În aceeași zi, Isus întâlni pe mai mulți dintre ucenicii Săi și le zise: „Pace vouă”, după care ei săriră în fața Lui, se plecară și I se închinară. Acum El permise acest omagiu, căci Se urcase între timp la Tatăl, primise aprobarea Sa și închinarea îngerilor sfinți. Târziu în după amiaza aceleiași zile, doi dintre ucenicii Săi erau pe cale spre Emaus cam la două ore de drum depărtare de Ierusalim. Ei au venit în cetate ca să serbeze Paștele, și vestea de dimineață, despre dispariția din mormânt a corpului lui Isus, îi puse într-o încurcătură extraordinară. Această confuzie crescuse și mai mult la cele raportate de femei despre solii cerești și despre arătarea lui Isus personal. Acum ei se întorceau acasă, pentru a medita și a se ruga, cu speranța de a căpăta lumină în această chestiune care le-a pus mintea într-o mare confuzie.
Acești doi ucenici care nu au avut o poziție însemnată alături de Isus în activitatea publică credeau însă cu tărie într-Însul. Curând după pornirea lor la drum, ei observară pe un prieten care se apropia de ei din urma lor. Ei erau atât de adânciți în cugetele lor chinuitoare, pe care și le exprimau unul altuia, încât de abia observau prezența unui al treilea. Acei bărbați tari erau atât de îndurerați, încât plângeau, când pășiră mai departe. Inima cea miloasă a lui Isus vedea aici o durere, pe care El era în stare să o vindece. Ucenicii vorbeau între ei despre evenimentele celor câteva zile trecute și se mirau cum se poate împăca faptul, că Isus S-a lăsat pe Sine predat unei morți de ocară, cu pretențiile Sale de Fiu al lui Dumnezeu.
Unul susținea că El nu putea fi un amăgitor, dar că S-a înșelat singur cu privire la misiunea Sa și la mărirea viitoare. Amândoi se temeau ca nu cumva să se adeverească ceea ce Îi imputau vrăjmașii Săi: „Pe alții i-a mântuit iar pe Sine nu se poate mântui!” Și totuși ei se mirau cum se putea să fi căzut El într-o astfel de amăgire, pe când El le dăduse repetate dovezi, că cunoștea secretele inimii celorlalți. Iar rapoartele atât de ciudate ale femeilor le sporeau cu atât mai mult nedumerirea.
Acești ucenici s-ar fi putut neliniști poate încă mult timp despre tainele ultimelor câteva zile, dacă Isus nu i-ar fi lămurit. Sub chipul unui amic, El intră în vorbă cu ei. „Dar ochii lor erau împiedicați ca să-L cunoască. El le-a zis: «Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbați între voi pe drum?» Și ei s-au oprit, uitându-se triști. Drept răspuns, unul dintre ei, numit Cleopa, I-a zis: «Tu ești singurul străin aici în Ierusalim, de nu știi ce s-a întâmplat în el zilele acestea?» «Ce?» le-a zis El. Și ei I-au răspuns: «Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, care era un proroc puternic în fapte și în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului norod.»” Luca 24, 16-19.
Apoi ei i-au povestit faptele osândirii și răstignirii Maestrului lor, și mărturisirile femeilor cu privire la dispariția corpului Său, la vedenia de îngeri care li se arătase, la vestea despre înviere și la raportul acelor ucenici, care fuseseră la mormânt. „Atunci Isus le-a zis: «O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, și să intre în slava Sa?» Și a început de la Moise, și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” Luca 24, 25-27.
Ucenicii amuțiseră de uimire și de răpire. Ei nu au îndrăznit, ca să întrebe pe Străin cine este. Ei Îl ascultau cu atenție, răpiți fiind de înțelepciunea Sa, atrași către El de cuvintele Sale amabile și de purtarea Sa iubitoare, pe când le lămurea Scripturile și le arăta cu dovezi din profeții, că Hristos trebuia să sufere, pentru ca după suferințele Sale să intre în mărirea Lui.
