Crima pentru care Isus a fost crucificat, era pretinsa trădare contra guvernării romane, și persoanele care sufereau moartea pentru o asemenea crimă, erau luate de pe cruce de către soldații de rând și duse la un loc de îngropăciune, care era destinat în mod exclusiv pentru o clasă de criminali, care suferiseră cea mai grea pedeapsă a legii.
Ioan era în mare nedumerire, ce măsuri să ia în privința corpului neînsuflețit al Maestrului său iubit. Fiori îl cuprindeau la gândul, că el va fi luat de ostași brutali și lipsiți de orice bun simț și-L vor duce la un loc profanator de îngropăciune. El știa, că de la autoritățile iudaice nu se putea dobândi nici-o favoare; nici de la Pilat nu se putea aștepta mai mult. Dar Iosif și Nicodim se dădură totuși la iveală în acest timp de nevoie. Acești bărbați erau amândoi membrii marelui sfat iudaic și se cunoșteau cu Pilat. Ei dispuneau de multă avere și aveau mare influență și se hotărâseră ca corpul lui Isus să fie înmormântat în cinste.
Iosif merse cu îndrăzneală la Pilat și-l rugă să-i dea corpul lui Isus spre a-L înmormânta. Cererea Sa a fost aprobată numaidecât de către Pilat, care credea încă ferm în nevinovăția lui Isus. Pilat află acum pentru prima dată, de la Iosif că Isus este mort într-adevăr. Preoții evitaseră în mod intenționat de a-l pune până aici în cunoștință despre aceasta, deși fel de fel de rapoarte contradictorii ajunseră la urechile sale despre evenimentele ciudate care însoțiseră crucificarea Sa. Acum el află, că Mântuitorul a murit tocmai în momentul, când dispăruse acea întunecime misterioasă, care învăluise pământul. Pilat a fost uimit, că Isus a murit așa de curând; căci acei care erau răstigniți, lâncezeau adesea zile întregi pe cruce. Raportul pe care Pilat îl primi acum despre moartea lui Isus, îl făcu să creadă și mai cu tărie că Isus nu a fost un om obișnuit. Guvernatorul roman a fost mișcat în mod extraordinar, și regreta cu durere că a luat parte la osândirea Mântuitorului.
Preoții și mai marii i-au atras atenția lui Pilat și slujitorilor săi, să se ferească de orice amăgire posibilă, pe care ucenicii lui Isus ar încerca-o cu privire la corpul Său. De aceea, înainte de a accepta cererea lui Iosif, Pilat întrebă pe sutașul care avea comandă asupra oștilor care păzeau crucea, și află de pe buzele acestuia că vestea despre moartea lui Isus este adevărată; și la stăruințele lui Pilat i se povestiră scenele grozave de pe Golgota, confirmând astfel mărturia lui Iosif.
Pilat dădu apoi un ordin oficial, ca corpul lui Isus să fie predat lui Iosif. Pe când ucenicul Ioan se gândea cu durere și îngrijorare, la sfintele rămășițe ale Maestrului său iubit, Iosif din Arimateia veni înapoi cu însărcinarea de la guvernator; iar Nicodim, care prevăzuse mai dinainte succesul discuției lui Iosif cu Pilat, veni cu o amestecătură prețioasă de smirnă cu aloe, ca la o sută de litre. Nici chiar celui mai mare fruntaș din tot Ierusalimul nu i s-ar fi dovedit o cinste mai mare ca aceasta la moarte.
Femeile din Galileea rămaseră la ucenicul Ioan, spre a vedea ce măsuri se vor lua pentru corpul lui Isus. Acesta le era încă mereu scump, deși credința lor în Isus ca Mesia cel făgăduit încetase o dată cu moartea Sa. Ucenicii erau adânciți într-o tristețe adâncă, și atât de covârșiți de cele pățite, încât nu erau în stare, să-și amintească de cuvintele lui Isus, care le anunțase de mai înainte tocmai întâmplarea acestor lucruri cu privire la Sine. Femeile au fost uimite când au văzut că Iosif și Nicodim, amândoi membrii onorați ai marelui sfat și oameni bogați, arătau tot atâta zel ca și ele, în a îngriji ca să facă lui Isus o înmormântare cuviincioasă.
