește cu o splendoare nemicșorată prin întunericul veacurilor. Deși El suportă cele mai grozave chinuri, totuși nu uită pe mama Sa, ci luă toate măsurile necesare pentru viitor. Urmașii lui Hristos trebuie să simtă că face parte din religia lor, de a cinsti pe părinții lor și a purta grijă de ei. Nici-o altă datorie religioasă nu poate scuti pe un fiu sau fiică de datoriile sale față de părinți.
Misiunea vieții pământești a lui Hristos era acum aproape împlinită. Limba Sa era foarte uscată și El zise: „Mi-e sete”. Ei umplură un burete cu oțet și fiere, și Îi oferiră aceasta ca să bea; dar când El gustă dintr-însul îl respinse de la El. Și acum Domnul vieții și al Măririi era pe moarte, ca preț de răscumpărare pentru neamul omenesc. Păcatul omenirii luat asupră-Și, prin care Își atrase mânia lui Dumnezeu, ca reprezentant al omului, îi amărî paharul pe care El îl bău, și zdrobi inima Fiului lui Dumnezeu. Moartea nu poate fi privită ca un înger al milostivirii; natura se înfioră la gândul deznodământului care este o urmare a păcatului.
Dar nu teama de moarte era cea care producea lui Isus chinurile de nespus ale morții. Printr-o astfel de ipoteză, El ar fi fost pus mai jos decât martirii în ce privește curajul și statornicia; căci mulți dintre aceștia, care au murit pentru credința lor, s-au supus la torturi și la moarte, și se bucurau că pot fi găsiți vrednici, ca să sufere pentru Hristos. El era Prințul suferinzilor; dar nu durerea corporală era aceea, care Îl umplea de spaimă și de disperare; ci din contră, acel simț despre caracterul răutăcios al păcatului, o cunoștință că omul se familiarizase atât de mult cu păcatul, încât nu mai era în stare să-i măsoare urâciunea sa respingătoare; că păcatul prinsese atât de adânc rădăcină în inima omenească, încât îi era greu a-l stârpi.
Ca reprezentant și garant al omului, Isus purta povara păcatului întregului neam; El a fost socotit printre cei fără de lege, pentru ca să poată scăpa pe oameni de blestemul legii. Vina fiecărui urmaș al lui Adam din toate timpurile apăsa greu pe inima Sa; și mânia lui Dumnezeu și manifestarea înfricoșată a dizgrației Sale, din pricina nelegiuirii lor, umplu sufletul Fiului Său cu spaimă. Retragerea harului dumnezeiesc de la Mântuitorul în această oră de groază a morții, stăpânise inima Sa cu o durere, care niciodată nu poate fi cuprinsă pe deplin de oameni. Orice chin suportat de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, orice picătură de sânge care curgea de pe capul, mâinile și picioarele Sale, trăsăturile provocate de durerile grozave, care torturau corpul Său, când Tatăl Își ascunse fața Sa de la El, toate acestea vorbesc către oameni și le zic: Din iubire către tine se învoi Fiul lui Dumnezeu ca să ia asupră-Și aceste crime oribile, care au fost aruncate asupra Lui; pentru tine a distrus El stăpânirea morții deschizându-ți porțile Paradisului și ale vieții veșnice. Acela, care îmblânzi valurile înfuriate ale mării prin cuvântul Său, care pășea peste talazuri spumegânde ca pe uscat, care făcea pe demoni să se cutremure, și la a Cărui mișcare bolile dispăreau, care deschidea ochii orbilor și rechema pe morți la viață -- Se oferă pe Sine pe cruce ca o jertfă deplin satisfăcătoare pentru omenire. El, purtătorul păcatului, ia asupră-Și dreapta pedeapsă pentru nelegiuirea omenească și Se face păcat pentru om.
Satan năpădi inima lui Isus cu ispitele cele mai furioase. Păcatul care era atât de urât în ochii Săi, a fost îngrămădit asupra Lui, până ce El gemea sub povara acestuia. Nu e de mirare că firea Sa omenească tremura în acea oră înfricoșată. Îngerii priveau cu uimire, ca martori ai acestei lupte sufletești pline de disperare a Fiului lui Dumnezeu, o luptă care era cu mult mai mare, decât chinul corporal, încât pe cel din urmă de abia îl simțea. Oștile cerești își acopereau fețele lor în fața priveliștii înfiorătoare.