Isus începu cu prima carte a lui Moise și urmării prin toți profeții dovezile inspirate cu privire la viața, trimiterea, suferințele, moartea și învierea Sa. El nu a găsit necesar de a săvârși vreo minune, pentru a le arăta că El este Salvatorul lumii, Cel înviat dintre morți; din contră El reveni asupra profețiilor, și dădu o tâlcuire completă și limpede a acestora, pentru a da un răspuns clar și de netăgăduit la întrebarea despre identitatea Sa, și pentru a întări și mai bine faptul că tot ce I S-a întâmplat Lui, a fost prezis de scriitori inspirați. Isus obișnuia încă de mult, de a introduce sufletele ascultătorilor Săi în prețioasele fundamente ale adevărului, așa cum ele se găsesc în scrierile Vechiului Testament. Stima de care aceste rapoarte sfinte se bucurau în ochii Săi, este arătată în pilda despre omul cel bogat și Lazăr, unde El zice: „Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.” Luca 16, 31. Dar și apostolii mărturisesc despre însemnătatea Vechiului Testament. Petru zice: „Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt.” 2 Petru 1, 21. Luca vorbește despre profeții care au prezis venirea lui Hristos astfel: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat și a răscumpărat pe poporul Său. Și ne-a ridicat o mântuire puternică, în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinților Săi proroci, care au fost din vechime.” Luca 1, 68-70.
Glasul lui Hristos este cel care vorbește prin profeți și patriarhi, din zilele lui Adam și până la scenele finale ale timpului. Acest adevăr nu era cunoscut de iudeii, care lepădau pe Isus, și totuși așa de puțin e prețuit și de mulți dintre pretinșii creștini ai timpului nostru. Între Vechiul și Noul Testament se află o frumoasă armonie. Textele, care la prima citire ni se par nelămurite, devin lămurite și înțelese prin comparație cu alte texte, care se referă la aceeași chestiune. O cercetare minuțioasă a profețiilor ar fi luminat atât de mult priceperea iudeilor, încât ar fi recunoscut pe Isus ca Mesia cel prezis. Dar ei tâlcuiseră acele profeții în așa mod, încât să satisfacă propriile lor idei sucite și stricate și străduințele lor egoiste. Ucenicii deveniseră confuzi prin tâlcuirile și tradițiile preoților și de aici venea nelămurirea și necredința lor cu privire la osândirea, moartea și învierea Maestrului lor. Aceste profeții greșit înțelese, au fost lămurite acum celor doi ucenici prin Acela care inspirase pe bărbați prin Spiritul său Sfânt, ca să le scrie. Isus arăta ucenicilor Săi, că orice amănunt din profeție, cu privire la Mesia, și-a găsit împlinirea în viața și moartea Maestrului lor. El li Se adresă ca un străin, și ca cineva care era uimit că ei nu înțeleseseră bine Scripturile, care i-ar fi scăpat de toate greutățile.
Deși Isus îi învățase și mai înainte în privința profețiilor, totuși ei nu au fost încă în stare a renunța în totul la idea despre o împărăție vremelnică a lui Hristos la prima Sa venire. Părerile lor preconcepute i-au făcut să privească la răstignirea Sa ca la distrugerea finală a tuturor speranțelor lor. Dar când le-a fost arătat în mijlocul descurajării lor, că tocmai lucrurile care provocaseră disperarea lor, aduceau cea mai puternică dovadă a faptului că credința lor a fost dreaptă, aceasta le-a fost din nou întărită. Ei înțelegeau acum multe lucruri pe care Maestrul lor le spusese înainte de osândirea Sa și pe care nu le-au putut pricepe pe acea vreme. Totul părea limpede și lămurit în fața spiritului lor. În viața și moartea lui Isus, ei vedeau împlinirea profeției și inimile lor au fost umplute de iubire pentru Maestrul lor.
Mulți pretinși creștini dau la o parte Vechiul Testament și se mărginesc numai la Noul. Se aude acum strigătul: La o parte cu legea și profeții, și dați-ne Evanghelia lui Hristos. Dacă viața lui Hristos și învățăturile Noului Testament ar conține tot ceea ce este necesar pentru statornicirea credinței, atunci de ce Isus nu atrase, cu această ocazie atenția numai la învățăturile Sale, la înțelepciunea și curăția caracterului Său și la minunile pe care El le săvârșise, ca dovezi îndestulătoare ale trimiterii Sale mesianice?
