Miresmele cu care corpul lui Isus avea să fie îmbălsămat, au fost pregătite cu o zi înainte de Sabat. Dimineața devreme în prima zi a săptămânii, femeile, Maria și cu alte femei anumite porniră la mormânt, ca să înceapă lucrarea de îmbălsămare a corpului lui Isus. Apropiindu-se de grădină, ele observară cu uimire, cum cerul era luminat de o splendoare măreață, și cum pământul se zguduia sub picioarele lor. Ele alergară la mormânt și au fost uimite când au găsit piatra răsturnată de pe ușa mormântului, și că garda romană nu mai era acolo. Ele observară o lumină care strălucea în apropiere de mormânt, și când se uitară înăuntru constatară că e gol.
Maria alergă imediat cu toată puterea la ucenici și le aduse la cunoștință că Isus nu Se mai găsește în mormântul în care ei L-au pus. Pe când ea se afla pe cale, celelalte femei care o așteptau la mormânt, au făcut o cercetare amănunțită a interiorului, pentru a se asigura că Domnul lor a dispărut într-adevăr. Deodată văzură pe un tânăr frumos la chip, într-un veșmânt strălucit, care ședea la mormânt. Acesta era îngerul care prăvălise piatra, și care luă acum o înfățișare care să nu înspăimânte pe femeile care fuseseră amicele lui Isus și care Îl ajutaseră în misiunea Sa publică. Dar deși strălucirea îngerului era acoperită, totuși femeile au fost uimite și înspăimântate în cel mai înalt grad de mărirea Domnului care îi înconjura. Ele se întoarseră să fugă, dar solul ceresc le vorbi cu cuvinte blânde și mângâietoare: „Nu vă temeți; căci știu că voi căutați pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul; și duceți-vă repede și spuneți ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morți. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veți vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.” Matei 28, 5-7.
Ascultând invitația îngerului, femeile se uitară din nou în mormânt, unde văzură pe un alt înger de o înfățișare strălucită, care le întrebă: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceți-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoșilor, să fie răstignit, și a treia zi să învie.” Luca 24, 5-7. Acești îngeri cunoșteau bine cuvintele lui Isus către ucenicii Săi, căci ei au fost cu El ca îngeri ocrotitori în tot timpul umblării Sale pământești, și au fost martori ai osândirii și răstignirii Sale.
Plini de înțelepciune și gingășie, îngerii atraseră atenția femeilor la cuvintele lui Isus, prin care El le anunțase de mai înainte răstignirea și învierea Sa. Femeile au priceput acum în totul cuvintele Maestrului lor, care pe vremea când au fost rostite erau pentru ele învăluite în mister. Ele câștigară noi speranțe și curaj. Isus le declarase că El Se va scula dintre cei morți și pretențiile Sale, că este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii le întemeiase pe viitoarea Sa înviere dintre cei morți.
Maria care observase cea dintâi că mormântul era gol, alergă la Petru și la Ioan și le aduse la cunoștință că cineva ar fi luat pe Domnul din mormânt, și că nu știe unde l-or fi pus. La aceste cuvinte cei doi ucenici alergară la mormânt și găsiră după cum le spusese Maria. Corpul Maestrului lor nu mai era acolo, iar mahramele erau așezate într-un colț. Petru deveni foarte nedumerit; Ioan însă credea că Isus S-a sculat dintre morți, după cum le zisese mai înainte. Ei nu înțelegeau Scripturile Vechiului Testament, care învățau că Hristos Se va scula dintre cei morți; dar credința lui Ioan se întemeia totuși pe cuvintele lui Isus, pe care le spusese când era încă cu ei.
Ucenicii părăsiră mormântul și se întoarseră înapoi acasă; dar Mariei nu-i venea să părăsească mormântul când era în atâta nesiguranță despre corpul Domnului ei. Stând încă acolo plângând și plecându-se încă odată pentru a se uita în mormânt, văzu deodată doi îngeri îmbrăcați în veșminte albe. Ei luaseră înfățișare omenească și de aceea Maria nu-i recunoscu ca ființe cerești. Unul ședea unde odihnise capul lui Isus, iar celălalt la picioarele Lui. Ei se adresară Mariei cu următoarele cuvinte: „«Femeie», i-au zis ei, «pentru ce plângi?» Ea le-a răspuns: «Pentru că au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au pus.»” Ioan 20, 12. În fața mormântului gol și a dispariției corpului Maestrului ei, Maria nu putea fi mângâiată așa ușor.
