Când Hristos strigă: „S-a sfârșit!” cerul întreg triumfă. Lupta dintre Hristos și Satana, în privința aducerii la îndeplinire a planului de mântuire a fost terminată. Spiritul lui Satan și faptele sale prinseseră rădăcini adânci în inimile oamenilor. Dacă Satana ar fi ieșit învingător, atunci moartea ar fi fost soarta omenirii. Ura înverșunată pe care el o nutrea contra Fiului lui Dumnezeu a fost dată pe față prin felul și modul, cum el a tratat pe Isus, pe când acesta era încă în lume. Trădarea, osândirea și crucificarea lui Hristos, fuseseră toate puse la cale prin vrăjmașul cel căzut. Ura sa, care se dădu pe față prin moartea Fiului lui Dumnezeu, arătă pe Satan la toate ființele create, ce nu erau căzute prin păcat, în adevăratul său caracter diabolic.
Îngerii cei sfinți au fost umpluți de oroare de faptul, că unul care făcuse parte dintre ei, a putut cădea atât de mult, încât să poată fi capabil de o astfel de cruzime. Orice simț de compătimire, pe care ei îl nutriseră vreodată pentru exilarea sa, dispăru acum în totul din inima lor. Invidia care se arătă prin răzbunarea sa contra unei persoane nevinovate, a fost îndeajuns pentru a da la o parte îmbrăcămintea de lumină cerească, pe care el și-o arogase, și a descoperi sub ea urâciunea oribilă a ființei sale. Manifestarea unei astfel de răutăți contra Fiului lui Dumnezeu , care se coborâse din cer cu o tăgăduire de sine și cu o iubire nemaivăzută până atunci, pentru ființele create după chipul Său, și care primise natura lor căzută, era o crimă atât de oribilă contra cerului, care umplu cu fiori pe îngeri și rupse pentru totdeauna ultima legătură de iubire care mai existase între Satana și lumea cerească. Satan făcuse eforturi extraordinare contra lui Isus, de la timpul când El apăruse ca copil în Betleem. El încercase pe orice cale posibilă, ca să-L împiedice, de a crește la vârsta desăvârșită de adult, de a păși ca bărbat neprihănit în sfânta Sa chemare și în cele din urmă de a-Și duce fără murmur nemărginita Sa jertfă de predare a vieții Sale pentru păcatele oamenilor. Dar Satan nu a reușit să-L descurajeze, sau să-L oprească de la lucrarea, pe care El venise s-o împlinească pe pământ. Furtuna furiei lui Satan bântui asupra Lui din pustie și până la Golgota; dar cu cât el năvăli mai fără milă asupra Lui, cu atât mai strâns se ținu Fiul lui Dumnezeu de brațele Tatălui Său, spre a păși mai departe pe cărarea stropită de sânge. Toate sforțările lui Satana, de a-L apăsa și birui, scoteau în evidență caracterul nepătat al lui Hristos într-o lumină și mai strălucită.
În această luptă dintre Hristos și Satana, procedeul lui Dumnezeu în excluderea îngerului căzut din cer, care ocupase altă dată cel dintâi loc după Hristos, a fost îndreptățit în totul. Întreg cerul și lumile care nu erau căzute încă în păcat, au privit această luptă dintre Hristos și Satana. Cu ce interes încordat au urmărit scenele finale ale acestei lupte! Aceste ființe imaculate au văzut, cum Salvatorul intră în grădina Ghetsimani cu sufletul zdrobit de groaza întunericului, așa cum El nu mai simțise niciodată până aici. O spaimă covârșitoare, de moarte, smulse de pe buzele Sale acel strigăt amarnic, ca, dacă este posibil să se ia de la El acel pahar. O groază și o spaimă nespusă cuprinse spiritul Său divin, când simți prezența Tatălui Său retrasă de la El. A fost cuprins de o tristețe a cărei amărăciune întrecea pe aceea a ultimei Sale lupte cu moartea; sudoarea de sânge pătrundea prin pori și cădea în picături mari pe pământ. De trei ori ieși forțat de pe buze aceeași rugăciune. Cerul nu a putut suporta mai mult această priveliște și de aceea a fost trimis un sol de mângâiere către Fiul lui Dumnezeu căzut pe pământ, care zăcea leșinat și în agonie sub vina îngrămădită a întregii lumi.