Istoria vieții, a morții și a învierii lui Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, nu poate fi dovedită pe deplin, fără dovezile ce se cuprind în Vechiul Testament. Hristos este descoperit în Vechiul Testament tot așa de bine ca și în Noul Testament. Unul mărturisește despre un Mântuitor, care va veni, pe când celălalt vorbește despre un Mântuitor care s-a arătat la fel după cum fusese prezis prin profeți. Pentru ca cineva să poată prețui pe deplin planul de Mântuire, trebuie să cunoască în profunzime scrierile Vechiului Testament. Tocmai lumina glorioasă a trecutului profetic este care face ca viața lui Hristos și învățăturile Noului Testament să iasă în evidență în claritatea și frumusețea lor. Minunile lui Hristos sunt o dovadă a dumnezeirii Sale; cele mai puternice dovezi, că El este Mântuitorul lumii, se găsesc totuși punând în comparație profețiile Vechiului Testament cu istoria Noului Testament. Isus a zis iudeilor: „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” Ioan 5, 39. Pe acea vreme nu exista nici o altă scriptură, decât Scriptura Vechiului Testament; prin urmare sfatul lui Isus este limpede.
În timp ce ucenicii călătoreau cu Isus și ascultau cu atenție la cuvintele Sale amabile, în comportarea Sa nu li se demonstră nimic că ei ar asculta la altcineva decât la un călător întâmplător, care se întorcea de la sărbătoare, dar care înțelegea în profunzime profețiile. El pășea cu aceeași grijă ca și ei peste pietrele aspre și se opri cu ei să se odihnească după ce urcă un deal neobișnuit de înalt. În felul acesta cei doi ucenici își continuau drumul de-a lungul munților în tovărășia Salvatorului divin care putea zice: „Datu-mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ”.
Acest biruitor puternic asupra morții, care suportase mizeria omenească în toată adâncimea ei, pentru a salva o lume pierdută, își luă modesta însărcinare, de a călători cu cei doi ucenici la Emaus, pentru a-i învăța și mângâia. În felul acesta, El Se identifică mereu cu poporul Său suferind și nedumerit. În cele mai grele împrejurări Isus este întotdeauna cu noi, pentru a ne netezi calea. El este același Fiu al omului, cu aceleași simțăminte de simpatie și cu aceeași iubire, pe care El a dat-o pe față înainte de a se coborî în mormânt și a se urca în cele din urmă la Tatăl în cer.
În cele din urmă, când soarele apuse, ucenicii ajunseră cu tovarășul lor acasă. Niciodată până aici nu li se păruse lor atât de scurtă calea, și nici timpul nu le trecuse, atât de repede ca de data aceasta. Străinul nu dădu prin nici un semn a se înțelege că El ar vrea să se oprească aici, dar ucenicii nu puteau să suporte gândul de a se despărți așa de curând de cineva, care umpluse inimile lor cu noi speranțe și bucurii, și de aceea Îl rugară, să rămână la ei peste noapte. Isus nu urmă imediat invitației lor, ci părea înclinat, să-Și continue călătoria mai departe. Ucenicii simțindu-se atrași către străin, Îl rugară stăruitor să rămână la ei, arătând că „este spre seară”. Isus acceptă în cele din urmă rugămintea lor și intră în locuința lor simplă.
Mântuitorul nu ne impune niciodată prezența Sa cu sila. El caută societatea acelora despre care El știe că au nevoie de mâna Sa purtătoare de grijă, și El le dă ocazie, ca să-L roage să rămână neîncetat la ei. Dacă ei Îl cheamă cu o dorință fierbinte, ca să locuiască la ei, atunci El va păși chiar și în cea mai modestă colibă și va bucura cele mai smerite inimi.
Pe când aștepta încă cina, Isus continua să explice mai departe Scripturile găzduitorilor Săi, prezentându-le dovezile dumnezeirii Sale și demonstrându-le planul de mântuire. Cina cea simplă a fost pregătită în dată, iar cei trei își ocupară locurile lor la masă, cu Isus în frunte, după cum era obișnuința Sa.
Datoria, de a implora binecuvântarea asupra hranei, cădea de obicei asupra capului de familie; dar Isus puse aici mâinile sale asupra pâinii și o binecuvântă. La auzirea primelor cuvinte ale rugăciunii Sale, ucenicii ridicară plini de uimire ochii lor, pentru că nimeni altul, decât Domnul nu putea proceda în felul acesta. Glasul Său pătrunde la urechile lor asemenea glasului Maestrului lor, și iată, mâinile sale poartă rănile cuielor. Într-adevăr acesta este chipul iubitului lor Maestru! Pentru o clipă ei sunt ca fermecați, apoi se scoală și cad la picioarele Sale ca să I se închine; dar deodată El dispăru din mijlocul lor.
