După ce Isus întâlni pe frați în Galileea, ucenicii se înapoiară iarăși la Ierusalim; și pe când cei unsprezece erau adunați în cetate, Isus veni la ei și-i învăță mai departe despre profețiile referitoare la persoana Sa. El le întipări necesitatea unui studiu temeinic al vechilor profeții în privința lui Mesia, cum și o comparație a acestora cu faptele vieții, ale morții și învierii Sale, spre a confirma împlinirea lor în persoana Sa. Ei trebuiau să urmărească punct cu punct adevărurile sfinte descoperite prin profeți, care în tipuri și simboluri indică la Mielul, care a fost junghiat de la întemeierea lumii. El ridică vălul, de pe mintea lor cu privire la serviciul divin preînchipuitor al Iudeilor, și ei recunoscură acum adevărata însemnătate a simbolului și ceremoniilor, care au fost desființate într-adevăr prin moartea lui Isus.
Mântuitorul lumii era în perspectivă de a Se urca la tronul Tatălui Său, ca un cuceritor divin. El alese muntele Măslinilor ca scenă a acestei ultime descoperiri a măririi Sale. Însoțit de cei unsprezece, El Își îndreptă pașii către munte. Ucenicii nu-și dădeau seama, că aceasta era ultima dată, când ei puteau să petreacă împreună cu Maestrul lor. El folosi timpul pentru convorbiri sfinte împreună cu ei, repetându-le instrucțiunile Sale de mai înainte. Pe când ei pășeau prin porțile Ierusalimului, multe fețe priveau cu uimire la micul cerc, care era condus de cineva pe care cu câteva săptămâni mai înainte preoții și mai marii Îl osândiseră și-L răstigniseră.
Ei trecură peste Chedron și se apropiară de Ghetsimani. Aici Isus se opri puțin, așa ca ucenicii Săi să-și poată reaminti învățăturile pe care El li le dăduse pe cale spre grădină în noaptea grozavelor Sale chinuri sufletești. El privi iarăși la acel butuc de viță, pe care îl folosise mai înainte ca semn, pentru a simboliza împărtășirea bisericii Sale cu Sine Însuși și cu Tatăl Său, și reîmprospătă memoria ucenicilor Săi, repetându-le acele adevăruri pline de însemnătate, pe care El le expusese pe atunci. Ori încotro își îndreptau privirea, din toate direcțiile se ridicau amintiri despre iubirea nerăsplătită a lui Hristos; chiar ucenicii care mergeau alături de El, și care erau atât de scumpi inimii Sale, L-au părăsit și tăgăduit în ceasul înjosirii Sale, când avea cea mai mare nevoie de compătimirea și mângâierea lor.
Hristos a petrecut timp de treizeci și trei de ani în lume, și a suportat disprețul, insulta și batjocurile lor; El a fost lepădat și răstignit. Dar acum, când El era în perspectivă să Se urce la tronul măririi Sale -- când privea lipsa de recunoștință a poporului, pentru care El venise să-l salveze -- nu le va retrage oare și El acum compătimirea și iubirea Sa? Oare simpatia Sa nu se va concentra către acea lume, unde El era prețuit și unde îngerii neprihăniți Îi aduc adorare și stau gata ca să urmeze la cel mai mic semn al Său? Dar nu, făgăduința Sa către acei pe care El îi lăsa pe pământ, sună: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Încă înainte de lupta Sa, El rugase pe Tatăl Său, ca ei să nu fie luați din lume, ci să fie păziți în lume de cel rău.
În cele din urmă mica ceată ajunse la muntele Măslinilor. Acest loc fusese sfințit în mod cu totul deosebit prin prezența lui Isus, pe vremea când El purta încă asupra-Și natura omenească. Când El intră în Ierusalim, chiar cu câteva zile înainte de osândirea Sa, coastele muntelui răsunară de strigătele de bucurie ale mulțimii triumfătoare. Alături de acesta era Betania unde El găsise adesea liniște în casa lui Lazăr. La picioarele muntelui se afla grădina Ghetsimani, unde suportase singur cele mai grozave chinuri sufletești și udase pământul cu sângele Său.