Cerul abandonase această jertfă și privea cum ea era târâtă de la un tribunal pământesc la altul înconjurată cu batjocuri și violențe. El auzise batjocurile și ironiile prigonitorilor Săi din cauza nașterii Sale din neam de jos și tăgăduirea Sa cu blesteme și jurământ din partea unuia dintre iubiții Săi ucenici. El privise lucrarea turbată a lui Satana și a puterii sale asupra inimii oamenilor. O scenă înfricoșată! Mântuitorul apucat pe la miezul nopții în grădina Ghetsimani ca un ucigaș, târât încoace și încolo de la palatul lui Caiafa la pretoriul lui Pilat; dus de două ori în fața preoților, de două ori în fața marelui sfat, de două ori înaintea lui Pilat și o dată înaintea lui Irod, batjocorit, biciuit și osândit, dus afară spre a fi răstignit, purtând povara grea a crucii în mijlocul jelirilor fiicelor Ierusalimului și a batjocurilor gloatei!
Cerul privea cu durere și consternare pe Hristos atârnând pe cruce, curgându-I sânge din rănile de la tâmple, și căzându-I sudoarea de pe frunte în picături mari. De la mâinile și picioarele Sale sângele se scursese în stânca pe care era fixată crucea. Rănile făcute prin bătaia piroanelor se deschiseră foarte mult din cauza greutății corpului care atârna de mâinile Sale. Respirația Sa greoaie devenise repede și profundă, când sufletul Său lâncezea sub povara păcatelor lumii. Întreg cerul era plin de admirație, când rugăciunea lui Hristos a fost auzită în mijlocul suferințelor Sale grozave: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Și totuși acolo se găseau bărbați creați după chipul lui Dumnezeu, care se uniseră cu Satana, spre a amărî Fiului lui Dumnezeu ultima Sa suflare de viață.
Hristos era întruparea lui Dumnezeu Însuși. Planul și aducerea la îndeplinire a mântuirii omului este o dovadă a înțelepciunii și puterii dumnezeiești, care trece cu mult peste priceperea mărginită a spiritului omului. Iubirea de nepătruns a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc a fost dată pe față prin darea la moarte a Fiului Său. Hristos se descoperi în toată iubirea și curăția Sa jertfitoare de sine; omul era acum în stare, să dobândească viața nemuritoare prin meritele Sale. Când dreptatea lui Dumnezeu își găsi expresia în sentința judecătorească, ce anunța soarta finală a lui Satana, că el va fi nimicit în totul împreună cu toți acei, care au stat sub stindardul său, strigăte de aleluia au răsunat prin întreg cerul și au fost intonate cântări de laudă: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!” Apocalipsa 5, 12.
Când noi privim dreptatea lui Dumnezeu, nu vedem decât o parte a caracterului Său; că în mărirea și puterea Sa, El S-a milostivit de slăbiciunile noastre, prin aceea că trimise pe Fiul Său în lume, pentru ca oamenii să nu piară. Prin cruce noi putem cunoaște iubirea Sa gingașă și harul Său, în armonie cu dreptatea Sa strictă și neschimbătoare. Asprimea lui Dumnezeu este simțită, când suntem despărțiți de El; dar dacă ne căim de păcatele noastre și prin meritele crucii facem pace cu El, atunci găsim într-Însul un Tată milostiv, care prin Fiul Său S-a împăcat iarăși cu fiii oamenilor.