Natura neînsuflețită își exprima compătimirea ei pentru Autorul ei hulit și muribund. Soarele refuza ca să fie martor al acestei scene de groază. Razele sale pline și strălucitoare care luminau pământul pe la amiază, părură deodată ca și când s-ar fi stins. Un întuneric total învăluia crucea și împrejurimea, asemenea unui văl funebru. Nici o eclipsă de soare și nici vreun alt eveniment natural nu pricinuise această întunecime, care era asemenea miezului nopții fără lună sau stele. Acel întuneric gros era un simbol al durerilor sufletești și al spaimelor care înconjurau pe Fiul lui Dumnezeu. Acestea El le simțise în grădina Ghetsimani, când sudori de sânge ieșeau din porii Săi, și unde El ar fi murit, dacă un înger din cer nu ar fi fost trimis, ca să întărească divinul suferind, așa ca să poată face drumul stropit cu sânge până la Golgota.
Întunericul dură trei ore. Întunecimea ce învăluia crucea era de nepătruns pentru ochiul omenesc, dar mult mai de nepătruns și mai des era întunericul care umplea sufletul suferind al lui Hristos. O spaimă de nedescris cuprinse pe toți cei ce erau adunați în jurul crucii, și o tăcere mormântală păru a se lăsa peste Golgota. Blestemele și defăimările amuțiră deodată, pe când erau încă pe buzele batjocoritorilor. Bărbați, femei și copii, căzură la pământ cuprinși de spaimele morții. Fulgere scânteietoare, fără să fie însoțite de vreun tunet, străluceau din timp în timp din nori și luminau crucea cu Salvatorul lumii răstignit pe ea.
Preoții, mai marii, cărturarii, ajutoarele călăilor, și gloata, toți credeau că a venit timpul răsplătirii lor. După câtva timp începură să șoptească unii către alții, că Isus se va coborî acum de pe cruce. Unii încercau să găsească calea, spre a se întoarce la casele lor și pipăiau încoace și încolo ca orbii, bătându-se în piept și tremurând de spaimă.
Pe la ceasul al nouălea, acest întuneric grozav se retrase, învăluind însă mereu pe Mântuitorul asemenea, unui veșmânt. Fulgerele înfuriate păreau a zvârli trăsnetele lor asupra Lui, pe când El atârna astfel pe cruce. Deodată El „strigă cu glas tare: «Eli, Eli, Lama Sabactani?» adică: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»” Când întunecimea exterioară deveni tot mai deasă în jurul lui Hristos, multe glasuri exclamară zicând: „Răzbunarea lui Dumnezeu zace asupra Lui! Săgețile mâniei lui Dumnezeu vin asupra Lui, pentru că S-a încumetat a Se socoti ca Fiu al lui Dumnezeu!” Când Mântuitorul dădu acel strigăt de disperare, mulți dintre cei ce credeau într-Însul, au fost umpluți de spaimă, pierdură orice nădejde; căci dacă Dumnezeu părăsise pe Isus, ce avea să fie cu urmașii Săi, și cu învățătura Sa, pe care ei o primiseră cu bucurie?
Întunecimea dispăru cu timpul de pe sufletul apăsat al lui Isus, și El Se trezi într-un simț de dureri corporale și zise: „Mi-e sete”. Aici se oferi ultima ocazie pentru prigonitorii Săi, ca să-și arate compătimirea lor pentru El și să-i aline durerile; dar când întunecimea începu să se retragă, dispăru și spaima lor, și vechea lor spaimă se trezi iarăși în inima lor, că Hristos tot le va scăpa din mâini. „Și îndată unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oțet, l-a pus într-o trestie, și I-a dat să bea. Dar ceilalți ziceau: «Lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască.»” Matei 27, 48-49.