Isus îi conduse peste colină până aproape de Betania. Aici El Se opri puțin și toți se adunară în jurul Său. Raze de lumină păreau a porni de pe fața Sa, când El privi asupra ucenicilor cu cea mai gingașă iubire. El nu le făcu nici o impută pentru greșelile și slăbiciunile lor; ci cuvinte de nespusă gingășie au fost ultimele pe care ei le auziseră de pe buzele Domnului lor. Cu mâinile întinse asupra lor pentru binecuvântare, și pentru a-i asigura în același timp prin aceasta de purtarea Sa de grijă ocrotitoare, El Se ridică încet din mijlocul lor, atras spre cer de o putere care era mai tare decât orice putere de atracție pământească. Când El Se urcă spre cer, ucenicii mișcați de o sfială sfântă priveau după El, până ce dispăru ultima licărire a Domnului lor. Un nor de mărire Îl ridică în cele din urmă dinaintea privirilor lor; și în același timp simțurile lor au fost răpite prin muzica cea mai dulce și cea mai înveselitoare a corurilor îngerești din înălțime, care ajungeau până la urechile lor.
Pe când privirile lor erau îndreptate încă mereu către cer, la urechile lor veniră niște glasuri, care răsunau asemenea muzicii de care erau tocmai răpiți. Când ei se întoarseră văzură două ființe în chip omenesc; natura lor cerească a fost recunoscută însă imediat de către ucenici, când le vorbiră cu următoarele cuvinte pline de mângâiere: „Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” Faptele Apostolilor 1, 11. Acești îngeri făceau parte din aceeași ceată, care așteptase pe Isus într-un nor luminos, pentru a-L însoți până la tronul Său; și plin de compătimire și iubire pentru acei, pe care Mântuitorul îi lăsase în urmă, ei veniră ca să îndepărteze orice nesiguranță din sufletele lor și să le dea asigurarea; că El se va întoarce iarăși înapoi pe pământ.
Întreg cerul salută ora când Mântuitorul Se urcă la înălțimile cerești la sfârșitul misiunii Sale pământești. Ca un cuceritor puternic, El Își luă zborul spre cer, urmat de mulțimea de captivi, pe care El îi sculase din morți la ieșirea Sa din mormânt. Cu cântări de bucurie și de triumf, cetele cerești Îl însoțiră către sferele înalte. La porțile orașului lui Dumnezeu, venirea Sa era așteptată de o mulțime nenumărată de îngeri. Când ei se apropiară de porțile cetății, îngerii care însoțeau Maiestatea cerului salutară cu glasuri de veselie pe îngerii care așteptau la porți: „Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!”
Îngerii care așteptau la porțile orașului întrebară plini de entuziasm: „Cine este acest Împărat al slavei?” Îngerii însoțitori răspund cu cântări triumfale și pline de veselie: „Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte. Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!” Îngerii care așteptau întrebară iarăși: „Cine este acest Împărat al slavei?” Și îngerii însoțitori răspund în tonuri melodioase: „Domnul oștirilor: El este împăratul slavei!” Psalmii 24, 7-10. Atunci porțile cetății lui Dumnezeu au fost deschise larg, iar suita triumfală cerească pășește înăuntru în sunetul muzicii îngerești. Toate cetele cerești înconjoară pe Suveranul lor maiestuos, când El Își ocupă locul Său pe tronul Tatălui.
Mântuitorul prezintă pe captivii, pe care El i-a liberat de legăturile morții cu prețul propriei Sale vieți. Mâinile Sale pun coroane nepieritoare pe frunțile lor: căci ei sunt reprezentanți și modele ale acelora, care vor fi răscumpărați prin sângele lui Hristos, din toate națiunile, limbile și popoarele, care vor învia din morți, când El va chema din morminte pe cei drepți la a doua Sa venire. Atunci ei vor vedea rănile produse de cuiele crucii de pe Golgota pe corpul strălucit al Fiului lui Dumnezeu. Cea mai mare bucurie a lor o vor găsi în prezența Aceluia, care șade pe tron; iar sfinții răpiți de bucurie vor striga: „Eu sunt a iubitului meu și iubitul meu este al meu.” „El este ales printre multe mii și în totul plăcut!”
Cu cea mai adâncă bucurie și adorație, cetele îngerești se pleacă înaintea Lui, pe când strigătul de veselie răsună prin tot cerul: „Mielușelul care a fost junghiat, este vrednic să ia puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, onoarea, coroana și lauda.” Cântări triumfale se amestecă cu muzica harfelor îngerești, până când cerul pare că se revarsă de bucurie și laudă. Fiul lui Dumnezeu triumfă asupra prințului întunericului și a biruit moartea și mormântul. Cerul răsună de glasuri, care vestesc în acorduri înălțătoare: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!”