Niciunul dintre acești bărbați nu se atașaseră lui Isus pe față în timpul vieții Sale, deși amândoi credeau într-Însul. Ei știau că dacă și-ar fi mărturisit credința lor pe față, ar fi fost excluși din marele sfat Iudaic, din cauza prejudecății preoților și a mai marilor contra lui Isus. Aceasta le-ar fi răpit orice ocazie, de a-I veni în ajutor prin influența lor la întrunirile sfatului sau de a-L apăra. În diferite rânduri ei au dovedit netemeinicia învinuirilor aduse contra Lui, și au protestat chiar contra arestării Sale, și întrunirea se dizolvase fără să-și fi ajuns scopul dorit, căci era cu neputință să osândească pe Isus fără unanimitate de voturi în marele sfat. Scopul preoților a fost realizat în cele din urmă prin convocarea unei adunări secrete, la care Iosif și Nicodim nu au fost invitați.
Cei doi domni, membrii ai sfatului, se ridicară acum pe față în sprijinul ucenicilor. Ajutorul acestor bărbați bogați și cu vază era foarte necesar în acel timp. Ei puteau face pentru Salvatorul ucis, ceea ce ucenicii mai săraci nu erau în stare să facă, și poziția lor ca influență îi păzea într-o anumită măsură de critici și reproșuri. Pe când ucenicii recunoscuți ai lui Hristos erau descurajați și intimidați, și nu cutezau să se declare pe față ca urmași ai Săi, acești bărbați pășiră cu îndrăzneală și ajutară cu tot ce le sta la îndemână.
Cu cel mai mare respect și venerație, ei luară cu propriile lor mâini corpul lui Isus de pe stâlpul de tortură; și lacrimile le curgeau de milă când priveau corpul Său plin de răni și sfâșiat. Ei l-au scăldat cu îngrijire și l-au spălat de petele de sânge. Iosif poseda un mormânt nou, săpat în piatră pe care îl destinase pentru sine; acesta era în apropiere de Golgota, și acum el îl pregăti pentru Isus. Atât corpul cât și balsamurile aduse de Nicodim au fost înfășurate într-o pânză, iar cei trei ucenici duseră povara prețioasă la mormântul cel nou, în care nimeni nu fusese pus până atunci. Acolo ei întinseră picioarele desfigurate și îndoiră mâinile strivite pe pieptul neînsuflețit al Mântuitorului. Femeile din Galileea se apropiară pentru a se asigura, că se făcuse tot ce era posibil pentru corpul fără viață al iubitului lor Învățător. Apoi ei au văzut cum piatra cea grea a fost prăvălită pe ușa cavoului; iar Fiul lui Dumnezeu a fost lăsat să Se repauzeze. Femeile au fost cele din urmă care părăsiră crucea și tot cele dintâi la mormântul lui Hristos. Pe când amurgul serii se lăsa, Maria Magdalena și celelalte două Marii stau încă la locul de odihnă al Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia, pe care ele Îl iubeau.
Deși fruntașii Iudei reușiseră să-și aducă la îndeplinire planul diabolic, totuși îngrijorarea lor nu a fost înlăturată prin moartea lui Isus și nici gelozia lor contra lui Hristos nu a fost stinsă. Bucuria pentru răzbunarea satisfăcută era amestecată cu o neîncetată îngrijorare, că acel corp neînsuflețit, care zăcea în mormântul lui Iosif, se va ridica iarăși la viață. Ei au făcut toate sforțările posibile, ca să facă lumea să creadă că El ar fi un amăgitor, dar totul în zadar. Pretutindeni se auzea întrebându-se de Isus din Nazaret, din partea acelora care n-auziseră încă despre moartea Sa, și care își aduseseră pe amicii lor bolnavi și muribunzi la sărbătoarea Paștelui la Ierusalim, pentru a fi vindecați de Marele Doctor. Preoții știau în inimile lor că Isus fusese atotputernic; ei văzuseră minunea Sa la mormântul lui Lazăr; ei știau că El chemase acolo pe mort iarăși la viață, și ei tremurau acum de teamă că și El Însuși Se va scula din morți.