Isus dându-Și prețioasa Sa viață nu a fost îmbărbătat prin bucurii triumfătoare, totul era posomorât și descurajat. Acolo spânzurat pe cruce, Mielușelul imaculat al lui Dumnezeu, al Cărui corp era plin de vânătăi și de răni, acele mâini miloase, care fuseseră totdeauna gata, ca să ajute celor apăsați și suferinzi, erau întinse pe cruce și pironite cu piroane, acele picioare răbdătoare care străbătuseră mari depărtări, pentru a duce binecuvântări și a vesti lumii învățătura despre răscumpărare, erau bătute și pironite pe cruce; capul Său prețios era rănit printr-o cunună de spini; acele buze palide și tremurânde, care fuseseră întotdeauna gata, ca să întâmpine cu bunăvoință cererile omenirii suferinde, rosteau acum tristele cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Poporul aștepta în tăcere sfârșitul acestei scene înfricoșate. Soarele se arătă iarăși; dar crucea era încă învăluită în întunecime. Preoții și mai marii privesc spre Ierusalim; și iată norul cel des s-a lăsat deasupra acestei cetăți și asupra câmpiilor lui Iuda, și trăsnetele furioase ale răzbunării lui Dumnezeu sunt îndreptate contra acestei cetăți osândite. Deodată întunericul dispare de pe cruce și cu o voce limpede care pare a răsuna prin întreaga creațiune, Isus strigă: „S-a isprăvit” „Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!” O lumină învăluia crucea și fața Mântuitorului strălucea de mărire cerească, asemenea soarelui. Apoi Își plecă capul pe piept și Și-a dat viața.
Privitorii erau înmărmuriți, și cu ochii încremeniți asupra Mântuitorului. Iarăși se lăsă întuneric asupra pământului, și un zgomot asurzitor asemenea unui tunet puternic a fost auzit. Acesta a fost urmat de un cutremur de pământ. Gloata a fost aruncată grămadă la un loc, și s-a dat loc la cea mai mare panică și confuzie. În munții din împrejurimi, stâncile se crăpau și se prăbușeau cu mare zgomot, și multe din ele se prăvăleau cu mult vuiet în vale. Mormintele s-au deschis și cei morți au fost aruncați afară. Creațiunea părea a se sfărâma în bucăți. Preoții, mai marii, ostașii și ajutoarele călăilor amuțiră de spaimă și căzură la pământ. Întunericul se abătu iarăși de pe muntele calvarului, dar plană încă mereu asupra Ierusalimului asemenea unui văl funebru. În momentul în care Hristos muri, preoții erau tocmai în timpul slujbei în templu înaintea catapetesmei care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor. Deodată ei simțiră că pământul de sub picioarele lor se clatină, iar catapeteasma templului, o broderie bogată și puternică, care era înnoită în fiecare an, a fost sfâșiată în două de sus până jos, prin acea mână neprihănită, care scrisese pe peretele palatului lui Belșațar acele cuvinte de judecată. Sfânta Sfintelor, în care numai o dată pe an era voie să calce picior omenesc, și acesta cu multă solemnitate, a fost lăsată acum pradă ochilor privitorilor. Prezența lui Dumnezeu nu avea să umbrească mai departe tronul harului pământesc. Lumina măreției Sale nu avea să lumineze mai departe, asupra acestuia, nici norul dezaprobării Sale nu avea să mai întunece pietrele prețioase de pe pieptărașul marelui preot.
Când Hristos muri pe crucea de pe Golgota a fost deschis atât pentru păgâni cât și pentru iudei o cale nouă și vie. Mântuitorul avea să servească de aici înainte ca Preot și Mijlocitor în cerurile cerurilor. În viitor sângele animalelor de jertfă adus pentru păcat era fără valoare; căci Mielul lui Dumnezeu murise pentru păcatele lumii. Întunecimea, care se lăsase peste pământ, era o dovadă despre participarea naturii pentru Hristos în lupta Sa cu moartea. Ea dovedi lămurit omenirii, că Soarele dreptății, Lumina lumii, Își retrăgea razele Sale de pe orașul cel mai favorizat din lume, Ierusalim. Aceasta era o mărturie minunată, pe care o dădu Dumnezeu, pentru ca credința generațiilor viitoare să fie întărită. Isus nu-Și dădu viața până ce lucrarea pe care El venise s-o facă nu a fost terminată: și El strigă cu ultima Sa suflare: „S-a sfârșit”. Îngerii tresăltară de bucurie când auziră aceste cuvinte; căci marele plan de mântuire fusese adus la biruință. Domnea bucurie în cer, că printr-o viață de ascultare, fiii lui Adam vor putea în cele din urmă să fie ridicați iarăși în prezența lui Dumnezeu. Satan a fost biruit și știa că împărăția sa este pierdută.