Acum ei știau, că au mers împreună cu Mântuitorul înviat și au vorbit cu El. Ochii lor au fost întunecați așa că ei nu L-au cunoscut mai înainte deși adevărurile rostite de El pătrunseseră adânc în inimile lor descurajate. Acela care a suportat lupta cu moartea în grădină și ocara crucii, și care a câștigat biruință asupra morții și a mormântului, El, în fața Căruia, îngerii căzuseră și Îl adoraseră cu cântări de laudă și de mulțumire, căutase pe doi ucenici singuratici și descurajați, și a fost în prezența lor pentru mai multe ore, învățându-i și mângâindu-i, și totuși necunoscut de ei.
Isus nu li se descoperi imediat la început în adevăratul Său caracter, nici înainte de a le demonstra marea însemnătate a Scripturilor; căci El știa, că ei vor fi atât de peste măsură de fericiți, de a-L revedea înviat dintre morți, încât sufletele lor se vor mulțumi cu aceasta. Atunci ei nu ar mai fi flămânzit după adevărurile sfinte pe care El voia să le întipărească în mod neșters în sufletele lor, pentru ca și ei să le poată transmite altora, care și ei, la rândul lor, ar trebui să răspândească mai departe cunoștința prețioasă, până ce în cele din urmă unii aveau să posede lumina care a fost dată în acea zi ucenicilor deznădăjduiți, pe când călătoreau spre Emaus.
El nu Se dădu pe față, până nu le explică Scripturile, și până ce ei dobândiră o credință rațională în viața, în caracterul, în misiunea Sa pe pământ, și în moartea și învierea Sa. El dorea ca adevărul să prindă rădăcini puternice în sufletele lor, nu pentru că adevărul era sprijinit prin mărturia Sa personală, ci pentru că legea tipică și profeții Vechiului Testament, care erau în armonie cu faptele vieții și morții Sale, aduceau dovezi de netăgăduit pentru acel adevăr. După ce scopul eforturilor Sale cu cei doi ucenici ai Săi a fost ajuns, El Se dădu pe față, pentru ca bucuria lor să fie deplină, și apoi El dispăru din ochii lor.
Când acești ucenici părăsiră Ierusalimul ca să meargă acasă, intenția lor fusese, ca să-și reia din nou vechea lor ocupație și să ascundă pe cât se poate speranțele lor înșelate. Dar acum bucuria lor era mai mare ca deznădejdea lor de mai înainte. „Și au zis unul către altul: «Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?»” Luca 24, 32.
Ei uitară foamea și oboseala lor și părăsiră cina ce fusese pregătită, pentru că ei nu puteau rămâne mai departe acasă și să mai țină ascunsă cunoștința pe care o dobândiseră tocmai în aceste momente. Ei doreau cu zel să împărtășească tovarășilor lor bucuria lor, așa că ei toți să se poată bucura împreună pentru Mântuitorul cel viu, care Se sculase dintre morți. Deși era deja târziu, ei se întoarseră totuși imediat înapoi la Ierusalim, dar cât de schimbate erau simțămintele lor acum față de acelea cu care ei plecaseră pe cale spre Emaus! Isus era la cot cu ei, dar ei nu știau. El auzea plin de bucurie cuvintele lor de fericire și de mulțumire, când vorbeau amândoi pe cale.
Ei erau acum prea fericiți pentru a mai ține seama de greutățile drumului aspru și nesigur. Pe cer nu era nici o lună pentru a le lumina calea; inimile lor însă erau ușoare de bucuria noilor descoperiri de care ei se împărtășiseră. Ei căutară calea lor peste pietrele aspre și prin stâncile primejdioase, împiedicându-se și căzând adesea din cauza grabei lor prea mari. Nelăsându-se induși în eroare de acestea, ei alergau hotărâți mai departe. De multe ori ei nu mai nimereau calea din cauza întunecimii, și erau siliți să se întoarcă înapoi, până ce găseau iarăși drumul cel adevărat, și apoi înaintau cu și mai mare grabă în calea lor. Ei doreau să ducă solia lor prețioasă la amicii lor. Niciodată până aici n-au avut buzele omenești de vestit o solie ca aceasta; căci faptul învierii lui Isus Hristos, avea să fie marele adevăr, în jurul căruia ca punct central avea să se concentreze toată credința și toată speranța fiilor lui Dumnezeu.