Ei L-auziră declarând că El are putere să-Și dea viața și să Și-o ia iarăși. Ei își aminteau de cuvintele Sale: „Stricați Templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.” Punând aceste două pretenții în legătură, ei au fost cuprinși de frică. Când Iuda trădă pe Maestrul său în mâinile preoților, el le repetă declarația pe care Isus o făcuse ucenicilor în secret, pe când erau pe cale spre cetate. Pe atunci El zisese: „Iată că ne suim la Ierusalim, și Fiul omului va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și ale cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte, și-L vor da în mâinile Neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată și să-L răstignească; dar a treia zi va învia.” Matei 20, 18-19. Ei își amintiseră de multe lucruri pe care le zisese El, și pe care ei le recunoscură ca o profeție limpede a evenimentelor, care avuseseră loc. Ei nu se gândeau decât cu neplăcere la aceste lucruri, dar nu le puteau evita. Asemenea tatălui lor, diavolul, ei credeau și se cutremurau. Acum, după ce marea agitație trecuse, chipul lui Hristos se impunea spiritului lor, cum El sta liniștit și fără să se plângă în fața vrăjmașilor Săi, suportând fără murmur insultele și batjocurile lor. Ei se gândeau la rugăciunea Sa, prin care El cerea iertare pentru acei care Îl pironiseră pe cruce, la înfruntarea propriilor Sale suferințe, și la ascultarea îndurătoare a rugăciunii tâlharului muribund, la întunericul care acoperise pământul și a cărui dispariție pe neașteptate, cum și la strigătul Său triumfal: „S-a sfârșit!” care părea a răsuna prin tot universul, la moartea Sa, la cutremurarea pământului și la despicarea stâncilor, la deschiderea mormintelor și la ruperea catapetesmei de la templu. Toate aceste împrejurări ciudate năpădeau sufletul lor ca o dovadă covârșitoare că Isus era Fiul lui Dumnezeu.
Când Iuda raportă preoților cuvintele lui Isus cu privire la apropierea morții Sale, ei râdeau de idea prezicerii Sale de mai înainte a evenimentelor. Dar acum toate prezicerile Sale se împliniseră până aici și ei nu erau siguri, dacă întreaga sa profeție se va împlini. Ei se temeau, că dacă Isus se va scula din morți, ei vor trebui să plătească cu viața lor fapta lor criminală. Ei nu puteau dormi, pentru că se aflau într-o mai mare neliniște pentru Isus după moartea Sa, decât în timpul vieții Sale. Pe atunci ei gândeau, că unica lor speranță pentru bunul lor mers și reușită a influenței lor ar consta în aceea, de a aduce la tăcere vocea Sa mustrătoare, dar acum ei tremurau de puterea minunată, pe care El o posedase.
Ei nu se odihniră decât puțin în Sabat. Deși până aici ei nu trecuseră peste pragul casei unui păgân, de teamă să nu se necurățească, totuși ei ținură o consfătuire cu privire la corpul lui Hristos. Ei știau că ucenicii nu aveau să facă nici o încercare de a-L îndepărta din mormânt până după Sabat; totuși au avut în vedere și au luat măsuri de prevedere pentru sigilarea acestuia. De acea „preoții cei mai de seamă și Fariseii, s-au dus împreună la Pilat, și i-au zis: «Doamne ne-am adus aminte că înșelătorul acela, pe când era încă în viață a zis: „După trei zile voi învia.” Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul, și să spună norodului: „A înviat din morți!” Atunci înșelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.»” Matei 27, 62-64. Pilat dorea tot atât de puțin ca și iudeii, ca Isus să învie cu putere, pentru a pedepsi vina acelora, care îl omorâseră; și de aceea el le puse imediat la dispoziție un detașament de soldați cu cuvintele: „Aveți o strajă; duceți-vă de păziți cum puteți. Ei au plecat și au întărit mormântul, pecetluind piatra și punând strajă.” Matei 27, 65-66.
Disciplina în armata romană era foarte strictă. O santinelă, care ar fi fost găsită dormind la postul ei, era pedepsită cu moartea. Iudeii recunoscură avantajul faptului de a avea o astfel de gardă la mormântul lui Isus. Ei pecetluiră piatra care era pusă la ușa mormântului, pentru ca aceasta să nu fie sfărâmată înainte de a se cunoaște faptul, și luară orice măsură posibilă de prevedere, pentru a împiedica pe ucenici, de a face vreo înșelătorie cu corpul lui Isus. Toate planurile și măsurile lor de prevedere, nu făcură decât ca triumful învierii să fie cu atât mai desăvârșit și adevărul singur să fie statornicit cu atât mai mult.
Cum trebuie să fi privit Dumnezeu și îngerii Săi sfinți la toate aceste pregătiri, pentru păzirea corpului Mântuitorului lumii. Cât de slabe și de nebunești trebuie să le fi părut aceste sforțări! Garda și armele romane nu erau în stare să țină închis în mormânt pe Domnul vieții. Hristos declarase, că are putere, să-Și dea viața și să Și-o ia iarăși. Ceasul biruinței Sale se apropiase acum.