Când creștinul va învăța să înțeleagă cuprinsul marii jertfe a Maiestății cerești, atunci planul de mântuire îi va părea mult mai înălțat, și când va medita la Golgota, vor fi trezite întotdeauna în inima lui cele mai profunde și mai sfinte sentimente. Contemplarea iubirii de neasemănat a Mântuitorului, ar trebui să pună stăpânire întotdeauna pe cugetele sale, să-i miște și să-i înmoaie inima, și să-i înnobileze sentimentele și să i le perfecționeze și să-i transforme în totul întreg caracterul. Cuvintele Apostolului sună: „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit”. -- 1 Corinteni 2, 2. Tot astfel și fiecare dintre noi poate privi înapoi la Golgota și să strige: „În ce mă privește departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume!” Galateni 6, 14.
Speranțele ucenicilor păreau a dispărea odată cu moartea lui Hristos. Ei priveau la ochii Săi închiși, la capul Său plecat într-o parte, la părul Său mânjit cu sânge, la mâinile și picioarele Sale străpunse, și spaima și chinul lor sufletesc era nespus. Ei nu crezură până în ultima clipă, că El va muri, și ei de abia puteau crede ochilor lor, că El a murit într-adevăr. Maiestatea cerului Își dăduse viața, părăsit de credincioși, fără a I se da vreo alinare sau vreun cuvânt de compătimire; căci chiar îngerilor plini de compătimire nu le-a fost permis, ca să aducă vreun serviciu Suveranului lor.
Noaptea se lăsă și o tăcere stranie domnea pe Golgota. Mulțimea se împrăștie, și mulți se întoarseră înapoi la Ierusalim, cu inimile pline de cugete cu totul deosebite, de cele de dimineață. Foarte mulți veniseră la locul de răstignire numai dintr-o simplă curiozitate, iar nu de ură contra lui Hristos. Dar credeau totuși în rapoartele pe care preoții le născociseră asupra Lui și-L priveau ca pe un făcător de rele. La execuție ei primiseră sentimentul conducătorilor iudeilor, și se uniră în agitația lor nefirească cu gloata spre a-L batjocori și lua în râs.
Dar când pământul a fost învăluit de întuneric și propriile lor conștiințe îi mustrau, mintea câștigă iarăși supremație asupra lor, și ei simțeau că s-au făcut vinovați de o mare nedreptate. Nici o glumă sau râs batjocoritor nu a mai fost auzit în timpul acelui întuneric grozav, și când lumina își făcu loc iarăși, ei porniră pe cale spre casele lor, cu o sfială sfântă în inimi și chinuiți de mustrări de conștiință. Ei căpătaseră convingerea că învinuirile preoților erau false, și că Isus nu fusese un amăgitor, și cu câteva săptămâni mai târziu aparțineau și aceștia miilor care se convertiseră din inimă la creștinism când Petru le predica la ziua Cincizecimii și marea taină a crucii, ca și alte taine despre Mesia le-au fost lămurite și pricepute.
Ostașii romani înconjurau crucea, când Hristos strigă cu un glas plin de putere surprinzătoare: „S-a sfârșit!” și Își dădu sfârșitul cu acest strigăt de biruință pe buze. Niciodată până aici nu văzuseră ei o moarte pe cruce ca aceasta. Era ceva nemaiauzit ca cineva să moară după șase ore de răstignire. Moartea produsă prin răstignire venea încet și târziu puterile se epuizau încetul cu încetul, până ce se putea cu greu distinge, dacă viața s-a stins sau nu. Faptul că un om putea vorbi cu o voce atât de limpede și puternică cu puțin înainte de moartea Sa, era un eveniment miraculos, care uimi la culme pe ostașii romani, care erau obișnuiți cu asemenea scene; căpitanul cohortei de ostași declară imediat: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Matei 27, 54. Noi vedem prin urmare că trei bărbați și-au mărturisit pe față credința lor în Hristos, chiar în ziua morții Sale și anume: căpitanul gărzii romane, acela care a dus crucea în locul Mântuitorului și acela care a murit pe cruce alături de El.
Privitorii și ostașii care priveau crucea, erau convinși, atât pe cât sufletele lor puteau primi o astfel de idee, că Isus este Mântuitorul, în care Israel nădăjduia de atâta vreme. Dar întunecimea care învăluia pământul, nu putea fi mai deasă decât aceea care învăluia sufletele preoților și ale mai marilor. Evenimentele pe care ei le văzuseră, nu avuseseră nici un efect favorabil asupra lor, și ura lor contra lui Isus nu încetase nici la moartea Sa.