Lăsându-se în totul pradă durerii ei ea nu observă înfățișarea cerească a acelora care îi vorbeau. Când ea se întoarse plângând la o parte, o altă voce întrebă: „«Femeie», i-a zis Isus, «de ce plângi?»”
Ochii ei erau atât de orbiți de multe lacrimi, încât nu observă mai de aproape pe Cel care-i vorbea. Totuși ea era stăpânită de idea, de a dobândi informații mai precise de la cel care o întrebă despre corpul Domnului ei. Ea gândea că cel ce-i vorbea ar fi unul dintre acei, care supravegheau grădina, și-i vorbi cu cuvinte rugătoare: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau.”
Ea simți în inima ei, că numai de ar putea ajunge iarăși în posesia scumpului corp crucificat, aceasta ar însemna o mare mângâiere în durerea ei. Ea gândea, că dacă mormântul acestui om bogat este un loc prea de cinste pentru Domnul ei, ea se va îngriji singură pentru un alt loc de îngropăciune. Cea mai zeloasă străduință a ei era de a-L găsi, așa ca El să aibă o înmormântare cuviincioasă. Dar acum, spre marea ei mirare îi veni la ureche glasul cel bine cunoscut al lui Isus care îi zise: „Marie!”. Lacrimile ei încetară pe moment, și acel, căruia ea îi vorbise, crezând că este grădinarul, stă acum descoperit în fața ei -- era Isus! Pentru un moment, ea uită în bucuria ei, că El fusese crucificat: ea își întinse mâinile către El și zise: „Rabuni!” La acestea Isus zise: „«Nu Mă ține», i-a zis Isus; «căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la frații Mei, și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.»”
Isus refuză să primească omagiile poporului Său, înainte de a ști că jertfa Sa a fost primită de către Tatăl și până când Dumnezeu Însuși avea să-I dea asigurarea, că compensația pentru păcatele lumii este suficientă și mulțumitoare și că ai Săi pot dobândi viață veșnică prin sângele Său. Isus Se urcă imediat la ceruri și Se prezentă înaintea tronului lui Dumnezeu, cu semnele ocării și ale tiraniei pe fruntea Sa, pe mâinile și picioarele Sale. El refuză însă să primească coroana măririi și veșmintele împărătești, și respinse de asemenea și închinarea din partea îngerilor, tot așa după cum respinsese și închinarea Mariei, până ce Tatăl Său îi arătă, că jertfa Sa a fost primită.
În același timp El avea de prezentat o cerere cu privire la aleșii Săi de pe pământ, și dorea să i se lămurească bine raportul, în care mântuiții Săi aveau să stea în viitor față de cer, și față de Tatăl Său. Comunitatea Sa trebuia să fie îndreptățită și primită înainte ca El să poată primi onoruri cerești. El declară că voința Sa este, ca acolo unde este El, să fie și comunitatea Sa; dacă El va fi părtaș măririi, să se bucure și poporul Său de aceeași strălucire. Acei de pe pământ care suferă împreună cu El, vor împărăți în cele din urmă împreună cu El în împărăția Sa. Hristos mijloci pentru comunitatea Sa în modul cel mai stăruitor și cel mai precis, punând interesele Sale deopotrivă cu interesele lor și cu o iubire și statornicie mai tare decât moartea, apără drepturile și onoarea pe care ei le dobândiseră printr-Însul.
Răspunsul lui Dumnezeu la această rugăminte e dat în proclamația: „Toți îngerii lui Dumnezeu să-I aducă închinare!” Orice comandant ceresc ascultă de porunca împărătească, și pretutindeni în cer răsună „Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” Apocalipsa 5, 12 Oștile nenumărate de îngeri se aruncară la picioarele Salvatorului lor. Cererea lui Isus este acceptată; comunitatea stă deci îndreptățită printr-Însul, care este reprezentantul și capul ei. Tatăl confirmă aici convenția Sa cu Fiul, că El primește să Se împace cu oamenii, care primesc pocăința și ascultarea spre a-i face iarăși părtași harului Dumnezeiesc prin meritele lui Isus. Mântuitorul asigură că un om „va fi mai scump decât aurul din Ofir” Isaia 13, 12. Toată puterea în cer și pe pământ este dată acum Prințului vieții, și totuși El nu uită pentru nici o clipă pe sărmanii Lui ucenici dintr-o lume păcătoasă, ci Se pregătește să vină iarăși la ei pentru a le putea transmite mărirea și puterea Sa. În acest fel Salvatorul omenirii legă prin jertfirea Sa de Sine, pământul cu cerul și pe omul muritor cu Dumnezeul nemărginit.