Dumnezeu rânduise Însuși evenimentele, care aveau să însoțească nașterea lui Hristos. Fusese stabilit un timp când El avea să apară în chip omenesc. Un lung lanț de profeție inspirată indica la venirea lui Hristos în lumea noastră și descrise foarte amănunțit felul cum El avea să fie primit. Dacă Mântuitorul ar fi apărut mai înainte, într-un alt timp din istoria lumii, atunci avantajele provenite din aceasta nu ar fi fost atât de mari pentru creștini, deoarece credința lor nu ar fi fost dezvoltată și întărită prin studierea profețiilor, care se întindeau departe în viitor și povesteau evenimentele care aveau să aibă loc.
Deoarece iudeii se abătuseră într-un mod păcătos de la Dumnezeu, El îngăduise ca ei să cadă sub stăpânirea unei națiuni păgâne. Numai o anumită putere mărginită la mai rămăsese iudeilor; nici chiar sinodul sau marele sfat nu avea autoritatea de a da sentința definitivă în cazuri însemnate, cum era pedeapsa cu moartea. Un popor, care era stăpânit de bigotism și de superstiție, cum era poporul iudeu, era crud și furios. Înțelepciunea lui Dumnezeu se arătă în trimiterea Fiului Său în lume într-un timp când puterea romană avea supremație. Dacă autoritatea iudaică ar fi dispus de putere deplină, atunci noi n-am fi avut acum nici o istorie a vieții și a activității lui Hristos printre oameni. Preoții și mai marii geloși, ar fi pus capăt imediat unui adversar atât de puternic. Ei L-ar fi omorât desigur cu pietre pentru învinuirea falsă, că ar fi călcat legea lui Dumnezeu. Iudeii nu întrebuințau crucea ca pedeapsă cu moartea; aceasta era o metodă de pedeapsă romană; așadar nu ar fi putut exista nici o cruce pe Golgota. În cazul acesta profeția ar fi rămas neîmplinită; căci Hristos avea să fie ridicat pe cruce în public, așa după cum șarpele fusese ridicat în pustie.
Puterea romană era unealta în mâna lui Dumnezeu, spre a împiedica, ca lumina lumii să fie stinsă. Conform planului lui Dumnezeu, crucea a fost ridicată în fața tuturor națiunilor, limbilor și popoarelor, și atrase atenția tuturor asupra Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii.
Dacă venirea lui Hristos ar fi fost amânată pentru anii de mai târziu, până ce puterea iudaică ar fi scăzut și mai mult, atunci profeția ar fi rămas neîmplinită; căci iudeilor nu le-ar fi fost posibil, cu puterea lor dispărută, de a mișca autoritățile romane ca să-și pună iscălitura sub sentința de moarte a lui Isus, pe baza învinuirilor lor mincinoase, și nici o cruce nu s-ar fi ridicat pentru El pe Golgota. Curând după moartea Salvatorului, crucea a fost desființată ca pedeapsă de moarte. Scenele, care au avut loc la moartea lui Isus, purtarea neomenoasă a poporului, întunecimea nenaturală care învăluia pământul și durerea chiar a naturii care și-o exprima prin despicarea stâncilor și prin fulgere și trăsnete, îi umplu atât de mult cu mustrări de conștiință și cu o astfel de spaimă, încât crucea ca unealtă de ucidere a fost curând scoasă din uz. Când gloata ajunse încă o dată la putere la distrugerea Ierusalimului, răstignirea a fost introdusă pentru câtva timp și ca urmare la aceasta au fost ridicate multe cruci pe Golgota.
Atât timpul, cât și felul și modul venirii lui Hristos era o împlinire imediată și desăvârșită a profeției. Faptele citate în această privință în Testimoniesle apostolilor și a contemporanilor lor aparțin celor mai puternice dovezi pentru adevărul credinței creștine. Noi nu am fost martori oculari ai minunilor lui Hristos, care dovedeau dumnezeirea Sa; dar avem mărturia ucenicilor Săi, care au văzut cu ochii toate acestea; și prin credință, noi vedem cu ochii lor și auzim cu urechile lor, iar credința noastră în legătură cu a lor cuprinde adevărul dovedit.
Apostolii au primit pe Isus bazați pe mărturia profeților și a bărbaților lui Dumnezeu, care cuprindea un timp de mai multe secole. Lumea creștină are acum un lanț plin și desăvârșit de argumente, care se întind atât asupra Vechiului, cât și a Noului Testament; în cel dintâi ni se atrage atenția asupra venirii Mântuitorului, iar în cel de al doilea se găsesc împlinirile condițiilor profeției. Toate acestea sunt îndeajuns pentru a se întemeia credința acelora care sunt voioși să creadă. Intenția lui Dumnezeu era, de a da neamului omenesc o ocazie de a dezvolta și întemeia mai departe credința în Dumnezeu și în Fiul Său precum și în activitatea Spiritului Sfânt.