Corpul lui Isus a fost pus în mormânt cu toată graba, din cauza apropierii Sabatului, pentru ca ucenicii să poată ține această zi sfântă după lege. Cele două Marii au fost cele din urmă la mormânt. Acesta era un Sabat de neuitat pentru ucenicii întristați și în același timp și pentru preoți, mai mari, cărturari și pentru popor. Paștele fu sărbătorit, după cum se făcuse încă de secole, în timp ce Mielul adevărat, pe care această sărbătoare îl preînchipuia, fusese omorât de mâini nelegiuite și zăcea acum în mormântul lui Iosif. O mare mulțime de închinători umplea curțile templului și jertfele de dimineață și de seară au fost aduse ca de obicei. Foarte multe suflete aveau mintea ocupată cu cugete trezite de scenele de la Golgota. Mulți ochi neadormiți cercetau cu zel profețiile între timpul de la răstignire și până la înviere; unii pentru a înțelege deplina însemnătate a sărbătorii pe care ei o începeau; alții pentru a găsi argumente că Isus n-ar fi acela care pretindea că este; iar alții cu speranțe înșelate și cu inimi îndurerate, căutau după dovezi convingătoare, că El este într-adevăr Mesia. Deși ei în cercetările lor porneau din diferite puncte de vedere, erau totuși convinși cu toții de același adevăr, că profeția și-a găsit împlinirea în evenimentele ultimelor câteva zile, și că cel răstignit a fost într-adevăr Salvatorul lumii.
Preoții, care sacrificau înaintea altarului erau cuprinși de presimțiri triste când priveau la catapeteasma care a fost ruptă de o mână nevăzută de sus până jos, și pentru care ei nu avuseseră nici un timp ca s-o înlocuiască sau s-o repare în totul. Dezvelirea sfintelor mistere ale Sfintei sfintelor îi umplea de fiori și de frică de vreo nenorocire care le-ar sta în față. Mulți dintre preoți erau convinși în inimile lor de adevăratul caracter al lui Isus; cercetările lor în profeții nu fuseseră în zadar, și după ce El a fost sculat dintre morți, ei Îl recunoscură ca Fiu al lui Dumnezeu.
Credința ucenicilor era întunecată de îndoieli. Ei erau prea nedumeriți și nesiguri, pentru a-și aminti de cuvintele lui Isus, care îi avertizase de mai înainte de lucrurile viitoare. Ei erau de fapt ca niște oi risipite fără păstor. Dar niciodată nu iubiseră ei pe Domnul lor ca acum; niciodată nu simțiseră ei valoarea Sa și dorul lor după El atât de mult, ca atunci, când rămăseseră lipsiți de tovărășia Lui.
Când Nicodim a văzut că Isus a fost ridicat pe cruce își aminti de cuvintele acelei discuții secrete, pe care o avusese cu El noaptea pe munte. În acel Sabat, pe când Isus zăcea liniștit în mormânt, el avusese ocazia favorabilă ca să mediteze la acea convorbire. O lumină mai limpede lumină acum sufletul său, iar cuvintele, pe care Isus i le adresase, nu mai erau pentru el niște mistere de nepătruns. El simțea că pierduse deja mult că nu se unise cu Isus încă de pe când El viețuia pe pământ. După ridicarea Mântuitorului pe cruce, Nicodim își aminti că El îi zisese în acea noapte, că Fiul omului trebuie să fie înălțat, asemenea șarpelui care fusese ridicat în pustie. Rugăciunea lui Hristos pentru omorâtorii Săi și aprobarea cererii făcute de tâlharul muribund, pe când El însuși suporta cele mai grozave chinuri de moarte pe cruce avură o influență covârșitoare asupra inimii învățatului consilier. Și acel ultim strigăt: „S-a sfârșit!” care a fost rostit asemenea cuvintelor unui cuceritor, însoțit de cutremurarea pământului, de întunecarea cerului, de crăparea stâncilor și de ruperea catapetesmei din templu pecetluiră pentru totdeauna credința lui Nicodim.
Iosif crezuse în Isus, deși ținuse aceasta în tăcere. În locul temerilor acestor doi bărbați, veni acum curajul unei credințe statornice și nestrămutate. În timpul acelei sărbători vrednice de amintire a Paștelui, scenele răstignirii erau obiectul cugetării și a convorbirii tuturor. Sute de oameni își aduseseră cu ei rudele și amicii lor bolnavi la sărbătoarea Paștelui, așteptând să vadă pe Isus și să-L poată mișca, ca să-i vindece și să-i salveze. Dar decepția lor a fost mare, când nu găsiră pe Isus la sărbătoare și când aflară că El a fost răstignit ca un criminal ordinar, indignarea și amărăciunea lor nu mai cunoștea margini. Nu le mai rămânea nici o speranță, de a-L mai vedea vreodată iarăși și de a mai auzi cuvintele Sale de mustrare, de mângâiere și de speranță pe străzile Ierusalimului, pe marginea lacului, în sinagogi și prin dumbrăvi.