Isus zise către Maria: „«Nu Mă ține», i-a zis Isus; «căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu.»” Când Isus Își închise ochii pe cruce în moarte, sufletul Său nu se urcă imediat la cer, după cum cred unii, altfel cum puteau să se adeverească cuvintele: „Căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu”? Sufletul lui Hristos dormi în mormânt cu corpul Său și nu zbură la cer, pentru a duce acolo o experiență deosebită și a privi de acolo asupra ucenicilor Săi îndurerați, cum îmbălsămează corpul din care El a ieșit. Tot ceea ce alcătuia viața și priceperea lui Isus, rămase cu corpul Său în mormânt. El avea putere, ca să-Și lase viața și să Și-o ia iarăși.
Faptul că Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, nu sfințește această zi și nu o face Sabat. Înainte de moartea Sa Isus institui o sărbătoare de amintire a frângerii corpului Său și a vărsării sângelui Său pentru păcatele lumii, prin întocmirea Sfintei Cine cu cuvintele: „Pentru că ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11, 26. Iar credinciosul pocăit, care face pașii ceruți de pocăință, sărbătorește prin botezul său, serbarea de amintire a morții, a înmormântării și a învierii lui Hristos. El se coboară în apă, preînchipuind moartea și înmormântarea, și se ridică din apă pentru a se asemăna și învierii Sale -- nu pentru a reîncepe vechea sa viață de păcat, ci pentru a începe o nouă viață în Isus Hristos.
Celelalte femei care au văzut pe îngerii care au vorbit cu ele, au părăsit mormântul cu simțăminte amestecate de teamă și de mare bucurie. Ele au mers în grabă la ucenici, după sfatul îngerilor, și le-au povestit lucrurile pe care le-au văzut și auzit. Femeile primiseră de la îngeri însărcinarea, de a duce această veste lui Petru în primul rând. Acest ucenic era mai întristat decât toți ceilalți din cercul urmașilor lui Hristos, pentru că tăgăduise pe Domnul într-un chip atât de rușinos. Căința lui Petru pentru această crimă a fost bine înțeleasă de îngeri, și compătimirea lor gingașă pentru cel rătăcitor și îndurerat s-a dat pe față prin marele interes pe care ei îl arătară pentru ucenicul nenorocit, ceea ce îi dădu dovada că i-a fost primită căința și păcatul i-a fost iertat.
Când ucenicii au auzit raportul adus de femei, s-au mirat foarte tare. Au început să-și amintească de cuvintele Domnului lor, care preziceau învierea Sa. Și totuși acest eveniment, care ar fi trebuit să umple inimile lor de bucurie, a fost o cauză de mare încurcătură pentru ei. După decepția lor de la moartea lui Hristos, credința lor nu era destul de tare, pentru a primi faptul învierii. Speranțele lor au fost atât de mult înșelate, încât ei nu erau în stare să creadă celor raportate de femei, ci gândeau că ele au fost înșelate de propriile lor simțuri. Chiar când Maria Magdalena mărturisi, că a văzut pe Domnul și a vorbit cu El, ei refuzară încă mereu, să creadă că El a înviat.
Inimile ucenicilor erau zdrobite la culme din cauza evenimentelor prin care trecuseră. În ziua a șasea ei văzură pe Maestrul lor murind; în ziua întâia a săptămânii, ei nu au mai găsit trupul lui Isus, și asupra lor cădea bănuiala că l-ar fi răpit pentru a înșela poporul. Ei se îndoiau că vor putea combate vreodată impresiile false, care se răspândiseră contra lor, și acum ei erau puși în încurcătură prin rapoartele femeilor credincioase. În confuzia inimii lor, doreau după Maestrul lor iubit, care a fost gata întotdeauna să le explice tainele care îi nelinișteau și să-i scoată din încurcătură.