La timpul nașterii Sale, îngerul strălucitor văzut pe cer ca o stea, a cunoscut pe Hristos și a condus pe magi la ieslea, în care El era culcat. Oștile cerești L-au cunoscut și au vestit lauda Sa pe câmpiile Betleemului. Marea a recunoscut glasul Său și a dat ascultare ordinului Său. Boala și moartea s-au supus poruncii Sale și au dat drumul prăzii la cuvântul Său. Soarele l-a recunoscut și și-a ascuns fața sa luminoasă în fața priveliștii chinurilor morții Sale. Chiar și stâncile L-au recunoscut și s-au sfărâmat în bucăți la strigătul Său de moarte. Deși chiar natura neînsuflețită recunoscu astfel pe Hristos și dădu mărturie, că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, totuși preoții și mai marii nu recunoscură pe Mântuitorul; ei lepădară dovezile dumnezeirii Sale, și își împietriră inimile contra adevărurilor Sale, El nu era așa de simțitor ca stâncile de granit ale munților.
Iudeii nu doreau, ca corpurile acelora care fuseseră executați să rămână pe cruce în acea noapte. Ei erau extrem de îngrijorați de a nu mai atrage mai departe atenția poporului asupra evenimentelor care însoțiseră moartea lui Isus. Ei se temeau de urmările, pe care le-ar fi putut avea evenimentele acelei zile pentru sufletele poporului. Sub pretext că nu voiau să profaneze prin aceasta sfințenia Sabatului, ca corpurile să rămână pe cruce în timpul acelei zile sfinte, care urma după ziua răstignirii, fruntașii iudei cerură lui Pilat, ca să le dea voie, ca să grăbească moartea acestor victime, așa ca corpurile lor să fie îndepărtate înainte de apusul soarelui.
Pilat era tot așa de înclinat ca și ei, de a nu lăsa nici o clipă mai mult decât era necesar ca să mai dăinuiască acea priveliște revoltătoare a lui Isus pe cruce. După ce confirmarea guvernatorului a fost astfel dobândită, celor doi făcători de rele răstigniți odată cu Hristos, li s-au sfărâmat fluierele picioarelor spre a grăbi moartea lor. Dar Isus era deja mort și de aceea nu-i sfărâmară picioarele. Ostașii brutali, care au fost martori ai privirii și cuvintelor lui Isus pe calea Sa la Golgota, și pe când El Își dădea viața pe cruce, au fost mișcați de cele ce văzuseră și auziseră, și de aceea se abținură de la orice mutilare a lui Isus prin sfărâmarea fluierelor picioarelor Sale. În felul acesta a fost împlinită profeția, care declarase că nu avea să i se sfărâme nici un os; și legea Paștelui, care cerea o jertfă desăvârșită și întreagă, a fost de asemeni împlinită prin jertfirea Mielului lui Dumnezeu. „Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineața, și să nu frângă nici un os din ele.” Numeri 9, 12.
După sfatul preoților, care doreau să se asigure de moartea Mântuitorului, un ostaș Îl împunse cu sulița în coastă, făcându-I astfel o rană care i-ar fi atras imediat moartea, chiar dacă n-ar fi fost mort deja. Din rana deschisă curgea sânge și apă într-o măsură bogată și ușor de deosebit între una și alta. Acest fapt misterios a fost observat de toți cei de față, și Ioan raportează această întâmplare într-un mod foarte reprezentativ; el zice: „Unul dintre ostași I-a străpuns coasta cu sulița; și îndată a ieșit din ea sânge și apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce L-a văzut: mărturia lui este adevărată, și el știe că spune adevărul, pentru ca și voi să credeți. Aceste lucruri s-au întâmplat, ca să se împlinească Scriptura: «Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat.» Și în altă parte Scriptura mai zice: «Vor vedea pe cine au străpuns.»” Ioan 19, 34-37.
După înviere preoții și mai marii răspândiră zvonul, că Isus n-ar fi murit pe cruce, ci ar fi rămas numai leșinat și după aceea și-ar fi venit iarăși în fire. Un alt raport mincinos declara, că în mormânt nu s-ar fi pus un corp real de carne și sânge, ci numai un chip asemănător. Dar mărturia lui Ioan despre împungerea în coastă a Mântuitorului și despre sângele și apa care au curs din rana Sa, dezminți aceste rapoarte false, care fuseseră răspândite în popor de către acei iudei lipsiți de conștiință.