Evenimentele care au însoțit moartea Sa, au fost istorisite acestor prieteni din două părți diferite. Acei care contribuiseră la pironirea Lui pe cruce, răspândeau Testimoniesle lor false; iar acei, care Îl iubeau, pe care El îi vindecase și-i mângâiase, povesteau îngrozitorul adevăr, în legătură cu propriile lor experiențe și minunile, pe care El le săvârșise pentru ei. Cei suferinzi, care au venit cu gândul să fie vindecați de Isus se simțeau înșelați. Străzile și curțile lor erau pline de îndurerați. Bolnavii mureau pentru că mâna vindecătoare a lui Isus nu-i mai atingea. În zadar se recurgea la ajutorul doctorilor; nu exista nici o știință care să se fi putut compara cu aceea a Celui care zăcea în mormântul lui Iosif. Cei amărâți care doriseră încă de mult după acest timp, ca singura lor speranță, întrebau în zadar de Marele Doctor.
Foarte mulți dintre cei, ale căror voci fuseseră auzite în strigătul: „Răstignește-L, răstignește-L!”, își dădeau acum seama de nenorocirea care li se întâmplase, și ar fi strigat acum cu același zel: „Dă-ne pe Isus!” dacă El ar mai fi fost în viață. Strigătele îndurerate ale bolnavilor și ale muribunzilor, care nu mai aveau pe nimeni, imprimau în spiritul lor adevărul, că o mare lumină s-a stins din lume. Moartea lui Isus făcu un gol pe care nimic nu era în stare să-l umple iarăși. Preoții și mai marii erau într-o neliniște mare; ei auzeau cum poporul dorea după Isus din Nazaret, și ei evitau contactul cu aceștia cât de mult posibil.
Cu această ocazie, acei care se aflau sub bănuiala că ar fi bolnavi de lepră, erau cercetați de către preoți. Mulți erau siliți să audă cum bărbații, femeile sau copii lor erau declarați ca necurați, și se vedeau osândiți să părăsească fără adăpost casele lor și mâna îngrijitoare a amicilor lor, să țină la distanță pe cei străini prin strigătul lor de jale: „Necurat, necurat!” Mâinile amabile ale lui Isus din Nazaret, care fuseseră gata întotdeauna, să aducă vindecare leprosului nesuferit printr-o simplă atingere, erau acum încrucișate pe pieptul Său și purtau semnele piroanelor tirane. Acele buze, care răspundeau la cererea după ajutor cu mângâietoarele cuvinte: „Voiesc, fii curățit!” se închiseseră acum prin moarte. Oamenii n-au știut niciodată ce a fost Hristos pentru lume, până ce lumina Sa a fost stinsă în întunericul mormântului. Ei auzeau acum pe suferinzi strigând în zadar după Isus, până ce glasurile lor erau înăbușite prin moarte.
Răzbunarea pe care preoții o priviseră atât de dulce, devenise acum amărăciune pentru ei. Ei știau, că cea mai aspră mustrare a poporului lovea într-înșii, și că tocmai persoanele, pe care ei le influențase contra lui Isus, aveau acum oroare față de propria lor faptă de ocară. Meditând în felul acesta la toate aceste dovezi de influență dumnezeiască a lui Isus, ei se temeau acum mai mult de corpul lui Isus din mormânt, decât pe vremea când El era viu printre ei. Posibilitatea revenirii lui din mormânt umplea sufletele lor vinovate cu spaimă nespusă. Ei simțeau că Isus ar putea apărea în orice clipă în fața lor, și că acuzatul ar deveni acuzator; căci Acela pe care ei Îl osândiseră va osândi El Însuși și că Cel executat ar putea cere în numele dreptății moartea omorâtorilor Săi.